O sută de ostatici sunt în tunelurile Hamasului de peste patru sute de zile. Nimeni nu știe exact câți dintre ei mai sunt în viață. Ce e mai bine oare pentru aparținătorii acestor oameni, să știe adevărul sau să nu știe și să spere că cei dragi mai trăiesc? E o întrebare grea, foarte grea.

Tratativele pentru eliberarea lor se duc, cu întreruperi, de peste un an. În luna mai 2024 se părea că succesul e aproape și vor fi eliberați cel puțin o parte dintre ei. Adică cum doar o parte? Dar ceilalți? Când vor fi şi ei liberi? Eșecul acestor negocieri este prea bine cunoscut. În prezent, în ianuarie 2025, se vorbește din nou de posibilitatea eliberării unei părți dintre ostatici. Câți vor fi eliberați în prima fază? Câți în a doua? Și câți dintre ei mai sunt în viaţă?

Organizația teroristă islamistă refuză să publice lista celor vii, pentru ea viața unui om nu are nicio importanță. Tratativele se duc indirect. Pe cealaltă parte a “mesei de tratative” se află un guvern de extremă dreaptă cu un prim-ministru care e preocupat de victoria totală asupra Hamasului și menținerea coaliției mai mult decât de eliberarea ostaticilor. A încercat cineva să se pună în locul aparținătorilor acestor oameni aflați în captivitatea unei organizații teroriste? Pentru majoritatea lor viața e un infern. Hamas folosește metode psihologice de teroare și recurge la videoclipuri care prezintă pe câte unul dintre ostatici rugându-i pe cei dragi să facă tot posibilul pentru a-i elibera. Mulți se adresează primului-ministru, președintelui etc. implorându-i să-i ajute. Un om normal nu poate să nu fie impresionat de aceste imagini, dar mulți membri ai coaliției guvernamentale sunt în stare să jertfească ostaticii, nu doresc eliberarea lor, ci doar continuarea războiului, colonizarea Gazei și transferul locuitorilor ei!!
Strâng pumnii când aud pe unii miniștri din coaliție încercând să explice de ce guvernul nu poate să accepte condițiile puse de Hamas. E drept, e greu să lupți împotriva unei organizații teroriste care folosește ostaticii ca armă strategică, dar datoria guvernului este în primul rând să salveze viața acestor oameni, indiferent de prețul pe care Israelul va trebui să-l plătească.

Din noiembrie 2023, când au fost eliberați o sută de ostatici, în tunelurile din Gaza mai sunt 150, dar azi se vorbește doar de o sută, restul au fost uciși de teroriști. Din cei rămași, se apreciază că aproape jumătate nu mai trăiesc. Fiecare zi care trece le periclitează viața. Cine le-a permis celor din guvern să refuze acestor oameni dreptul la viață?

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aliații au fost criticați pentru că nu au încercat să împiedice continuarea holocaustului. Știu, mulți vor răspunde că atunci era vorba de viața a milioane de oameni, iar aici e vorba doar de o sută sau mai puțin. Vreau să le amintesc acestora răspunsul lui Adolf Eichmann la procesul de la Ierusalim, când a fost întrebat dacă se simte vinovat pentru uciderea a milioane de evrei: “Uciderea unui om e o crimă, uciderea a milioane de oameni e doar simplă statistică.” Uciderea câtorva zeci sau o sută de oameni e și ea doar statistică?

De mai bine de un an mii de oameni ies pe stradă, se solidarizează cu aparținătorii ostaticilor și cer guvernului să ajungă la un acord cu Hamasul în vederea eliberării ostaticilor. Israelul nu poate ieși învingător din acest război fără ca ostaticii să se întoarcă acasă. Numărul participanților la aceste demonstrații e în scădere, oamenii și-au pierdut încrederea în proteste. Cei care au fost eliberați după acordurile din luna noiembrie au povestit că aceste demonstrații și faptul că oamenii nu i-au uitat i-au ajutat să supraviețuiască infernului din Gaza. Israelul nu are voie să renunțe la speranță, fără ea evreii nu ar fi supraviețuit de-a lungul istoriei.

Scriind acest articol, mi-am amintit de îndemnul lui Dumnezeu, din finalul cunoscutei piese de teatru Tragedia Omului, de Imre Madách,

“Omule, zis-am, luptă-te și crede!”

Citatul de mai sus e valabil mai ales acum!

Andrei Schwartz
05/01 /2025

Imre Madách Tragedia Omului, traducere de Octavian Goga, Editura Pentru Literatură Universală, 1964.