Povestea își are începutul într-o plăcută seară de primăvară israeliană, acum mai bine de doi ani. Eram pe șosea, ne îndreptam spre casă după o zi petrecută cu nepoții, la vreo 120 km de reședința noastră, când o lovitură din spate m-a obligat să-mi opresc șirul gândurilor despre toate și nimic. Am înțeles pe loc că era vorba de o ”leziune” de-ajuns de semnificativă produsă mașinii noastre.

Amănuntele nu au nicio importanță. Voi menționa doar că individul care conducea automobilul care ne-a izbit susținea că e nevinovat (deși ne-a lovit din spate) și nu s-a lăsat convins de necesitatea schimbului de date privitoare la asigurare. Prin urmare am fotografiat numărul mașinii, m-am sfătuit cu partenera mea de viață, prezentă și ea la această tărășenie, și… am plecat spre casă.

Să povestesc despre idioțenia legislației care obligă societatea de asigurare să-ți acopere cheltuielile reparării mașinii, ca după aceea, timp de câțiva ani să-ți tripleze costul poliței de asigurare? Nu, pentru că un asemenea subiect nu are soluții, totul trebuie luat așa cum este, legea e lege…

Au trecut doi ani. Uitasem demult acest incident neplăcut, când, în urmă cu câteva luni am primit o scrisoare oficială în care eram citați ca martori la procesul intentat de asigurarea ”mea” asigurării ”lui”. Societatea ”mea” încearcă să primească înapoi banii cheltuiți pe repararea automobilului meu. Cât despre banii mei, adică prima de asigurare triplată, ei bine, subiectul nu e disputabil, legea nu vorbește de vreo modalitate de compensare, atunci ce să căutăm la tribunal?! Dar se pare că odată ce ești citat, nu ai încotro. Așa începe, de fapt, povestea pe care vreau s-o povestesc acum. Voi încerca s-o fac mai pe scurt, nu de alta, dar ea este doar o jumătate din ce vreau să aduc la cunoștința cititorului, în speranța că nu-l voi plictisi peste măsură.

Deci, s-o luăm sistematic.

Deși accidentul avusese loc în apropierea adresei noastre, bineînțeles că procesul (scriu ca și cum importanța lui o depășește pe cea a procesului de la Nürnberg de acum aproape 80 ani!) urma să aibă loc la un tribunal aflat la vreo 100 km distanță, deci la drum!

Citarea era pentru ora 12.00. Noi, cetățeni disciplinați, am intrat pe poarta tribunalului la ora 11.45. Am întrebat în ce sală va avea loc procesul și imediat ne-am postat pe două scaune la intrarea în sală.

Nimeni nu a venit să ne întrebe de sănătate, dar ca orice instituție publică care se respectă, și tribunalul are un chioșc unde se poate comanda o cafea, deci iată-ne reîntorși la locul nostru, de data aceasta însă fiecare cu un pahar de plastic conținând lichidul acela fără de care eu personal nu pot continua să exist ca ființă umană.

Ora 13.00 aduce după ea o schimbare fundamentală: un bărbat de vreo 40 ani, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă și cravată, se prezintă ca avocatul ”nostru” și ne roagă să avem puțintică răbdare, cazul nostru urmează să fie discutat în câteva minute.

– Dumneata ai condus mașina?

– Da…

– Unde te-a lovit?

– În spate…

–”El” (adică partea adversă) susține că l-ai depășit…

– Cum l-am depășit, dacă m-a lovit din spate?

– Vedem noi, n-aveți grijă…

Și pleacă.

Ora 13.45. Nu mai vreau cafea… Vreau acasă! Soția mea, ca de obicei, mă calmează și eu mă bucur că nu am posibilitatea să-mi măsor tensiunea arterială, pentru că rezultatul măsurătorii m-ar aduce în pragul infarctului.

Ora 14.15. Incredibil! Suntem invitați în sală.

Judecătoarea, o doamnă cu o înfățișare plăcută, nu ne vede, ci se adresează celor doi avocați și îi dojenește, mai ales pe al ”nostru”, că nu ne-a anunțat că din clară lipsă de timp, cazul nu putea fi discutat în acea dimineață. Aruncându-ne în sfârșit o privire neutră, dictează stenografei data la care va avea loc procesul, peste vreo șase luni!!!

