La începutul anilor 1990 am lucrat și eu câțiva ani, mult prea puțini, în învățământ. De ce spun ”și eu”? Fiindcă în familia mea munca educativă de la catedră a fost o tradiție care a început acum mai bine de un veac cu străbunicul meu, învățător în satul Cuzap din Bihor, acolo unde memoria lui este încă frumos păstrată de săteni.

Și bunicul meu a fost învățător înainte de al Doilea Război Mondial, desăvârșindu-și apoi educația ca logoped. Tatăl meu a terminat și el specializarea didactică la nivel de liceu, dar nu a profesat decât un an sau doi ca suplinitor, devenind apoi jurist. Iar mama mea, memoriei căreia dedic acest articol, a fost educatoare și toată viața a nutrit o adevărată pasiune pentru meseria ei. În copilăria și în adolescența mea auzeam zilnic ce se întâmplă în căminul cu 350 de copii pe care l-a condus timp de 14 ani: ce spuneau copiii, cum reușeau lecțiile, care preșcolar – pe atunci se mai numeau și ”șoimi ai patriei” – o uimea cu imaginația sau cu talentul deosebit, ce activități plănuia și cum reușea să îmbunătățească condițiile în căminul unde copiii stăteau de la șapte dimineața până la șase seara. Toate acestea mi-au insuflat o mare considerație pentru activitatea didactică și, prin conjuncturile vieții, în 1993 am ajuns și eu să predau la un liceu orădean. A fost un timp care m-a învățat multe lucruri, mi-a arătat cât de greu este și ce mare responsabilitate constituie modelarea minților și a comportamentului tinerilor, dar și ce satisfacții primești atunci când faci aceasta cu dedicație și bună credință.

În curând va începe din nou anul școlar, prilej de a face apel la amintirile mele de acum mai bine de 30 de ani. Predam la clasele de liceu, la toate nivelurile celor patru ani. Îmi dau seama că foarte multe s-au schimbat de atunci. S-a schimbat comportamentul elevilor, telefoanele mobile și internetul au modificat profund toată realitatea noastră. Nu știu cum ar fi azi să predau unor liceeni, dar acum 30 de ani am simțit că tinerii doresc să fie ascultați, doresc să li se dea atenție în mod serios și ei răspund profesorului cu aceeași monedă cu care acesta îi abordează. Ei simt buna ta credință, după cum simt și indiferența. Dacă ești distant, vor fi și ei, dacă ești binevoitor și totuși exigent, însă neapărat drept, așa vor fi și ei. Mai presus de orice, ei simt dacă tu faci actul educativ cu drag și pasiune, sau îl faci doar formal, cu inima în altă parte.

Lucrând subiecte cu caracter destul de practic, în primul an mi-am făcut multe materiale didactice, am desenat zeci de planșe și am făcut colaje de exemplificare pe care elevii să poată vedea despre ce vorbeam. Asta mi-a amintit de mama mea și de anii copilăriei când, seară de seară, ea desena și decupa materiale didactice pe care le folosea la lecțiile de matematică de la grupa mare. O ajutam și eu. Când s-a pensionat avea cutii cu sute de iepurași colorați, mingi, inimioare, cățeluși, pisicuțe, triunghiuri, pătrate multicolore cu care îi învățase pe copiii preșcolari să numere corect și să facă mici socoteli. Abia când am predat și eu am priceput că materialul didactic îl ajută întâi și-ntâi pe cel care predă și abia apoi pe elev.

După primii doi ani la catedră am avut o inspecție pentru examenul de definitivare în învățământ. Erau prezenți atât colegi, directori, cât și inspectori de specialitate. Am ales să-mi fac lecția la clasa a XII-a și nu voi uita niciodată cum, cu cinci minute înainte de începutul orei, unul dintre elevii mei mi-a spus: ”Să nu aveți emoții, doamna profesoară, fiți sigură că totul va merge bine și ora va fi reușită!” M-a emoționat foarte mult grija lui și chiar așa a fost, ora a ieșit foarte frumos și atunci, din nou, am învățat cum clasa de elevi te poate ajuta enorm în asemenea momente prin participare și atenție, prin colaborare sau te poate ”îngropa”. Până la urmă este tot o relație interumană, doar că elevii sunt mai tineri, dar au și ei, evident, puterea lor. A fost una din numeroasele lecții pe care aveam să le învăț în cariera didactică.

Tot la o clasă a XII-a, spre finalul anului și al școlii pentru ei, le-am dat un test cu câteva întrebări privind așteptările și concluziile lor în legătură cu școala. I-am întrebat ce ar fi vrut să fie altfel decât a fost. Testul a fost anonim, voiam să fie cât mai sinceri și neinhibați în a-și exprima ofurile. Printre răspunsuri am găsit nemulțumirea că nu li se cerea părerea suficient de des și simțeau că nu erau luați în serios. ”Noi nu avem experiență de viață, dar avem păreri despre lucruri și am dori să fim ascultați, am dori să ni le putem exprima”. Aveau și au dreptate! Totuși, observ că lucrurile în școli s-au schimbat foarte mult în ultimii 15-20 de ani, elevii sunt mult mai implicați în luarea deciziilor care îi privesc.

