O vorbă din trecut spune că “a pleca înseamnă a muri puţin”, dar oare a te despărţi nu înseamnă acelaşi lucru? Despărţirea este o experienţă însoţită de incertitudini provocate de o situaţie sui-generis pe un teren nou, încă neexplorat, cu teama că lucrurile se vor putea schimba, că relaţiile interumane nu vor mai fi cele dinainte.

Despărţirea de un om apropiat este o încercare complexă, cu multiple faţete și asupra căreia voi zăbovi mai jos. Despărţirile mele au fost felurite şi uneori definitive, cred că cele definitive sunt cele cu un impact mai apăsător asupra sufletului. Moartea este cu certitudine cauza cea mai totală, definitivă, dar există uneori despărţiri care o preced pe cea finală. Am trecut și prin astfel de momente, în care am sperat că despărţirea nu va fi definitivă. Dar alteori, atunci când îţi iei rămas bun, cu o îmbrăţişare caldă, cu câteva sărutări pe obraz, însoţite de un uşor optimism, uneori doar un simulacru, ştii că o faci pentru ultima oară.

Fiind destul de sentimentală, astăzi, la despărţirea de prietena mea Biti Caragiale, am reuşit să-mi reţin tristeţea în suflet și să nu mi-o exprim pe dinafară. Când te desparţi de un om ajuns la venerabila vârstă de 104, atunci când acesta o porneşte pe cărări depărtate geografic de cele unde a trăit o bună parte a vieţii, te gândeşti desigur, dacă vei avea şansa să-l reîntâlneşti la fel de conştient şi energic, cu aceeaşi dorinţa constantă de a afla lucruri noi, de a experimenta confruntări cu bogăţia și varietatea cărţilor, a fotografiilor sau a muzicii oferite de concertele care ajung în oraşul nostru.

După ce a trăit 34 de ani în Israel, Biti se mută la Paris, în compania fiului şi a norei sale. Biti Caragiale, o doamnă neobişnuită care şi-a păstrat calităţile intelectuale deosebite până în la această vârstă înaintată, a fost una dintre legăturile umane cu totul speciale pe care le-am avut și le-am păstrat în ultimele decenii la Haifa.

Biti a plecat din România în condiţii destul de grele, nu mult după 1989. În timpul revoluţiei la Bucureşti a scăpat cu viaţă şi cu un minimum de obiecte personale, părăsindu-şi locuinţa la îndemnul unei prietene, cu puţin înainte că tunurile să tragă din Piaţa din faţa Palatului Regal. Când s-a întors în apartamentul de lângă Biserica Albă, totul era ars. Tot la recomandarea prietenilor, la vârsta de 70 de ani, dar cu vigoarea unei femei de 45, Biti a emigrat în Israel. Aşteptată de un prieten, împreună cu care şi-a continuat viaţa aici, la Haifa, Biti a trecut ca orice alt ole hadaş printr-o perioadă grea de adaptare la condiţiile – niciodată simple pentru noii-veniţi – ale Israelului. În România Biti a lucrat ca jurnalistă, trăind o viaţă interesantă şi bogată, începând din interbelic. În perioada comunistă a lucrat la Scânteia Tineretului, iar în ultimii ani înaintea plecării în Israel, la ziarul FCER din România, Realitatea Evreiască. În Israel şi-a reluat treptat activitatea la ziarele locale de limbă română, ultimul fiind Jurnal din Israel al Doinei Meiseles. În interviul de mai jos, Biti Caragiale povesteşte cu calmul şi blândeţea ei caracteristică momente disparate din drumul vieţii sale.

După un timp de la venirea în Israel, Biti a rămas singură, dar a rămas activă în jurnalistica de limbă română şi în menţinerea vie a flăcării Cercului Cultural de limbă română, înfiinţat la Haifa acum vreo 20 de ani, împreună cu două prietene scriitoare: Francisca Stoleru și Madeleine Davidsohn.