Nu, urmarea nu e cea la care vă așteptați. Nu am izbucnit, nu am devenit isteric, nu am țipat, ci am luat drumul spre casă cu coada-ntre picioare.

Și uite-așa, în timp ce pășeam voinicește spre parcare (vreo 500 de metri de mers pe o temperatură de peste 35 grade la umbră!) mi-au venit în minte – aparent fără nicio legătură – scene din viața mea profesională, încheiată cam de multișor, și deodată am văzut în fața mea, cu ochii minții, un scenariu practic identic.

Un tip de vârsta mea era planificat pentru o intervenție chirurgicală relativ minoră, care nu necesita internare. Data intervenției se apropia, dar nimeni nu dădea vreun semn de viață. Nimeni nu i-a spus cum să se pregătească pentru operație, ce analize să facă, iar timpul trecea… A primit doar o hârtie cu câteva informații, nu prea multe.

Și iată dimineața planificată pentru intervenție. Omul ajunge la spital, e îndrumat spre sala de așteptare dinaintea sălii de operații. După vreo oră-două sosește un tip îmbrăcat în bluză și pantaloni de culoare albastră și se recomandă ca fiind medicul anestezist desemnat să-l aibă în grijă pe domnul din povestea mea imaginară.

– Sper că n-ați mâncat de dimineață…

– Nu…

– Luați medicamente?

– Da…

– Le-ați luat de dimineață doar cu puțină apă?

– Da…

– OK. Imediat vă luăm în sală…

Mai trece o oră.

Pacientul devine… impacientat. Soția, aflată alături, îl calmează:

– Nu te enerva, știi doar că ai tensiune…

Se face ora 12.00.

În sala de așteptare intră un tip înalt, cu privirea ageră și cu un clar complex de superioritate.:

– Dumneata ești pacientul pentru operația de…

– Da…

– Îmi pare rău, nu vă putem opera astăzi, avem un program foarte încărcat. Îndată vine secretara și vă anunță când e data operației… Vă rog să mă scuzați, dar secretariatul ar fi trebuit să știe că astăzi nu avem loc…

*

Oare cât de clare sunt punctele comune ale acestor două povestiri, una perfect adevărată, iar cealaltă mai mult decât posibilă? Voi încerca să le explic, deși am senzația că, de fapt, nu e nevoie de nicio explicație.

În ambele cazuri situația nu era deloc gravă și amânarea nu a produs niciun un fel de daune vizibile nici celui căruia i s-a amânat procesul, nici celui care aștepta o operație departe de a fi vitală pentru sănătatea sa.

În al doilea rând, în ambele cazuri birocrația a funcționat din plin. Dreapta nu știe ce face stânga și amândouă sunt complet imune la orice critică, pentru că: ”leafa merge, noi muncim cu spor”. Și tribunalul și spitalul sunt instituții publice și nimeni nu te concediază pentru că ți-ai bătut joc de de timpul sau de sănătatea altuia.

În al treilea rând, în ambele situații ”împricinatul” e omul de pe stradă, un individ anonim. În cel mai bun caz i se cuvin scuze, nicidecum o despăgubire pentru timpul pierdut, pentru banii oferiți fetei care a rămas să-i îngrijească pe cei doi nepoți în timp ce bunicii erau la spital.

Dar ceea ce e strigător la cer este că asemenea situații se pot întâmpla peste tot și oricui.

Ce-mi rămâne de spus la sfârșit? Simplu. Mi-a venit o idee care mă satisface pe deplin. Ce-ați zice ca în rolul pacientului amânat să fie tocmai avocatul lipsit de bun simț și de un minim de interes pentru binele aproapelui?! Să vedem cum reacționează el la știrea că personalul sălii de operații nu are timp pentru el, că sunt alții înaintea lui și să fie mulțumit dacă va ajunge pe masa de operație peste câteva săptămâni sau luni, cu speranța că de data asta un anestezist îl va întreba cam de ce boli suferă și apoi îl va examina, pentru ca totul să fie în ordine și operația (și anestezia!) să se termine cu succes.

Și uite-așa m-am liniștit pe deplin și aștept următoarea înfățișare la tribunal, deși, dacă mă întrebați pe mine, șansele ca procesul ”meu” să aibă loc la data desemnată sunt doar fifty-fifty!

Gabriel ben Meron