În tinerețea mea timpurie aveam un grup restrâns de prieteni și prietene cu care împărțeam timpul liber și visurile de viitor. La un moment dat am aflat că una din fete, de vreo 17 ani, hotărâse ”să iasă” cu un tip de 23-24 ani, cu un început de chelie. Lucrurile păreau serioase, prietenii comentau (adică bârfeau) pe la spate, dar eu mi-am luat inima-n dinți și într-o bună zi i-am spus-o de la obraz:

– Cum poți să fii prietenă cu un bărbat bătrân?!

Povestioara asta mi-a rămas în adâncul memoriei și mi s-a întors deunăzi, când cineva mi-a trimis o nouă definiție a bătrânului.

Până atunci eu consideram că bătrân e cel cu 15 ani mai în vârstă decât mine. Dar ultima versiune e și mai reușită: bătrân este un tânăr de 20 ani cu o experiență de viață de 65.

După această introducere sumară, să trecem la subiect.

Definiția bătrâneții e și mai relativă ca Teoria relativității.

Unii se nasc bătrâni. Sunt convins că fiecare dintre cititori cunoaște pe cineva aflat la o vârstă la care alții mișcă munții, dar care dă semne de astenie cronică și lasă impresia că evenimentele trec pe lângă el/ea fără să ducă la judecată și la luarea unor decizii corespunzătoare.

Pe la noi se spune: m-am născut obosit și trăiesc ca să mă odihnesc…

În urmă cu mulți ani, într-o noapte de gardă în care nu am reușit să pun capul pe pernă și să închid ochii pentru câteva minute (credeți-mă, au fost multe nopți din acestea), o colegă mai în vârstă mi-a mărturisit în fața unei cești de cafea:

– Divorțez…

– După câți ani? – am întrebat-o

– După 15…

– Te lasă cu trei copii?

– EU îl las cu trei copii!

– Și de ce o faci?

– Am ajuns la concluzia că acum 15 ani m-am căsătorit cu un bătrân… Mă plictisește.

Nu am continuat discuția, nu avea niciun rost, nu mă interesau în amănuntele. De fapt, eu înțelesesem deja motivele despărțirii. Nepotrivire de caracter (un eufemism care ascunde o nepotrivire între cearșafuri), lipsă de inițiativă, timp liber petrecut numai între patru pereți, lipsa unor subiecte literare sau culturale comune care să ducă la discuții, schimburi de păreri, confruntări. (Da, sarea și piperul unei căsnicii nu sunt certurile și scandalurile, ci confruntările pe teme universale, mult mai interesante și mai importante decât decizia asupra culorii viitorului covor din sufragerie).

În cariera mea profesională am lucrat cu colegi care, de-a lungul a multor ani de activitate comună, nu au avut nicio idee de cercetare, niciun semn de întrebare ivit în practica curentă care să merite aprofundarea cunoștințelor și apoi trecerea la pasul următor: hai să căutăm noi răspunsul. viața nu pune întrebări, deci nu e nevoie de răspunsuri. Acești oameni sunt pur și simplu plictisitori.

Și acum e timpul să dezvălui adevăratul motiv pentru care am ales acest subiect: alegerile prezidențiale din Statele Unite.

La data când scriu acest text, ne aflăm în fața a doi candidați, fiecare având în spatele său o vastă experiență politică și câte un termen de patru ani în funcția de președinte al celei mai mari puteri din lume.

Nu am de gând să analizez platformele lor politice, nu acesta e subiectul articolului.

Cei doi candidați, Joe Biden și Donald Trump, au vârste apropiate: 81 și 78, respectiv. După toate criteriile, sunt doi bătrâni, bătrâni și nimic mai mult (o spune un individ care va împlini în curând 85 ani!), chiar dacă toată viața au fost activi, au încercat să creeze, să avanseze, să câștige încrederea (dar și banii!) publicului și amândoi au condus un popor greu de condus, cel puțin în ultimele decenii.

Dar ce diferență în ceea ce privește modul în care se prezintă ei în fața potențialilor alegători!

Trump e plin de viață, atrage mulțimi și le satisface prezentând proiecte care, cel puțin teoretic, par corecte și utile. Străbate întreaga țară, apare la întruniri aglomerate, trece prin public, strânge mâini, împarte șepci, dar mai ales prezintă un surâs inconfundabil: surâsul celui care știe exact cine va învinge în noiembrie.

