Pericolul care îl pândește pe cel care încearcă să pună în scris gânduri legate de evenimente a căror desfășurare e încă în curs e de-ajuns de evident pentru a te obliga să te gândești de trei ori înainte de a decide dacă îndrăzneala seamănă mai mult cu pripeală, cu o decizie care nu ia în seamă posibilitatea ca tot ce scrii azi să devină mâine incorect / neadevărat / depășit. Această realitate e și mai pregnantă dacă vorbim de o ”compoziție” care va deveni publică doar zile sau săptămâni după ce a fost încropită. Doar așa trebuie privit / citit textul de mai jos.
Am căutat pe internet sursa acestui dicton atât de cunoscut, dar nu am găsit nimic care aduce chiar de departe cu pragmatismul care stă la baza lui.
Anglia și URSS în fața Germaniei naziste – iată exemplul care confirmă justețea acestei vorbe înțelepte. O analiză succintă a celor două sisteme, democrația legendară a insulei britanice și totalitarismul criminal al ursului de la răsărit arată că absolut nimic nu le unea, tot ce se petrecea în fiecare din cele două țări le menținea la distanță de mii de ani-lumină (și întuneric!). Și totuși, dușmanul comun a anulat, ce-i drept doar temporar, diferențele și divergențele și cele două armate (plus cea americană) s-au întâlnit pe Elba în aprilie 1945, soldații s-au îmbrățișat și au celebrat învingerea dușmanului comun.
Exemplul de mai sus mi s-a întors în memorie în primele zile ale lunii decembrie 2024, datorită neașteptatelor evenimente care au loc în țara vecină, Siria. (Mă limitez doar la câteva detalii care mi se par esențiale.)
După 54 ani de despotism, Siria familiei Assad (tatăl până în anul 2000 și apoi fiul) a dispărut! Această țară, creată artificial de marile puteri, Anglia și Franța, după Primul Război mondial, a fost zilele trecute ștearsă (temporar?) de pe harta lumii, teritoriul ei fiind împărțit între diverse grupări înarmate, reprezentând diferite minorități etnice care au în mare parte planuri de viitor complet diferite.
Siria modernă a fost înființată după Primul Război Mondial ca mandat francez și era cel mai mare stat arab apărut în fostul Levant otoman. În 24 octombrie 1945 a devenit independentă (ca republică parlamentară) și membru fondator al Națiunilor Unite, act care a încheiat mandatul francez – dar trupele franceze au părăsit țara abia în aprilie 1946.
Așa cum arată harta, acest stat era de fapt un conglomerat de grupuri religioase, majoritatea musulmane, fără niciun element comun serios care să justifice apartenența la aceeași entitate națională.
Regimurile care au condus destinele acestei bucăți de pământ s-au perindat la putere cu lovituri de stat, cu încercări de unire cu Egiptul, pe scurt o istorie impregnată de sângele celor care au luptat pentru putere de a lungul primilor aproape 50 ani.
Venirea la putere a lui Hafez al Assad (din tribul Alawit), primul dictator ”de avengură”, în 1970, a creat un regim aparent stabil din punct de vedere politic, o situație de facto mai mult sau mai puțin acceptabilă, dacă facem abstracție de cele două războaie împotriva Israelului (1967 și 1973) care au dezechilibrat economia, provocând o permanentă stare de nemulțumire în rândurile populației. Decesul dictatorului l-a adus la putere pe fiul său, Bashar, medic oftalmolog școlit în Anglia, care n-a făcut decât să continue politica tatălui său, de împilare și de nesocotire a doleanțelor populației atât de pestrițe.
”Primăvara arabă” din anul 2011 l-a găsit pe dictatorul sirian complet nepregătit pentru a face față situației. Răsculații mai multor grupări etnice reușiseră la un moment dat să controleze situația într-o mare parte a țării, dar intervenția comună a Rusiei și Iranului le-a anulat succesele și a făcut totul pentru a-l menține pe Assad junior la putere. Rusia era interesată să pună un picior în Orientul Mijlociu, iar Iranul dorea (și a reușit) să folosească teritoriul sirian pentru a transfera enorme cantități de arme în Liban, înarmând până-n dinți gruparea teroristă Hezbollah. Astfel Siria a continuat să ducă o existență precară, umbrită de milioanele de refugiați care au împânzit Orientul Mijlociu, dar și Europa de Vest, o economie mai mult decât înapoiată și un sistem politic dictatorial, până când…
Ultimii doi ani au adus schimbări geopolitice cu influență enormă asupra situației din Siria.
*Februarie 2022. Rusia atacă Ucraina și din acest moment interesul lui Putin pentru Siria se apropie treptat de zero.
*Octombrie 2023. Hamas din Gaza și Hezbollah din Liban atacă Israelul, influențate și susținute de Iran. Armata israeliană distruge cele două grupări teroriste, iar Iranul își primește și ea ”porția”, un bombardament extrem de eficace, care dezvăluie secretul lui Polichinelle: Iranul nu are un sistem eficace de apărare antiaeriană!
