Dacă îmi amintesc bine, acestea erau cuvintele dlui Brândușe, profesorul nostru de geografie care ne-a fost și diriginte.  Odihnească-se în pace!  La drept vorbind, pe atunci nici nu prea erau alte opțiuni.  Îmi amintesc că atunci când am părăsit România aveam 20 de ani și eram obsedată de călătorii.  Am călătorit destul de mult prin Europa, am făcut și două excursii mai lungi, în SUA și în China, dar tot mai mult îmi plăcea să-mi petrec vacanța într-un loc cunoscut: întâi la bunici, apoi la socri sau la Praga, unde am fost de nenumărate ori.  Aș mai adăuga și un sat din Pădurea Neagră, unde părinții mei obișnuiau să-și petreacă vacanțele și am fost și eu de câteva ori. 

În ultima vreme prefer călătoriile virtuale.  Armchair tourism.  Nu trebuie să-mi bat capul cu detaliile tehnice, doar să mă așez comod și să privesc ce au văzut alții.  Oricum în zile ca acestea, cui îi mai arde de călătorii? Și apoi, în viața reală aș fi ajuns vreodată în Costa Rica sau în Patagonia?  Sau chiar numai „la doi pași”, în Liban sau în Siria?  Dar iată că nu demult am avut o surpriză: un vlog de călătorie m-a luat la… Lupeni!  Am revăzut chiar casa bunicilor mei!!  Bunicii au plecat în Israel în 1966 și de atunci multe s-au schimbat.  Orașul a crescut, dar și anii au lăsat urme, ce părea atunci nou și strălucitor e acum destul de jerpelit…  Dar nu contează.  Cu un mic efort de imaginație m-am revăzut în locurile copilăriei mele.

În 1956, când bunicul a împlinit 60 de ani, și-a pierdut postul din Timișoara.  Dar el nu voia să se pensioneze și a acceptat un post la Lupeni.  Era probabil singurul dermatolog din oraș…  Au primit și locuință într-un bloc nou-nouț, două camere, vreo 50 m², poate nici atât, dar pentru standardele vremii era perfect în regulă.  Una era camera bunicului, unde uneori primea și pacienți particulari, avea un birou, biblioteca, microscopul…  Iar în cealaltă cameră dormea bunica și noi, copiii, acolo era și masa, dulapul de haine – și niciodată nu ni s-a părut că ar fi înghesuială.  În primii doi ani am fost acolo permanent, apoi m-am întors acasă, la Arad, și am mers la cămin, apoi la școală, și bunicii l-au luat în primire pe fratele meu; în vacanțe eram acolo amândoi. 

Ce frumos era Parângul înzăpezit pe care îl vedeam pe fereastra bucătăriei!  Parângul e tot acolo, dar în față s-a construit un bloc înalt și adio, priveliște – bine că asta s-a întâmplat abia după plecarea noastră.

Toți copiii din bloc îmi erau prieteni – în afară de fetița doctorului Albert, care nu avea voie să se joace cu noi.  (Sărăcuța!  Până azi o compătimesc.)  În schimb Cristina, fetița doctorului Dahlmann, ne invita pe toți la ea acasă, iar bunica ei trăgea storurile și ne „făcea film” – ne proiecta diafilme.  Asta era protipendada.  În rest erau mai ales copii de mineri și petreceam împreună zile întregi pe afară.  În spatele blocului era un teren viran și acolo găseam întotdeauna ceva de făcut.  Pe iarbă am învățat să fac „podul” și „roata țiganului”.  Într-o vară s-a adus chiar un bâlci cu un carusel uriaș, leagăne în formă de bărci, dughene unde se trăgea la țintă, vată de zahăr și cine știe ce alte minunății.

Jucării nu prea aveam, în schimb imaginație aveam berechet.  Dintr-o grămadă de lut rămasă de la vreun proiect de construcție am făcut o fabrică de cărămizi – ca tipare foloseam cutii goale de chibrituri.  Altă dată am încercat să punem la cale un spectacol.  Unuia dintre noi i-a venit ideea să facem o alimentară.  Marfa era tot ce se găsea pe maidan: pietricele, nisip, bucăți de sârmă, cuie ruginite, cutii goale de conserve („badog” în dialectul local) iar banii („pițule”) erau frunze.  Când bunicul mi-a adus cutiuțe goale de la farmacia spitalului, ne-am jucat de-a farmacia.  Ne-am scăldat la „canaliș” – probabil că era canalul unei mori.  Nimeni nu își făcea griji că apa Jiului era poluată, iar funinginea era ceva de la sine înțeles. 

