FAMILIA MAMEI MELE – FAMILIA HARNIK

Familia mamei e din satul bucovinean Seletin, de lângă izvoarele râului Suceava.  Bunicul meu, Moses Harnik era un om înstărit și respectat.  Avea două mori de apă, o casă frumoasă și mai multe păduri și fânețe.  Acestea erau date în arendă la țărani și aduceau un venit frumos.  Bunicul a fost căsătorit cu verișoara lui primară, Feige Yides Harnik și cu ea a avut trei copii: David, Sali și Josef.  Când prima soție i-a murit, bunicul s-a căsătorit cu sora ei mai tânără, Pessie Dvora, zisă Babi.  Astfel Babi a fost nevoită să ia în căsătorie un om mult mai în vârstă ca ea și în ultimii 20 de ani de viață a fost văduvă.  Cu a doua soție, Moses Harnik a avut încă cinci copii: Steffi, Bernhard, Jeanette, Fritzia și Malvine.

Malvine a fost aproape singura din familie care nu a fost deportată, n-a fost nevoită să fugă, ci a emigrat în Anglia și a luat cu ea toate fotografiile de familie.  Mai mult, tot ea a notat multe lucruri din viața familiei: date, locuri, etc.   Mulțumită ei avem multe fotografii și cunoaștem originea familiei Harnik încă de pe la anul 1800:  David (Dugje) Harnik a avut mai mulți copii, printre care Mendl Herș și Yossl, care au fost amândoi străbunicii mei.  Bunicul Moses Harnik era fiul lui Yossl, iar cele două soții ale lui erau fiicele fratelui său, Mendl Herș.

SELETIN

Casa și moara

Satul Seletin a avut un loc important în copilăria mea.  Acolo mi-am petrecut vacanțele de vară.  De când s-a stabilit legătura cu autobuzul, călătoream singură.  Mama mă încredința șoferului, iar acesta oprea la capătul drumeagului care ducea spre casa bunicii și mă ajuta să cobor.  Bunica și mătușa Steffi mă așteptau dincolo de pod, la moară.  Casa bunicii era pentru mine al doilea cămin, niciodată nu m-am simțit străină acolo.  La început bunica stătea singură în casa cea mare, iar mătușa Steffi, unchiul Muniu și fiul lor Jacki aveau o locuință în clădirea morii.  Mai târziu s-au mutat cu toții în casa bunicii.

Dacă stau și mă gândesc, „casa cea mare” nici nu era cine știe ce mare.  Numai bucătăria și camera bunicii erau cu adevărat mari.  Când intrai pe ușa din spate, treceai întâi printr-o tindă, apoi ajungeai în bucătărie.  Bucătăria era spațioasă și luminoasă, cu ferestre pe două părți.  Înăuntru era un cuptor de cărămidă, foarte vechi și ieșit din uz.  În viața de zi cu zi foloseau o mașină de gătit de tuci.  Lemnele erau pe gratis: din când în când unchiul David ne trimitea o căruță cu deșeuri de la fabrica lui de cherestea.  Lemnul de brad, plin de rășină, ardea cu flacără vie și foarte caldă.  În bucătărie mai era un bufet și două mese.  Cea mare, pe care mâncam, era considerată „fleișig” [de carne], cea mica era “milchig” [de lapte].  Acestea erau ecouri îndepărtate din zilele în care bucătăria mai era cașer, iar carnea și laptele erau ținute separat.

Apă la robinet nu era, de aceea aprovizionarea cu apă era un subiect foarte important.  Un sacagiu venea cu căruța în fiecare dimineață în zori și ne aducea un butoi de apă de râu și două sau trei căldări de apă de băut de la fântâna unchiului David.  Butoiul și căldările erau în tindă și sacagiul le umplea fără să ne trezezască. De spălat ne spălam în bucătărie, într-un lavoar cu un lighean alb, emailat.  Alături erau două căldări: una cu apă curată și una pentru apa folosită.

