După zece ani și două luni, Klaus Iohannis și-a încheiat mandatul. Acele două luni au fost de prisos, nu avea nevoie de ele. Rămânerea în continuare la post dovedește că fostului președinte îi lipsea – să zicem – intuiția că ceea ce i s-a reproșat în ultimii ani, distanțarea de oameni, izolarea la Palatul Cotroceni, lipsa dialogului sunt adevărate.

În cel de-al doilea mandat Iohannis a încasat niște bile negre, adesea exagerate de către dușmanii lui. I s-au pus în cârcă multe lucruri, unele adevărate, altele nu, dar au fost suficiente să se formeze o opinie critică în rândul românilor. De aceea cramponarea de scaunul prezidenţial – e drept, pe baza prevederilor Constituției – a generalizat antipatia, un sentiment resimțit chiar și de cei care au analizat obiectiv prestația sa, luând în seamă unele performanțe, mai ales în domeniul politicii externe, unde s-a prezentat întotdeauna onorabil, chiar dacă vocea lui nu s-a auzit prea des.

Partenerii externi l-au privit cu simpatie, ceea ce l-a făcut să creadă, în mod eronat, că va fi sprijinit pentru accesul la funcția de secretar general al NATO. Poate că a fost naiv, nu și-a dat seama (sau își supra-aprecia calitățile) că există o serie de criterii pentru a ocupa această funcție, pe care nici el şi, de-altfel, niciun alt candidat din Europa Centrală și de Est nu le îndeplinea. Poate că l-a indus în eroare funcţia de secretar general-adjunct ocupată de Mircea Geoană care, recunosc, nu știu cum a ajuns acolo. Românii au considerat acest demers drept un eșec, nu au înțeles nici de ce a candidat, după cum nu au apreciat nici solicitarea sa de a deveni senator câtă vreme mai era președinte, încălcându-se Constituția.

Mie, personal, mi-a displăcut decizia lui de a forma o coaliție PSD-PNL pe care a motivat-o cu menținerea stabilității politice în țară. Bănuiesc că a luat ca exemplu Germania, unde au funcționat astfel de coaliții, numai că, de obicei, partidele din Germania sunt puternice, au personalitatea lor, sunt egale ca prestanță și ca influență politică. La noi coaliția PSD-PNL a desființat, practic, ideea de liberalism. Este adevărat, partidul a fost dinamitat și de slăbiciunile membrilor conducerii, în frunte cu președintele partidului: Nicolae Ciucă.

Klaus Iohannis nu era un comunicator, ceea ce a displăcut profund românilor, și nici nu a știut să-și aleagă o echipă care să-l înlocuiască în acest segment important de legătură dintre președinte și ceilalți. Cel puțin, în cel de-al doilea mandat, Palatul Cotroceni părea un turn de fildeș.

Trebuie să recunoaștem: a avut multe momente grele, a trebuit să se confrunte cu un parlament destul de ostil care i-a tăiat nejustificat, după părerea mea, din prerogative, nu prea a avut apropiați, astfel încât retragerea, autoizolarea lui, sunt întrucâtva explicabile.

Impresia mea este că, așa cum am spus și la începutul articolului, nu și-a dat seama de sentimentele reale ale românilor față de el, mai ales în ultimii ani. Rămâne de discutat dacă sunt sau în ce măsură erau justificate. În orice caz, în afara unor atacuri nedemne împotriva etniei lui, lansate de un mic grup de inamici, românii nu s-au legat de acest aspect, ci dimpotrivă, tocmai datorită acesteia sperau în ”lucrul bine făcut”, în activitatea prezidențială.

Iohannis nu şi-a dat seama că prelungirea mandatului său la Cotroceni furniza o armă periculoasă, în primul rând partidelor extremiste. Dacă ar fi plecat în ziua în care își termina mandatul, ar fi fost o retragere legală, liniștită, demnă. Nu cred că demisia lui sub presiune, în condițiile în care partidele suveraniste își arogă victoria, ar reduce din tensiunile existente în prezent în România, ci dimpotrivă, stimulează, din păcate, creșterea influenței acestor formațiuni politice nocive, cu doar două luni înainte de alegerile prezidențiale.

Sic transit gloria mundi. Îmi aduc aminte cât de bucuroși am fost când, în 2014, în pofida previziunilor, Klaus Iohannis a câştigat alegerile prezidențiale. Păcat că sfârșitul carierei lui nu a satisfăcut așteptările.

Eva Galambos