Duminică, 9 iunie, am pornit să-mi exercit dreptul constituţional dimineața devreme – din cauza căldurii. Din 1990 nu am lipsit de la nicio alegere. Dacă pe vremea lui Ceaușescu eram obligată, acum mă duc de bunăvoie. Nu aveam mult de mers până la secţia de votare, vreo 10 minute, dar pe drum am și văzut primele semne ale evenimentului. Foarte multă lume mergea în aceeași direcție, spre liceul în care votez de vreo 30 de ani. Semn bun, la intrare și la sălile de clasă era coadă și nu numai de pensionari. Recunosc, erau mulți seniori, dar am zărit și multe persoane din altă categorie de vârstă, între 30 și 50 de ani. Tineri nu erau, dar era prea devreme. Oricum, impresia mea a fost că la vot au venit mai mulți decât în alți ani și acest lucru mi-a fost confirmat la sfârșitul zilei, când s-au publicat date despre prezența la urne.

Decizia de a comasa alegerile locale cu cele europarlamentare a înclinat balanța către primul element al ecuației. Efervescența la vot, la noi la București, s-a datorat în primul rând alegerii primarului general al Capitalei, precedat de multe luni de dezbateri, luări de poziții, mai ales pe rețelele de socializare. Interes a stârnit și alegerea primarului de sector, la mine 6, care, justificat, a fost reales cu 71%. Plimbându-te prin cartier, înțelegi și de ce. Și la capitală a ieșit cine trebuia, cel puțin în ce mă privește.

Toate bune și frumoase, dar interesul pentru alegerile europarlamentare a fost aproape zero. Conducerea noastră politică, deși ar fi trebuit să le pună în frunte – în context avem o mare problemă nerezolvată, Schengen – le-a dat uitării, poate fiindcă i-a fost greu să vorbească despre acest mare eșec. Posturile de televiziune nu au transmis niciun fel de dezbatere legată de europarlamentare, alegătorilor nu li s-a explicat ce rol important joacă Parlamentul European pentru viitorul țării, care este importanţa eurodeputaţlor și cum pot influențate acolo, la Bruxelles, deciziile vitale pentru ţara noastră.

Oamenii au votat pentru eurodeputați dar, în marea lor majoritate, în necunoștință de cauză, după simpatii, nu după valori. Și, paradoxal, absenţa  din campania electorală a subiectului alegerilor pentru Parlamentul European a avut drept rezultat faptul că românii din Diaspora i-au ales pe Diana Șoșoacă și pe Luis Lazarus, SOS România, cu toate că în țară, partidul lui Șoșoacă a înregistrat doar 3,5%.

Și aici mă opresc la întrebarea din titlu: cum au votat românii? Și vreau să-mi exprim nu nedumerirea, ci nemulțumirea legată de evoluția și rezultatele obținute de un partid care nici nu ar trebui să existe în spectrul politic românesc: AUR.

Prieteni de-ai mei m-au consolat pentru cele 15% obținute de AUR la europarlamentare și celelalte locuri doi și trei în alte diferite structuri. Dacă ne gândim că au existat sondaje care creditau partidul cu 30% și unele state credeau că va deveni al doilea partid politic din țară, sub 20% ar trebui să mă bucure. De fapt, asta s-a petrecut la europarlamentare, unde PSD și PNL au mers împreună. Mai mult, o altă consolare trebuia să fie că… e un trend în întreaga lume, vezi rezultatele la alegerile europarlamentare din alte țări – catastrofele din Franța, Germania, Austria etc. Într-un fel suntem în rând cu lumea.

Numai că eu nu vreau să fiu în rând cu lumea când este vorba de formațiuni politice extremiste, cu ideologii care evocă anii întunecoși ai legionarismului, combinate cu dorința spre autoritarism, un conservatorism desuet la care se adaugă modalitatea primitivă, vulgară de a transmite ideile în public.

Întreb şi mă întreb: de ce? De ce o parte din concetățenii noștri aleg această ideologie, aceste partide?

Cum se explică apetența Diasporei pentru SOS România, respectiv pentru Șoșoacă? Nu pot da niciun răspuns, presupun că este atrasă de populismul extremei drepte din țările în care trăiește.

Mult mai gravă este situația de la noi. Succesul partidului AUR înseamnă că toți acești alegători sunt profund nemulțumiți nu numai de situația lor, ci şi de faptul că partidele mainstream, democratice, nu au fost în stare nici doctrinar, nici practic să le ofere o soluție, un mijloc, un proiect, o strategie care să le dea niște șanse spre o viață mai bună. De aceea, când în unele sondaje se pune întrebarea în ce direcție se îndreaptă România, de cele mai multe ori răspunsul este o direcție proastă, chiar dacă probabil nu este adevărat. Măcar, se gândesc ei, discursul, mesajul populist al acestor partide le dă o rază de speranță.

Este o eroare imensă a partidelor politice, a regimului în care trăim, că nu se iau suficiente măsuri pentru a contracara această tendință, de a le explica suficient de clar oamenilor că partidele populiste, extremiste îi amăgesc, au fonduri și mijloace, dar în mod concret ele se limitează mai ales la vorbe și la promisiuni.

Peste câteva luni urmează alegerile legislative și prezidențiale. Măcar acum, în cel de-al 12-lea ceas, ar trebui făcut ceva, o campanie asiduă de explicații și mai ales de analiză a cauzelor pentru care unii au votat cu AUR. Dacă nu se va iniția nimic, vom ajunge chiar la procentajul fatidic de 30 la sută sau chiar mai mult, iar România va deveni o țară în care sistemul democratic pe care-l susținem cu atât de mari eforturi poate dispărea încetul cu încetul.

Eva Galambos