În camera bunicii erau două paturi mari și o canapea unde se culca după-amiaza, apoi două șifoniere, o oglindă și o masă pătrată cu scaune.  Mobila era în stil german clasic.  Într-un colț se afla pătuțul lui Jacki și încă mai era loc.  Intrarea era prin ușa din față, dar se putea intra și prin bucătărie.  Cei ce intrau pe ușa din față treceau întâi printr-o grădină de flori și printr-o verandă.

Cele două camere mai mici aparțineau mătușii Steffi și soțului ei.  În dormitor aveau un birou unde obișnuiam să stau în zilele ploioase și să citesc basme.  În colț era un seif la care numai bunica avea cheia.  Cealaltă cameră era atelierul unchiului Muniu.  Pereții erau plini până în tavan de tablourile lui, iar cele care nu aveau loc erau rezemate de pereți.  Și nouă ne-a dat mai multe tablouri.  Îmi amintesc că în locuința noastră din Cernăuți era un portret al mamei într-o rochie roșie cu buline, unul al tatei în halat alb, uitându-se la microscop, un portret al meu pe o pajiște și mai multe peisaje și flori.

O scară exterioară ducea la pod și la o cămăruță unde Jacki își developa fotografiile.  Mie însă cel mai mult îmi plăcea podul.  Se găseau acolo tot felul de comori: haine și pălării demodate, obiecte casnice nefolosite de ani de zile.  Puteam să cotrobăiesc zile întregi prin pod.

Canalizare ne era, așa că trebuia să folosim closetul din fundul curții.  Acesta era o căsuță făcută din scânduri, iar pe dinăuntru pereții erau căptușiți cu foi rupte din reviste umoristice – puteai să-ți faci treaba cu un zâmbet pe buze.  Încă un confort care ne lipsea era electricitatea.  Aveam numai lămpi cu petrol, care dădeau lumină puțină și cereau multă muncă.  Zilnic trebuia umplut rezervorul cu petrol, iar sticla trebuia curățată de funingine.  În zilele noastre e greu de imaginat cum trăiau oamenii pe-atunci.  Singurul loc din sat unde era electricitate era moara și fabrica unchiului David, dar acasă folosea și el lămpi cu petrol.  Casa unchiului David era alături de a bunicii, pe când moara și fabrica de cherestea erau în celălalt capăt al satului.

Când mă gândesc la Seletin mai aud și acum susurul apei.  Moara era lângă casă.  O parte din apa Sucevei trecea printr-un jgheab și învârtea roata morii, care la rândul ei punea în mișcare piatra de măcinat.  De fapt erau două pietre, una pentru porumb și una pentru grâu – a doua era folosită foarte rar, pentru că în regiune se cultiva mai ales porumbul.  Moara funcționa într-o clădire lungă, cu mai multe încăperi.  În camera din față morarul cântărea grăunțele și făina.  Alături era magazia de grăunțe și făină.  În clădirea morii erau și două locuințe.  Una era a morarului, în cea de-a doua stătea mătușa Steffi cu familia ei înainte de a se muta în casa bunicii.  Mai târziu Jacki a deschis acolo o băcănie.  În spate era un coteț de găini.  Găinile se învârteau printre căruțele care își așteptau rândul la măcinat și ciuguleau grăunțele împrăștiate.  Spre seară mă duceam uneori cu un coș să adun ouăle.  Aveam atâtea ouă că nu mai știam ce să facem cu ele, coșuri și lăzi pline, pe care mătușa Steffi le ținea sub pat.  Probabil că mai și vindea din ele, iar unele le dădea la cloșcă.  Când ieșeau puii din găoace, mătușa Steffi îi aduna într-o cratiță veche, căptușită cu zdrențe, îi aducea în bucătărie să se usuce și apoi îi ducea înapoi la cloșcă.  Mie tare-mi plăceau puișorii, ca niște ghemotoace de puf galben.