Cea mai mare plăcere era să mergem „pă gheal”.  Treceam strada mare, o luam în sus pe Drumul Codrului (astăzi strada Pomilor) și după vreun sfert de oră casele se terminau și ajungeam într-o poiană cu iarbă și flori de toate felurile.  Era și un pârâiaș pe lângă care creșteau flori de nu-mă-uita.  Adesea găseam fragi.  Se spunea că Drumul Codrului ajunge până la Straja, dar atât de departe nu m-am aventurat niciodată, locul mi-a rămas în amintire ca ceva ireal, aproape legendar. 

De atunci am revenit o singură dată la Lupeni cu soțul meu, în 2006.  Ce bine că a avut și el ocazia să vadă locurile despre care i-am povestit de atâtea ori!  A fost extraordinar!  Nu numai că am mai regăsit pe unii din tovarășii mei de joacă, dar și ei și-au amintit de mine.  Se vedea bucuria pe fețele lor! 

***

Credeam că s-au terminat surprizele, dar nu!  Am făcut apoi o excursie virtuală prin satele izolate ale Bucovinei.  Ce priveliști!  Nu mă mai săturam să admir Obcinele Bucovinene, pe alocuri cu păduri întunecate, în alte locuri cu poieni luminoase cu iarba până la brâu, pline de flori, de gâze, de greieri…  Și totul e VERDE, nu verdele mediteraneean cu care m-am obișnuit în viața mea adultă, ci un verde proaspăt, plin de sevă. 

Din nou, cele văzute m-au afectat personal, cu toate că nu sunt originară din această regiune.  Povestea e mai complicată.  Amintirile care mă leagă de Bucovina sunt amintirile mamei.  Pe aici, în comuna Seletin, își petrecea ea vacanțele, la bunica ei.  De la ea am auzit nenumărate povești, unele au fost publicate și în Baabel. https://baabel.ro/2016/05/file-din-romanul-vietii-mele-ii/

Singurul lucru care m-a surprins în film a fost izolarea.  Din poveștile mamei, Seletin era o comună mare, aproape un orășel.  Avea mai multe mori, fabrici de cherestea, diverse prăvălii și chiar o cofetărie.  Comuna avea o linie de cale ferată care o lega de Rădăuți și Suceava.  Are și aceasta o poveste. 

Când bunicul meu a decis să se însoare, un agent matrimonial i-a propus-o pe Jeanette Harnik din Seletin.  A scris o scrisoare familiei și au convenit ca el să vină să o vadă.  În anii 1920 era un singur tren care venea seara târziu.  De ce oare nu l-au așteptat la gară??  Pe drum, pe întuneric, bunicul meu a căzut într-o groapă și nu a reușit să iasă decât a doua zi în zori.  Cum arăta când s-a prezentat la casa miresei după așa o noapte nu pot să-mi imaginez!  Dar, evident, ea l-a acceptat.  Nunta s-a făcut la Rădăuți.

Erau și autobuze directe de la Cernăuți.  Uneori mama călătorea singură.  Părinții o încredințau șoferului, iar acesta o ducea până la destinație.  Alteori bunicul meu rămânea la Cernăuți să lucreze, iar mama și bunica mea își petreceau vara la Seletin.  Așa făceau și surorile bunicii mele, astfel încât vara mama mea se întâlnea cu tot felul de mătuși și de veri.  Iată-i pe câțiva, adunați pe cerdacul casei: mama mea în vârstă de vreo zece ani cu vărul ei, un unchi, trei mătuși și bunica ei.

Tragedia este că după război, când s-au trasat granițele actuale, Seletin a ajuns în URSS, acum e în Ucraina.  Este chiar pe graniță – comuna vecină, Ulma, e în România.  Așa se face că mama nu a revăzut niciodată satul copilăriei și a rămas numai cu dorul.  De fapt, este aceeași poveste ca cea cu zidul Berlinului, doar mai puțin cunoscută.  Până la urmă ea și-a găsit acel sat din munții Pădurea Neagră, unde spunea că peisajul îi amintește de cel al copilăriei și și-a petrecut acolo fiecare vară, timp de peste 25 de ani, întâi împreună cu tatăl meu, și apoi, după ce a rămas văduvă, s-a dus singură.  Am fost și eu de mai multe ori și nu pot decât să-l recomand cu căldură, se numește Hinterzarten.

Mama mi-a transmis și mie dorul de peisajele din Bucovina.  Aveam de gând să mergem la Seletin când am fost la Cluj, în 2019, însă aveam mașină închiriată și asigurarea nu era valabilă în afara granițelor României.  Ce păcat!!!  În film, cei doi protagoniști s-au rătăcit și s-au trezit la punctul de frontieră Izvoarele Sucevei / Șepit.  De acolo până la Seletin nu mai sunt decât vreo 5 km!  Inima îmi bătea ca un ciocan – niciodată nu am fost atât de aproape!  Dar nici ei nu au trecut granița și pentru mine Seletinul a rămas mai departe o enigmă, un vis frumos.

Hava Oren