Există un obicei ca la începutul fiecărui an lumea să-și întocmească liste: una cu ce-și dorește pentru noul an, respectiv ce așteptări are, și cea de a doua, mai realistă, ce ar putea să realizeze. Și dacă în prima parte a vieții noastre aceste liste ocupă multe pagini, odată cu trecerea timpului se mai micșorează, astfel că atunci când ajungem la o vârstă respectabilă, ele se reduc la câteva rânduri.

Eu, din păcate, am ajuns la vârsta respectabilă și, așa cum spuneam, lista mea e scurtă. Stau și mă gândesc: să mă bucur că am reușit să ajung aici sau să mă întristez că am ajuns aici? Oare am dorit să trăiesc mult? Cred că da, dar nu în orice condiții. Întotdeauna am fost mânată de curiozitate, voiam să știu încotro se îndreaptă lucrurile, nu mă speria viitorul, de fapt nu eram conștientă că m-ar fi putut aștepta o soartă grea. Interesant este că foarte devreme am aflat că avusesem noroc şi dintr-un capriciu al istoriei am supraviețuit războiului, deportărilor, că spre deosebire de cele câteva rude (din peste 30) care au revenit din lagăre sau din detașamentele de muncă obligatorie, familia noastră a rămas întreagă. În schimb, deși aveam abia șase-șapte ani, am aflat din povestirile lor prin ce au trecut numai pentru că erau evrei. Și dacă au fost și foarte multe amănunte pe care nu ni le-au povestit, cărțile pe care le-am citit destul de devreme, la 10-12 ani, m-au lămurit. Părinții noștri nu ne-au ascuns niciodată că suntem evrei și că ne pasc niște pericole. A fost un șoc pentru noi, dar nu ceva pe care să nu-l poți depăși și de aceea nici până astăzi nu-i înțeleg pe părinții care au ascuns copiilor lor originea sau istoria familiei.

Tatăl meu și bunica din partea tatălui au mai avut posibilitatea să călătorească prin Europa și poveștile lor ne-au îmbogățit imaginația; datorită lor, la lista noastră s-a adăugat dorința de a vedea lumea. În adolescență și mai târziu aveam multe incertitudini și complexe, la care s-au adăugat și condițiile geopolitice în care trăiam și care ridicau obstacole de netrecut în fața îndeplinirii punctelor de pe listă. Când a descoperit că am înclinație către scris, tatăl meu mi-a spus una din cele mai frumoase povești cu caracter formativ, cu o influență majoră asupra viitorului meu: că voi urma facultatea de jurnalism la Paris, la Sorbona, acolo unde învățase profesoara mea de franceză de la Arad, doamna Ileana Mann. Eram fascinată, deși mi-am dat seama că nu voi ajunge acolo. În schimb, am descoperit Facultatea de ziaristică din București. Este adevărat, nu era Sorbona, dar am absolvit-o, fiind ultima promoție, dinainte de desfiinţare. În plus, am avut norocul să lucrez în presă, în domeniul politicii externe. Sigur, nu se compara cu ce aș fi făcut dacă aș fi ajuns la Paris, dar a fost un punct important bifat de pe lista mea. După 1989 m-am apropiat oarecum de ceea ce îmi imaginam ca activitate ziaristică.

În această perioadă, lista mea devenise destul de bogată, deși trecusem de prima tinerețe. Călătorii, participări la evenimente internaționale ca jurnalist, interviuri cu personalități, posibilitatea de a cunoaște semeni de-ai mei. Eram mulțumită, numai că… înaintam în vârstă. Și chiar dacă nu mă mai împiedecau granițele artificiale, nici cele materiale, începeau să apară cele fizice. (De aceea am spus și repet că pentru mine schimbările din România au venit cu zece ani prea târziu.)

Teoretic sunt pensionară, dar practic nu am fost niciodată. Prin anii 2000 am văzut o excelentă piesă de teatru, Așteptând la Arlechin de Noël Coward. Arlechin era numele unui cămin de bătrâni pentru artiști, unde rezidenții își amintesc de zilele lor de glorie și stau și așteaptă… moartea. Când am ieșit de la spectacol, aveam ochii plini de lacrimi. Trecusem de 60 de ani, dar mi-am jurat că, indiferent de vârstă, voi avea întotdeauna o listă de dorințe, un scop, un obiectiv de urmat, chiar dacă acea listă va avea doar două-trei rânduri.

Nu este ușor să-ți respecți această promisiune. În general, lumea mă cunoaște ca pe o persoană optimistă, cu așteptări. Dar după ce ai depășit 85, nu mai e la fel. Încă ai noroc dacă nu te lasă capul, dar te lasă puterile și cu experiența dobândită de atâtea decenii, din păcate, nu mai poți vedea lumea în roz. Cel puțin în ultimii ani, aura pe care o sesizez este neagră.

Nu este bine să încep acest an cu o astfel de viziune pesimistă, deși am toate motivele. Ceea ce mă doare este că nici nu zăresc acea faimoasă luminiță de la capătul tunelului și nici nu mai am timp să o aștept să apară.
Eva Galambos