 

Satul

.Seletin era un sat mai răsărit, așezat în Bucovina de vest.  Prin sat trecea râul Suceava, un afluent al Siretului.  Apă era din belșug, destul pentru toate morile.  Primăvara când se topeau zăpezile, podurile erau adesea luate de inundații.  Valea îngustă a Sucevei era mărginită de munți înalți – cel puțin mie mi se păreau foarte înalți – și acoperiți până sus de păduri dese de brad.  Satul se întindea mai ales de-a lungul râului, dar erau și case la poalele munților și prin poieni.  Casa noastră era în partea de răsărit a satului, pe drumul spre Rădăuți.  În urma verilor petrecute la Seletin am rămas cu o mare dragoste pentru munți.  Pentru mine vacanța îneamnă munți, păduri, susurul apei și mirosul de rășină.  Verile pe care le-am petrecut mai târziu în Pădurea Neagră au fost o lungă căutare a peisajelor copilăriei mele.

În Seletin locuiau mulți evrei.  Toate morile de apă aparțineau familiei Harnik, la fel ca și moara electrică și fabrica de cherestea.  Mai erau în sat doi frați, David și Fischel Harnik, angrosiști de alimente, care aprovizionau cu marfă toate băcăniile din Seletin și din satele dimprejur.  Cred că erau veri ai mamei, dar nu sunt sigură, în orice caz toți cei cu numele de Harnik erau înrudiți între ei. Vecinul bunicii, dl Dauber, avea o fabrică de cașcaval.  (Bunica investise și ea o sumă de bani în această fabrică.)  Familia Schwammenthal erau negustori de vite, familia Schreiber erau negustori de cherestea, iar cofetăria din centru aparținea familiei Kamil.  Și doctorul era evreu.  Mai erau multe familii evreiești, dar nu mi le amintesc pe toate.  Cei mai mulți erau negustori de vite, de cherestea, sau de grâne.  Erau oameni înstăriți, care vorbeau germana.

Pământul și clima nu erau potrivite pentru agricultură.  Pe lângă case oamenii aveau grădini în care cultivau cartofi, porumb și zarzavaturi.  Pomi fructiferi aproape că nu erau.  Ce nu se găsea în sat trebuia cumpărat la piață.  Piața nu era era decât un maidan, unde țăranii lipoveni veneau în anumite zile și în carele lor cu coviltire aduceau roșii, fructe și alte bunătăți.

În schimb fructe de pădure erau din belșug.  Copiii de țărani le culegeau și le vindeau în sat.  În sezon fiecare familie făcea sirop de zmeură pentru tot anul.  Era multă muncă, dar merita efortul – siropul făcut la fabrică nu e nici pe departe atât de gustos.  Afinele proaspete îmi plăceau șe ele foarte mult, numai că tot ce atingeau se păta.  Ca să nu mă murdăresc, luam afinele cu o scobitoare sau cu un ac gros.  Din afine se făcea gem și un lichior numit afiniak, care era și un leac împotriva diareei.   O mare delicatesă pe care mi-o amintesc de atunci sunt colțunașii umpluți cu afine sau cu vișine și serviți cu zahăr și smântână.

Țăranii creșteau animale, mai ales vite și oi.  Iarbă bună era din belșug.  Ca să-și mai mărească venitul, iarna tăiau lemne, vara mergeau la coasă, lucrau la calea ferată sau la joagărele din zonă.

Singurul ucrainean de care-mi amintesc e Pan Tkacz, unul dintre țăranii mai înstăriți.  Era un bărbat mândru, de vreo patruzeci de ani, în costum tradițional.  Bunica îl primea întotdeauna frumos, pentru că avea cu el relații de afaceri: Pan Tkacz lua în arendă pământul ei în schimbul unei sume anuale. Bunica vorbea cu el în ucraineană.  Eu îmi mai amintesc numai câteva cuvinte ucrainene, mai ales proverbe pline de tâlc, pe care le-au adoptat și evreii.

Jacki, care stătea la Cernăuți, a fost singurul care a revizitat Seletinul după război.  De la el am aflat că mica centrală electrică a lui David și Josef mai există, a fost chiar mărită și acum aprovizionează tot satul cu energie electrică.