Fiul lui Biti trăiește la Paris. Întâlnirile lor erau prilejuri de regăsire și de bucurie, fiind însoţite de glumă şi acceptare.

Cultura a fost o parte constantă şi esenţială a vieţii ei. A fost permanent abonată la Revista literară, citind cu pasiune şi interes aproape orice publicaţie apărută în România. În această perioadă am vizitat-o mai des, deoarece în timpul pregătirii tezei mele de doctorat, Biti a fost unul dintre “consilierii” mei, nu numai lingvistici, dar şi faptici. Orice chestiune care mă preocupa, legată de România, o atrăgea implicit și pe Biti și puteam discuta la nesfârşit. Cu harul ei caracteristic, îmi oferea întotdeauna timpul şi opiniile legate de ţara care i-a fost leagăn. Nu odată, după ore de discuţii la masa din bucătărie, Biti continua sa urmărească firul paginilor traduse pentru ea în limba română, în timp ce capul îmi cobora spre masă, învins de oboseală.

Anii trecând şi lumea din jur împuţinându-se, valurile vremii au clătinat uşor şi sufletul lui Biti Caragiale. Cu în jur de un deceniu în urmă i s-a alăturat o persoană singuratică, cu o amintire oarecare a limbii şi a ţării copilăriei, și cu timpul ea a devenit o prezență permanentă în viaţa lui Biti. Între cele două doamne s-a creat o simbioză care a păstrat-o pe Biti activă și prezentă în ambianţa evenimentelor culturale atât de diverse ale Israelului. Prin intermediul acestei simbioze, tehnologia a pătruns în procesul ziaristic care a făcut ca Biti să fie o colaboratoare ferventă a ziarului Viaţa noastră – Jurnal din Israel. Până nu de mult…

Biti a trecut prin ultimii ani cu eleganţă şi modestie, păstrându-şi curiozitatea şi interesele neschimbate, fiind în orice clipă gata să asculte muzică, să citească cărţi de proză sau poezie, să frunzărească ziare sau reviste, revăzând fragmente mai vechi, dar păstrate cu sfinţenie. După pandemie, care a durat peste doi ani, activităţile cercului cultural din Haifa s-au restrâns.

Atunci, în 20 iunie 2020, Biti a întâlnit onorabila vârstă de 100, cu graţie, ba chiar cu o oarecare indiferenţă.

După încă doi ani, nepotul ei, regizorul Andrei Zincă, fiul fratelui ei, talentatul scriitor Haralamb Zincă,[1] i-a urat de departe ani mulţi şi bogaţi de activitate şi creativitate, calităţi care nu au părăsit-o niciodată:

În această perioadă, odată cu împovărarea desăgii anilor, care s-a încărcat încet, încet, Biti a devenit ceva mai greu accesibilă, dar în aproape toate domeniile vieţii ei nu au apărut schimbări semnificative. În ultima vreme, când Biti nu mai locuia acasă, reuşeam s-o întâlnesc, dar mai ales s-o entuziasmez cu tot ceea ce păstrez în minte, întâmplări sau poveşti, fotografii, amintiri comune sau legate de cunoştinţe comune, rămase departe, la Bucureşti, amintiri pe care i le ofeream cu bucurie și adesea împreună cu o delicatesă dulce, din ce în ce mai mititică, pentru că risca să rămână pierdută în frigiderul plin de bunătăţi de care Biti se atingea din ce în ce mai rar.

În ultimii ani, întâlnirile cu Biti au fost fruste și complicate, exista o supraputere care îi dirija într-un fel activitatea, alăturându-se contribuţiilor ei literare făcute revistei româneşti. Cu toate schimbările survenite, setea de cunoaştere și interesul pentru orice subiect, dar în special cele legate de cultură, turism, literatură și muzică, nu au fost cu nimic ştirbite.