Celălalt, așa cum îl văd eu ca medic, e pur și simplu pe ducă! Graiul lui e cel al unui muribund, al unuia care se apropie cu repeziciune de momentul când va fi obligat să-și predea sufletul Creatorului. Vorbește monoton, e sfios, e nereprezentativ și în niciun caz nu inspiră suficientă încredere pentru a-i oferi cârma țării pentru următorii patru ani. Se înmulțesc semnele că foarte curând vom fi anunțați că Biden se retrage și alt/ă candidat/ă îi va lua locul.

Sondajele arată că Biden nu are nicio șansă în fața lui Trump și în general sondajele sunt foarte aproape de adevăr, mai ales când mai toate indică același rezultat.

Și acum ceva interesant, cel puțin în ochii mei. Pe vremea mea se spunea: fă-mă mamă cu noroc și aruncă-mă în foc! Și iată cum se împarte norocul în aceste zile.

Trump a fost victima unui atentat. Un glonț a trecut tangențial pe lângă urechea sa dreaptă, cu efectu minim. Uitați-vă la o poză a victimei: el este ușor clăpăug, adică are urechi relativ mari și puțin mai depărtate de cap. Dacă nu era așa, glonțul avea foarte mari șanse să penetreze creierul și atunci candidatura sa ar fi fost perimată, dispărută.

Iar faptul că de câteva zile Trump apare la marile întâlniri cu viitorii alegători cu urechea bandajată (credeți-mă, bandajul s-ar putea deja înlătura!), nu face decât să-i mărească șansele de a fi ales.

Și acum să vedem ce se întâmplă în cealaltă parte. Ei bine, Joe Biden e bolnav de COVID. În consecință e și mai lipsit de puteri ca acum câteva zile, bâlbâitul s-a accentuat și, colac peste pupăză, este în izolare, deci nu poate participa la întrunirile cu publicul.

Eu nu cred că boala îi poate da circumstanțe atenuante, pentru că celebra confruntare a avut loc în 28 iunie, deci cu trei săptămâni înainte de declanșarea simptomelor. (Incubația merge până la două săptămâni și oricum, din câte știu, ea este lipsită de simptome.)

Nu, nu încerc să mă avânt în presupuneri și calcule inutile.

Aveți puțintică răbdare, cum spunea nemuritorul nostru prieten, Dl Trahanache. În câteva luni vom ști cu toții cine ne va conduce în următorii patru ani.

Noi, aici, suntem mai mult decât interesați ca victoriosul să fie…

Îmi pare rău, dar nu pot să dezvălui acest secret de interes național.

Sper că am reușit să dezvolt subiectul bătrâneții fără să afectez negativ pe nimeni dintre cititori.

Noi, ăștia trecuți de […] ani, nu avem încotro, exemplul nostru trebuie să fie Trump, pentru că alternativa, după cum se vede, e mult mai neplăcută (to say the least).

Vă doresc o vară plăcută și… mai puțin caldă (dacă se poate!).

Gabriel Ben Meron

Epilog, la 48 de ore după încheierea articolului de mai sus.

Celebrul erou al lui Caragiale avea perfectă dreptate… Doar puțintică răbdare! Și iată că surpriza despre care scriam a sosit mai repede decât ne așteptam. Președintele american, în vârstă de ”numai” 81 ani a abandonat cursa prezidențială. De dragul cui? În folosul cui? Asta vom ști doar peste câteva luni. Și atunci, după ianuarie 2025, fiecare își va face socotelile ce ar fi fost mai bine pentru el sau ea, pentru țara lui sau a ei, pentru omenire, pentru criza globală a climei, pentru Ucraina, pentru (sau contra) Iran, ș.a.m.d.

Dar nimeni, absolut nimeni nu are dreptul să condamne sau să ia în derâdere (nu prea) senzaționala știre din 21 iulie 2024, pentru simplul motiv că Joe Biden, bătrânelul de care lumea începea să râdă pe față și în față, cel pentru care nimeni nu mai dădea doi bani, a dat dovadă de curaj, realism politic, judecată corectă, și, în special, un sentiment ales și puternic față de poporul în mijlocul căruia trăiește. Iar pentru noi, cei ”de aici”, un exemplu demn de urmat.

Gabriel Ben Meron

22 iulie 2024