 

Vacanțele de vară la Seletin

Cu toate că la Seletin eram mai mult singură, îmi plăcea acolo.  Jacki era cu șase ani mai mare și nu se prea juca cu mine, avea alte ocupații.  Și totuși timpul trecea repede și plăcut.  Petreceam ore în șir la scăldat.  Și grădina îmi plăcea.  Datoria mea era aprovizionarea casei cu zarzavat.  În timp ce pliveam grădina, morfoleam mazăre verde și coacăze.  Alteori mă plimbam prin pajiști și aduceam acasă plante de chimion, pe care le uscam în pod și pregăteam semințele de chimion pentru gătit.  Adunam și flori galbene de arnica, pe care bunica și le punea în baie.  Pe malul râului erau tufe de zmeură.  Uneori mergeam în pădure după ciuperci și după fragi, dar numai cu mătușa Steffi sau cu Jacki, singură nu îndrăzneam, cu toate că pădurea era a noastră.

Îmi plăcea foarte mult să mă uit cum Jacki prindea păstrăvi.  Nu era voie de pescuit cu undița, dar Jacki știa să prindă păstrăvi chiar și cu mâna goală.  Dar mai avea el niște stratageme…  De exemplu spărgea fundul unei sticle, punea un boț de mămăligă în gâtul sticlei și îi dădea drumul în apă.  Păstrăvii veneau să mănânce mămăliga și erau prinși în cursă.  Alteori folosea ceaunul de mămăligă cu resturile ulimei mese.  Punea în ceaun niște pietre, ca să nu plutească și-i dădea drumul în apă.   Când un păstrăv venea la mămăligă, Jacki scotea ceaunul din apă, cu pește cu tot.  Dar păstrăvii cei mai mari erau prinși când se golea iazul morii pentru reparații.  Peștii rămâneau pe uscat și trebuiau numai adunați printre pietre.

Tot eu eram cea care aducea pâine de la brutăria de peste drum.  Brutarul avea o soră mongoloidă, scundă și îndesată și cu o față foarte ciudată.  Numai pe celălalt mal al râului, unde mă simțeam în siguranță, mă opream și o priveam iscoditor.

Toată ziua mă învârteam în costum de baie.  După amiaza adunam ceapă verde, castraveți și ridichi pentru cină, le spălam în râu, le aduceam acasă și le puneam pe masa milchig.  Abia după aceea îmi puneam o rochiță.

Printre fotografiile Malvinei am găsit o mărturie inedită a vieții din Seletin.  În instantaneul făcut probabil de Jacki se vede râul Suceava, pădurea, unchiul Muniu pictând la șevalet și bunica privind de sub umbreluța de soare.

 

 

BUNICA BABI HARNIK

Așa cum a rămas în amintirea mea, bunica nu era foarte bătrână, abia era trecută de șaizeci de ani.  Avea încă părul blond în valuri, dar fața îi era plină de riduri.  De obicei purta o rochie de mătase.  Niciodată n-am văzut-o lucrând în gospodărie.  Își petrecea zilele citind, făcând plimbări, sau stând de vorbă cu o vecină.  Când erau mulți mușterii la moară, mergea și ea acolo și mai mai arenda câte o fâneață unui țăran.  Încă din copilărie știam că avea sănătatea șubredă.  Sarcinile o slăbiseră.  Se mișca cu încetineală, nu putea să ridice nimic, chiar o plimbare grăbită era peste puterile ei.  Totuși își dădea silința să rămână activă pe cât se putea și să nu-și petreacă zilele în pat.

Încă din tinerețe bunica i-a ajutat soțului în afaceri.  După moartea bunicului a preluat ea afacerile familiei, ajutată de mama, care era foarte capabilă.  După ce mama s-a măritat, a înlocuit-o Muniu, soțul lui Steffi.  Pe vremea când mergeam eu la Seletin nu mai rămăsese din afaceri decât moara de lângă casă, condusă de unchiul Muniu.