La un moment dat Biti a devenit locatara unei case pentru oameni ajunşi la senectute. Acolo am vizitat-o de câteva ori, încercând să înţeleg noile ei condiţii de viaţă, interese şi poate chiar frustrări. Acolo au vizitat-o și prietenii de ani de zile de la ziarul românesc, care, cu bucurie şi bunăvoinţă i s-au alăturat pentru o după amiază minunată.

Aceasta a fost însă o perioadă scurtă, după care Biti s-a întors acasă. Dar cum nu s-a mai găsit o soluţie potrivită ca să-și poată continua viaţa în condiţii rezonabile, zilele trecute Biti Caragiale, însoţită de fiul și de nora ei, şi-a luat zborul spre Franţa, spre a treia sa ţară. Franţa, dar în mod special Parisul, oraşul luminilor, o vor adăposti pe Biti, prietena mea dragă, pentru care cultura franceză a fost dintotdeauna parte a personalităţii şi a sufletului ei.

După cum spuneam, m-am despărţit de Biti Caragiale vinerea trecută, în micul său apartament din cartierul Nesher al Haifei.

Am întrebat-o dacă ştie că în câteva zile va fi în drum Paris şi am mai discutat despre unele probleme actuale, legate de situaţia ei medicală, de cum se simte în compania familiei ei, dar și despre preocupările mele, despre ultima mea călătorie la festivalul Verbier în Elveţia. Nu multă lume cunoaşte acest festival, dar desigur că Biti știa. I-am povestit despre natura și oamenii pe care i-am întâlnit, despre concertele pe care le-am audiat, i-am amintit puţin și despre situaţia din Israel.

Biti mi-a împărtăşit câteva gânduri. Voi încerca să mi le amintesc, ele au fost parte a dialogului nostru care a devenit treptat monolog, pentru că am lăsat-o pe Biti să îşi exprime singură simţămintele. Era îngrijorată dacă servesc ceva din tăviţa de pe masă, în timp ce eu încercam s-o îmbii cu şarlota cu frişcă pe care cu intermitenţe o scoteam sau o puneam înapoi în frigider.

– Am fost întotdeauna un om supus, a spus Biti, ceea ce a făcut ca viaţa să-mi fie mai uşoară. De fapt eu sunt un om singur, dar mă bucur de tot ce am, de fiecare zi în care mă trezesc şi îmi spun că asta este încă o zi bună pe care am primit-o în dar.

Am întrebat-o:

– Biti, dar cum de te simţi singură, când eşti alături de fiul tău și de soţia sa?

– Da, a răspuns ea, acum nu mai sunt singură, dar nu ştiu de ce, aşa m-am simţit întotdeauna, deşi am avut mulţi prieteni în jurul meu. Am avut norocul să am mulţi prieteni.

Mi-au trecut fulgerător prin minte orele petrecute împreună, începând cu zilele în care o vizitam în cadrul unui program al Universităţii din Haifa, în care discutam despre amintiri din trecutul bucureştean, despre prietenii ei, puţinii pe care îi cunoscusem și eu, sau mă ruga să trec pe la cumnata ei, Stela Zincă, cea care îi trimitea de fiecare dată sticluţa cu apa de faţă “Lara” și diferite creme pentru ten. Biti rămăsese cochetă şi la vârsta centenară, radiind un aer de linişte și împăcare, pe care l-am simţit de fiecare dată, fie că eram alături, fie că o urmăream cu privirea, în timp ce, ca moderatoare, conducea nu odată, ședința de la Centrul Cultural din Haifa.

Où sont les neiges d’antan? Ale ei, ale mele? Au rămas atât de departe, iar acum se vor topi puţin câte puţin, devenind amintiri ale unor vremuri care nu se mai întorc.

Veronica Rozenberg,

Haifa, 3 august 2024

[1] Haralamb Zincă https://ro.wikipedia.org/wiki/Haralamb_Zinc%C4%83

---