*Noiembrie 2024. Libanul (alias Hezbollah) e obligat să semneze un armistițiu cu Israelul (sudul Libanului fiind ocupat de trupe israeliene, iar Beirutul bombardat zilnic), iar Hamas e redus la numai câteva mii de teroriști ascunși sub pământ; singurul lor avantaj este că mai au 100??? de captivi israelieni.
Și iată-ne la început de decembrie. Cu Rusia complet dezinteresată de ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, cu Hezbollah neutralizată și cu Iranul preocupat de propriile sale probleme, grupurile de răsculați din diverse puncte ale Siriei au pornit o nouă ofensivă împotriva armatei siriene, care a ”spălat putina” după primele focuri de armă. În numai câteva zile, grupurile de răsculați înarmați au ocupat întregul teritoriu sirian. Despotul s-a refugiat într-o bază navală rusă și de acolo și-a luat zborul spre Moscova, unde îl aștepta familia plecată cu doar câteva zile înainte.
Aici apare surpriza, cel puțin pentru cei mai puțin inițiați, ca o schimbare neașteptată de acțiune într-un film polițist: pentru ca enorma cantitate de armament și echipament aflat până ieri în posesia dictatorului să nu încapă pe mâna răsculaților, Israelul decide să distrugă tot ce poate fi periculos din punct de vedere israelian: avioane, tancuri, întreaga flotă de război și mai ales depozitele de muniții și de arme chimice (folosite de Assad-fiul împotriva răsculaților în 2011). Oare de ce era nevoie de o asemenea intervenție, când noii stăpâni ai Siriei sunt dușmanii vechiului regim, care, la rândul lui, era extrem de ostil Israelului.
Și iată cum ajungem la miezul problemei. Aparent, aceste trupe răsculate ar trebui să fie un nou și important aliat al Israelului, adică o schimbare radicală în ceea ce privește harta dușmanilor statului evreu. Ei bine, nimic nu e sigur! Și de ce? Pentru că o bună parte a grupărilor care au luat parte la căderea regimului Assad sunt urmașii acelor grupări super-fundamentaliste, de tip El-Qaida, sau ISIS! Până nu de mult, conducătorii lor se exprimau în aceeași ”limbă” ca predecesorii lor, adică ura cumplită și cruzimea deja cunoscută împotriva a tot ce e diferit ca religie, cultură etc.
Adevărat, în ultimele zile Abu Mohammad al-Julani, liderul celui mai important grup înarmat (și până în 2016 membru marcant al grupării teroriste extremiste Al-Qaida) declara că Israelul nu are niciun motiv să atace Siria, întrucât ”situația de aici, extrem de istovitoare, după ani de zile de războaie și conflicte, nu poate aduce nicio justificare pentru orice intervenție străină în Siria”.
Dar cine s-a fript cu supa… Dorind să prevadă orice atac care poate veni din Siria, armata israeliană a ocupat în ultimele zile zona tampon între cele două țări (inclusiv vârful muntelui Hermon), aflată din anul 1974 sub controlul trupelor ONU.
Deci, să rezumăm. Siria este dintotdeauna dușmana Israelului, iar din 1967 are și un motiv în plus: Israelul ocupă o parte din Platoul Golan, teoretic parte din teritoriul sirian. Răsculații care stăpânesc astăzi Siria sunt dușmanii regimului sirian din ultimii 50 ani, un regim mai mult decât ostil statului evreu. Teoretic ”dușmanul dușmanului meu e prietenul meu”, dar o vorbă veche de pe aici spune ”respectă și suspicionează”. Până una-alta, Israelul a luat măsuri de precauție pentru a evita surprize neplăcute.
Iar dacă cineva caută un exemplu de situație fluidă din punct de vedere politico-militar, iată-l. Ultimul lucru pe care Israelul și-l dorește astăzi este un nou front. În nord funcționează armistițiul cu Hezbollah. În sud, Hamas e practic neutralizat. Iranul își reconstruiește politica, după ce a pierdut o bună parte din grupările teroriste pe care le-a creat și le-a întreținut. Israelul are o nevoie cumplită de liniște pentru a rezolva problemele grave create de cel mai lung război din scurta sa istorie. De aceea (că să apelez la încă o zicală bine-cunoscută) ”frica păzește pepenii”.
Cât despre viitor, chiar cel apropiat, orice încercare de pronostic este de la bun început sortită eșecului. Nu ne rămâne decât să urmărim știrile, ca și cum nu facem asta de când ne știm!
Gabriel Ben Meron
Sursa imaginii:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Syria_Ethnoreligious_Map.png Supreme Deliciousness, CC BY-SA 1.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/1.0>, via Wikimedia Commons