Steffi, Muniu și Jacki stăteau în casa bunicii.  Steffi avea grijă de treburile casei, dar o făcea fără chef.  Era în stare să gătească același fel de carne cu cartofi în fiecare zi, cât era vara de lungă.  Dimineața și seara mâncam pâine cu unt cu cârnați, sau ouă sau salată.   Fragi cu smântână era una din marile delicatese ale verii.  Dar cea mai mare bucurie era când venea în vizită mătușa Sali.  Aceasta era o gospodină desăvârșită.  Imediat se instala în bucătărie și ne răsfăța cu mâncăruri delicioase.

 

DAVID

David era fiul cel mai vârstnic din prima căsnicie a bunicului.  Împreună cu soția sa, Rosa, locuiau la Seletin, alături de casa bunicii.  Era partener în afaceri cu fratele lui mai tânăr, Josef.  Frații aveau împreună o moară și o fabrică de cherestea, ambele legate de o mică centrală electrică.  Moara și fabrica aveau lumină electrică, dar acasă se mai foloseau lămpile cu petrol.  Unchiul David stătea la Seletin tot anul și se ocupa de moară și de fabrică, în timp ce unchiul Josef, care era negustor, avea o casă în sat și un apartament la Cernăuți.

 

Unchiul David avea două fiice: Mina și Fani.  Cu Mina n-am avut mult în comun – când eu eram la școala primară, ea era deja măritată.  Soțul ei, Dortziu Geisinger era funcționar la moara socrului.  Locuiau și ei la Seletin.  Dortziu era un om destul de ciudat.  Se povestea că iarna spărgea gheața și se scălda în râu.

                                            Fani și Alfred

Cu sora mai mică, Fani, mă înțelegeam bine și o vizitam adesea, doar locuia lângă noi.  Fani era logodită cu Alfred Schmidt, care era cu 14 ani mai în vârstă ca ea și locuia la Cernăuți.  Era angrosist de coloniale și împreună cu frații lui, Simon și Julius, avea o afacere prosperă.  Când venea să-și vadă logodnica, îi aducea bomboane fine de ciocolată, iar Fani îmi dădea și mie din ele.  Îmi amintesc că am fost la nunta lor, la Cernăuți, la hotelul Bristol.  De zestre, Fani a primit o locuință frumoasă într-o clădire nouă din Cernăuți.  Ne întâlneam adesea cu tânăra pereche.  Fani era întotdeauna bine îmbrăcată, chiar se spune că mergea în fiecare dimineață la coafor.

Frații Schmidt și angajații lor în fața prăvăliei

 

În 1940 nordul Bucovinei a fost ocupat de ruși.  De pe o zi pe alta totul s-a schimbat: limba oficială, legile.  Firmele mai mari au fost naționalizate.  David și-a pierdut moara și fabrica de cherestea, Alfred și-a pierdut prăvălia.  Populația a primit buletine noi, pe unele fiind înscris codul „39”.  Foarte curând s-a aflat că numai cei înstăriți aveau codul „39” și oamenii au intrat în panică.  Oare ce-i aștepta?  Bunica împreună cu David și Steffi și familiile lor s-au refugiat la Cernăuți.  David și Rosa au stat la fiica lor, Fani.  Mina cu soțul au stat la prieteni.  Într-o noapte, în primăvara anului 1941, când NKVD-ul a venit după Fani și Alfred, i-a găsit în locuință și pe David și Rosa și i-a arestat și pe ei.  Împreună cu mulți alții au fost încărcați în vagoane de vite și deportați în Siberia.

Mina s-a îndrăgostit de Simon Schmidt, fratele lui Alfred.  Ea a divorțat de primul ei soț și s-a măritat cu Simon.  Împreună au plecat la București.  Simon a găsit de lucru la un angrosist de alimente si amândoi au supraviețuit războiul fără a fi deportați.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După o călătorie îngrozitoare, David, Rosa, Alfred și Fani au ajuns la destinație: satul Lușnikovo din regiunea Tomsk, un sat uitat de lume în mijlocul unei păduri nesfârșite.  Trebuiau să trăiască din ceva, așa că Alfred și Fani au lucrat în pădure, dar David și Rosa erau prea bătrâni ca să mai facă muncă fizică.  În 1951 s-a născut Nora, fiica lui Fani și Alfred.  După moartea lui Stalin s-a dat o amnistie și în 1956 familia a primit aprobarea să se mute la Tomsk.