Eu sunt o persoană pozitivă dar, chiar și așa, nu a fost doar un timp cu lapte și miere la școală… Abia trecuseră 4-5 ani de la revoluția din 1989 și existau încă marile orfelinate în care fuseseră abandonați sute de copii. Unul din acestea era la Beiuș și de aici veneau mulți elevi la școala noastră. Erau băieți și fete proveniți dintr-o lume despre care nu știam nimic. Într-o clasă de 20 de elevi, 15 erau de la casa de copii și eu eram diriginta lor. Era primul meu an de învățământ, nu aveam experiență, dar aveam multă empatie și bunăvoință față de ei și un instinct didactic destul de bun. La prima mea oră la această clasă, când am strigat catalogul ca să-mi cunosc elevii, am avut un șoc. Am apelat un nume de fată – Floare – și s-a ridicat în picioare un băiat. Adică după aspect, alură și comportament puteam să jur că este băiat. Nu știu ce s-o fi văzut pe fața mea, că nu prea pot să-mi ascund trăirile. Nu am comentat, am trecut la următorul nume din catalog. Erau două fete de acest fel provenite din orfelinat. În timp, din poveștile lor am înțeles că mediul în care crescuseră era extraordinar de dur, lipsit de intimitate și aparența de băiat și adoptarea durității masculine era de natură să le protejeze, să le dea o siguranță relativă.

Eram fascinată de aceste aspecte ale activității de la catedră, dar și oarecum speriată de apropierea de o lume care îmi era străină. Cu toții erau foarte curați, aveau deprinderi de igienă foarte bine însușite și erau uniți în mod oarecum ciudat. Da, se certau și se contraziceau între ei, făceau glume crude, dar dacă cineva din afara grupului lor se lua de ei, era jale! Era un microcosmos pe care l-am studiat și l-am admirat. Am pătruns într-o lume în care nu aș fi avut acces dacă nu aș fi fost la catedră. Era ca și cum aș fi primit ocazia să arunc o privire într-un fel de abis al psihicului uman, un loc uimitor unde se găsesc soluții excepționale pentru ca viața să devină suportabilă.

De curând, la casieria unui supermarket m-am întâlnit cu una dintre fetele din clasa mea, una din cele de la orfelinat. M-a recunoscut și m-a îmbrățișat. E căsătorită și are două fete frumoase, mi-a arătat poza pe telefon. M-am bucurat atât de mult! Cu un alt fost elev mă întâlnesc adesea la piață. El cultivă răsaduri de legume și flori și îmi oferă mereu din marfa lui. Primesc pentru balconașul meu minuscul câte o floare pe care el vrea să mi-o dea în dar, însă ne înțelegem la jumătate de preț, nu vreau să-și risipească munca. Îmi și vine să râd, cred că sunt singura din lume care negociază în sus, crescând prețul mărfii… La o pizzerie din oraș, acum câțiva ani, a venit la mine un chelner și mi-a spus ”Doamna profesoară, ce mai faceți? V-am fost elev și eu și mama mea care era la școala serală.” Sunt foarte fericită când am parte de astfel de întâmplări și văd că oamenii își amintesc de mine, asta mă face să sper că i-am influențat pozitiv.

Am petrecut doar patru ani în postura de profesoară, dar a fost o viață plină de culoare la catedra mea, au fost poveștile lor și povestea mea pe lângă ale lor și uneori acestea mă ajung din urmă.

Liceul acela s-a desființat, erau anii imediat următori revoluției când lumile pe care le cunoșteam dispăreau rând pe rând și de fiecare dată trebuia să te reinventezi ca să faci față schimbărilor. Activitatea didactică mi s-ar fi potrivit foarte bine, aș fi fost fericită în prezența constantă a tinerilor și este unul din marile mele regrete că nu am fost în stare să-mi orientez viața profesională în direcția aceasta.

În ultimii ani observ că învățătura nu prea mai este prețuită, deși în toată istoria omenească cine avea carte chiar trăia mai bine, chiar își putea organiza o viață mai ușoară. Doar se știe demult că penița este mai ușoară decât sapa. Uneori mai aud ecouri ale unor vremi nu foarte îndepărtate, când cineva îmi spunea ”nu am putut să fac școală, părinții nu m-au lăsat de acasă” sau ”nu m-a susținut nimeni” căci, da, este nevoie de un anumit grad de susținere în acest demers al ”școlirii”. Chiar și prezența cuiva care e dispus să creadă în tine înseamnă mult. Timp de mii de ani posibilitatea de a face școală a fost un lux inaccesibil celor mai mulți și în prezent ea este trecută cu vederea, nu i se dă importanța cuvenită, pare ceva normal.

Experiența mea la catedră a fost intensă și plină de sens pentru mine, pentru totdeauna memorabilă și mi-a întărit prețuirea pentru o îndeletnicire care sper din suflet să-și recapete cât mai curând aura de har.

Anca Laslo