Încetul cu încetul se completează lista candidaților pentru postul de președinte al României. Nu știu până când poate fi prezentată lista cu 200.000 de semnături necesară pentru susținerea unui candidat, deci nu este exclus să mai apară indivizi fără multe șanse, dar despre care se va scrie în presă și în rețelele de socializare, iar popularitatea astfel dobândită o vor folosi în alte domenii, de pildă în afaceri. Poate, cine știe, în ultimul moment va apărea „din spuma mării” cineva care să satisfacă principalele criterii cerute de o masă suficientă, critică, de alegători și ar putea să câștige. Dar cred că astfel de surprize apar numai în Statele Unite și chiar și acolo destul de rar.

Să analizăm deocamdată lista actuală. Menționez de la început că în afara unor criterii obiective și obligatorii, abordarea mea a fost subiectivă, adică ceea ce îmi place sau îmi displace mie la candidați. Încă nu m-am decis definitiv pe cine voi vota în turul întâi, poate, până la urmă, pe nimeni. (La cel de-al doilea, principiul esențial este „răul cel mai mic”).

Aș vrea să mai adaug ceva. O mare parte dintre alegătorii noștri pur și simplu nu știu ce poate și ce nu poate să facă un președinte. La anumite categorii mai persistă mentalitatea ceaușistă, că președintele poate rezolva toate problemele, de la război și pace (da, poate) până la creșterea pensiilor sau scăderea prețurilor (nu poate) și multe altele. Drepturile unui președinte sunt înscrise în Constituție. Dar sunt și alte criterii importante, chiar dacă ele nu figurează în Constituție: empatia, capacitatea de dialog și de soluționare pașnică a unor conflicte, cunoștințe de economie, istorie și limbi străine (știe domnul Ciolacu de ce și-a angajat profesori), o viziune politică în avantajul țării și, de ce să nu o spunem, prezentabilitatea.

Îmi amintesc de succesul de care s-a bucurat în străinătate Petre Roman, primul premier al României de după 1989. El vorbea mai multe limbi, se orienta pe harta politică și… era și un bărbat prezentabil. (De aceea îl și iubeau fetele de la APACA.)

Poate cel mai important este ca președintele să aibă și un program realist, un partid în spate și o popularitate care poate fi întărită sau slăbită în funcție de felul în care se prezintă.

În analiza mea țin cont, în mare, de cele enumerate. Exclud persoanele pe care, generic, nu le voi vota niciodată, cu toate că satisfac unele criterii – mă gândesc la Diana Șoșoacă și George Simion care, spre marele meu regret, au simpatizanți și potențiali alegători și nu puțini la număr. Aceasta demonstrează slăbiciunea ofertelor celorlalți candidați, dezamăgirea față de celelalte partide.

Încep cu Marcel Ciolacu, liderul PSD. El îndeplinește o serie de condiții, dar altele îi lipsesc – mă gândesc la cunoașterea aprofundată a tendințelor din politica internațională și la unele lacune în cultura generală, la lipsa de subtilitate necesară în tratativele pe care va trebui să le ducă, esențiale pentru un președinte. Dar Ciolacu are un mare atu: popularitatea, deoarece poate să se identifice cu o mare masă de români care, văzându-l și auzindu-l, se gândesc: „este ca noi, gândește ca noi”. După părerea mea, are cea mai mare șansă să fie ales.

Nicolae Ciucă, fost general, fost premier, președintele Partidului Național Liberal, este lipsit de o serie de aptitudini necesare unui viitor președinte, mai ales empatia și dialogul, apropierea de oameni. Pare un introvertit, cu puține idei proprii. Cum a ajuns liberal nu se știe, oricum nu a avut nimic împotrivă să colaboreze cu PSD-ul și să-l urmeze pe Ciolacu fără multe comentarii.

Nou-venită pe eșichierul politic, Elena Lasconi pare să fie un primar talentat, dar cu o ideologie oarecum confuză, deoarece USR însăși are o ideologie confuză. Nu cred că experiența ei ar califica-o pentru funcția de președinte. În plus, cum în general românii sunt conservatori, nu cred că a venit momentul pentru un președinte-femeie.

Așteptat de multă lume, Mircea Geoană a apărut ca umbra a ceea ce a fost. Nicio idee originală, cel puțin până acum, decât „să ne suflecăm mânecile”. (Cam seamănă cu „lucrul bine făcut” – din campania actualului preşedinte.) Are experiență în politica externă, dar nimic mai mult. Plecat de multă vreme din țară, nu este familiarizat cu ceea ce îi preocupă pe cetățenii români. Totodată, Geoană nu este genul care ar dispune de prea multă empatie. Chiar dacă în sondaje se situa destul de bine, nu cred că va cuceri majoritatea alegătorilor.

Cristian Diaconescu are o vastă experienţă în domeniul politicii externe, dar șansele lui sunt mici, deoarece s-a declarat independent și chiar dacă – după cum afirmă – ar fi spirjinit de partidele extraparlamentare, îi lipseşte sprijinul unui partid puternic.

Hunor Kelemen, liderul UDMR. Începând din 1996, UDMR a prezentat un candidat propriu la alegerile prezidențiale și s-a întâmplat ca mulți alegători să declare: „păcat că e ungur, altfel l-aș fi votat”. Candidații UDMR sunt oameni politici foarte bine pregătiți, îndeplinesc multe dintre criteriile enumerate, dar există o diferență de abordare a unor probleme esențiale care țin de Constituția României și care îi îndepărtează pe mulți dintre alegătorii români, deși candidații susțin că acestea corespund criteriilor Uniunii Europene. Din păcate, până când acești alegători nu vor fi convinși în această privință, un candidat UDMR nu are șanse de a deveni președintele României. Și precizez: nu este vorba de calitatea de minoritar, doar avem un președinte minoritar și nu aceasta este problema.

În ultima clipă mi s-a ivit o rază de speranță, deoarece și-a anunțat candidatura şi Ludovic Orban, liderul Forțelor Dreptei. Orban și-a piedut mult din carisma pe care o avea în urmă cu un deceniu, dar măcar reprezintă o ideologie mai ”curată” de dreapta. Candidând de această dată fără USR care i-a afectat performanța la alegerile europarlamentare, poate reuşi să ajungă măcar în turul doi.

E posibil să optez pentru el dacă nu apare cineva mai credibil…

Eva Galambos