Acolo au stat la început cu toții într-o singură cameră cu o bucătărie.  Alfred a găsit de lucru, iar Nora a mers la școală.  David a murit la Tomsk în 1957, Rosa în 1961, Fani în 1968 și Alfred în 1971.  Nora a studiat fizică și chimie și a lucrat în industria electronică.  În 1974 s-a măritat cu Mark Kotes, care e inginer constructor.  Au două fete: Fani și Jenny, amândouă născute la Tomsk.  Au venit în Israel în 1990.

Mina și Simon au venit în Israel la începutul anilor 1950 și s-au stabilit la Ierusalim.  În 1955 Simon a murit, iar Mina rămas fără nici o sursă de venit.  Meserie nu avea și nici nu știa bine ebraica.  Ca să nu moară de foame, a intrat ca femeie de serviciu la o bancă.  A lucrat acolo până în 1957, când s-a măritat cu un văduv, Jakob Krakauer.  El era originar din Bielorusia și venise în Palestina încă din tinerețe.  Era unul din acei pionieri care au secat mlaștinile și au pus bazele Israelului modern.  Până în 1957 își agonisise o casă cu grădină la Pardes Hanna și o livadă de citrice.  Mina și Jakob au avut o căsnicie fericită.  În fiecare dimineață Jakob pleca să-și îngrijească livada, cu o trăsurică cu două roți la care era înhămată o măgăriță, Liza.  De-a lungul anilor a avut mai multe generații de măgărițe, dar pe toate le-a numit Liza!  Jakob a lăsat niște bani rudelor primei sale soții, iar Mina a moștenit casa, livada și destui bani ca să ducă o viață liniștită, fără grija zilei de mâine.

*Jakob

Când Nora a venit în Israel cu familia ei, a stat la Mina, care era deja bătrână și bolnavă și a îngrijit-o.  În 1993, când Mina a murit, Nora a moștenit toată averea.  Cele două fiice stau și ele la Pardes Hanna.  Fani e contabilă.  E măritată cu Boris Fachtaev și are doi băieți: Tomer și Alon.  Jenny a studiat științele economice și lucrează la o bancă.  E măritată cu Zvi Gaiderman, care e informatician și are și ea doi copii: Ariel și Elinor.  Livada de citrice s-a uscat, dar terenul se află mai departe în proprietatea familiei.  În grădină, Mark a construit o casă nouă.  Familia s-a mutat în casa nouă, iar cea veche e închiriată.

SALI

 

Mătușa Sali era sora vitregă a mamei, dar și verișoara ei primară – aveau același tată, iar mamele lor erau surori.  Mătușa Sali era măritată cu un avocat, dr. Chaim Schneider.  Gurile rele spuneau că soțul ei s-ar fi convertit la creștinism, poate pentru a avea șanse mai bune să ajungă judecător.  Dar din păcate a murit în floarea vârstei și nu și-a împlinit niciodată visul.  Fapt este că și-a schimbat numele din Chaim în Christian.  Când am cunoscut-o eu, mătușa Sali era văduvă și locuia la Timișoara cu fiicele ei.  Pe cea mare o chema Witzia (Victoria), iar pe cea mică Lala (Elisabeth).  Amândouă erau foarte frumoase.

 

Lala a fost prima care a primt o cerere în căsătorie.  Maiorul Ionel Mavriki, care era profesor la Academia Militară din Timișoara, s-a îndrăgostit și i-a cerut mâna.  Pentru Sali a fost o hotărâre grea.  Cum s-o lase pe Lala să se mărite înaintea surorii mai mari?  Pe de altă parte fetele nu aveau zestre, cine știe dacă ar mai fi primit altă ofertă.  Dacă Lala se mărita, trebuia să-i cedeze locuința.  Unde să stea ea și Witzia?   Și mai era o problemă: ofițerii aveau salarii modeste.  Ca să poată trăi aveau nevoie de soții bogate.  Pentru a primi aprobarea să se însoare, ofițerii trebuiau să plătească statului o taxă de 20.000 de lei ca dovadă că pot să-și permită să întrețină o familie.  De unde să ia banii?   Sali a venit la Seletin să se sfătuiască cu rudele ei.

 

 

Până la urmă Lala a primit învoirea să se mărite, cu toate că Ionel era creștin.  De fapt era grec, urmaș al unei familii fanariote.  Fratele lui Sali, Josef, le-a dat cei 20,000 de lei din moștenirea lăsată de unchiul Christian.  Tânăra pereche urma să locuiască în apartament împreună cu Sali și Witzia.

 

Sali s-a întors la Timișoara, s-a făcut nunta și totul s-a aranjat.  Ionel și-a invitat prietenii și casa a devenit loc de întâlnire pentru tineret.  N-a trecut mult și un tânăr ofițer a cerut mâna lui Witzia.  Ea s-a bucurat, Sali a fost de acord, dar nu se știe de ce Ionel s-a împotrivit.  Au izbucnit certuri în familie, nu mai puteau sta cu toții sub același acoperiș.  Witzia era disperată: n-avea nici bani, nici casă, nici profesie, nici soț și nici o șansă să-și facă un rost în lume.  A încercat să se otrăvească, dar a fost salvată.

Mătușa Sali a venit împreună cu Witzia în Bucovina și a stat pe la rude.  La Josef nu putea sta pentru că avea și el numai două camere, așa că a stat uneori la bunica, alteori la noi, la Cernăuți.  Witzia și-a găsit un post de guvernantă, dar n-a stat mult, a schimbat un post după altul.  Într-o zi a venit la noi, a început să plângă și a povestit că stăpânul casei și-a bătut joc de ea.  Nu s-a mai întors la serviciu, a stat o vreme la noi, apoi a plecat la Timișoara, la sora ei.  Într-o bună zi și-a luat o cameră de hotel și s-a sinucis cu somnifere.  Nu s-a mai trezit niciodată.

După toate greutățile pe care le-a avut de înfruntat, Sali a reușit totuși să iasă la liman.  A găsit un post de administratoare la căminul studenților evrei.  Era o gospodină desăvârșită și o bucătăreasă minunată, așa că postul i se potrivea perfect.  Salariul era modest, dar pentru prima oară Sali nu mai era o povară în spinarea nimănui, ba avea chiar o cameră a ei la cămin.  Mai târziu mama i-a găsit și un soț, un văduv mai în vârstă pe nume Leon.  Era fratele mai mare al unchiului Adolf Tresser.  Nu era bogat, avea un mic restaurant unde se serveau și băuturi alcoolice, dar era mult mai simpatic ca fratele lui și Sali a trăit bine cu el.

Mătușa Sali avea acum casa ei.  Iar când soțul a murit, ea a dus mai departe restaurantul.   Când rușii au ocupat Bucovina și rudele din Seletin s-au refugiat la Cernăuți, Sali a adăpostit-o pe bunica și pe Steffi cu soțul și copilul.  Sub ocupația rusească a dus-o chiar foarte bine – vânzarea de băuturi alcoolice i-a adus un câștig bun.  După invazia gemană, toată familia și-a ascuns bijuteriile în pivnița ei și nu mult după aceea am fost cu toții deportați.  După scurt timp Sali a fost însă eliberată din lagăr de ginerele ei, s-a întors acasă, și-a luat lucrurile și s-a dus la București, să stea cu Lala și cu nepoțelul.  A murit în 1944, în timpul unui bombardament.

Ca ofițer în armata română, Ionel a luptat împotriva rușilor, iar când România a devenit comunistă, a căzut în dizgrație.  A fost dat afară din armată fără pensie și n-a găsit de lucru.  Familia s-a întors la Timișoara, unde Lala lucra la un Aprozar, iar Ionel îi ajuta să care lăzile cu zarzavat.  Au dus o viață grea.  Fiul lor, Tinel, a devenit cântăreț și a stat la București.  În anii 1960 s-a căsătorit cu Silvia și a avut o fetiță, Cristina.  Dar de atunci i s-a pierdut urma.

În 1944, când ne-am întors din lagăr la Cernăuți, bijuteriile dispăruseră.  Ei și? Bine că am scăpat noi cu viață!  Mai târziu, când ne-am stabilit la Timișoara, mama a întrebat-o pe Lala dacă știe ceva de soarta bijuteriilor, dar aceasta a tăgăduit.  Într-o zi însă am văzut-o cu o broșă a mamei.  I-am cerut-o înapoi și o mai am și acum, dar după acest incident relațiile noastre s-au răcit simțitor.  Totuși ne mai întâlneam uneori, iar când, prin 1968, părinții mei au venit în vizită din Israel, Lala și Ionel au venit să-i vadă.

 

JOSEF

Josef era fiul cel mai tânăr al bunicului din prima căsnicie.  S-a născut în 1888, deci era cu opt ani mai în vârstă ca mama mea, Jeanette.  Mi-l amintesc ca pe un domn înalt, elegant și distins.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și el și Bernhard, fiul bunicului din a doua căsnicie, au luptat în Primul Război Mondial ca soldați austrieci.  Josef a fost rănit și a pierdut un rinichi.  A fost internat la spitalul militar din Lemberg (Lviv).  Acolo a cunoscut-o pe Genia, cu care apoi s-a căsătorit.  Ea era fiica unui director de bancă.  Era o femeie frumoasă și întotdeauna bine îmbrăcată.  Au avut un fiu, Fritz.

Încă din tinerețe mătușa Genia s-a îmbolnăvit de tuberculoză.  De atunci s-a ținut departe de fiul ei, ca să nu-l molipsească și pe el.  Iernile și le petrecea la Nisa sau la Merano, iar verile la Seletin.  Noroc că avea o menajeră de nădejde, Toni, care făcea totul în casă: gătea, făcea curățenie, îngrijea de copil, făcea cumpărăturile și îl primea pe Josef când acesta era la Cernăuți.  Genia a murit în 1935, când Fritz era încă la școală.

Cu toate că nu și-a văzut mama aproape de loc, Fritz s-a îmbolnăvit și el de tuberculoză.  A reușit să termine liceul, dar a căzut la bacalaureat.  Se poate că n-a învățat bine, sau a căzut pentru că era evreu?  Cine știe?  Totul e posibil, pentru că la sfârșitul anilor 1930 antisemitismul era în floare.  De lucru n-a găsit, în schimb s-a alăturat unei celule comuniste și a fost arestat.  Josef a plătit bani grei ca să-l scoată din pușcărie.  Ca să iasă de sub influența comuniștilor, Josef și-a trimis fiul la Seletin, să lucreze la moara familiei.

La Seletin Fritz s-a împrietenit cu o fată din sat și i-a vorbit despre „paradisul proletarilor”, țara visurilor sale, până a convins-o să fugă cu el în Uniunea Sovietică.

Aveau de gând să meargă la bunicii lui, dar singura posibilitate să ajungă la Lemberg era să treacă granița clandestin.  Într-o noapte de toamnă au trecut împreună Ceremușul și mult timp nu s-a mai știut nimic de soarta lor.  Peste câțiva ani fata s-a întors și a povestit că au fost prinși de grăniceri și învinuiți de spionaj.  Fritz a murit – nu se știe dacă l-au împușcat rușii, sau dacă a murit de tuberculoză.

După moartea Geniei, Josef s-a recăsătorit.  A doua soție, Rosa, era o domnișoară bătrână, fostă funcționară la poștă.  Soții au trăit bine împreună.  Nu se știe cum au avut norocul să nu fie deportați.  După război s-au stabilit la Rădăuți.  Josef a murit în 1965.  Prin 1967 sau 1968, când ne-am cumpărat mașină, am trecut prin Rădăuți și am mai apucat s-o vizităm pe Rosa, apoi după scurt timp a murit și ea.

 

(Va urma)

Erika Shaffer

(traducere din limba germană de Hava Oren)