La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX mulți oameni din Europa, bărbați și femei, familii întregi, oameni săraci în majoritate, cărora soarta nu prea le zâmbise și care, deși munciseră din greu generații de-a rândul, nu reuşiseră să agonisească mai nimic, își părăseau țara și chiar Europa îndreptându-se către Lumea Nouă. De acolo veneau multe povești de succes prin intermediul scrisorilor și fotografiilor. Printre acești oameni disperați, dar și plini de speranță, erau mulți evrei, majoritatea din Europa de Est: Polonia, Ucraina, Rusia, România, Serbia, Bulgaria și chiar Ungaria. Dacă ne-evreii plecau mai ales din motive economice – sărăcie și impozite mari – evreii aveau un motiv în plus: antisemitismul care lua adesea forme violente.

Nu am găsit informaţii privind numărul evreilor care au plecat în acea perioadă de pe meleagurile româneşti. Aici, în America, am cunoştinţe care îmi spun: ”Străbunicii au venit din România” sau ”Tatăl străbunicului a venit de la Galați. Știi unde este oraşul acesta din România?” Unii dintre ei mai găsesc printre hârtiile vechi ale familiei fotografii şi scrisori într-o limbă necunoscută lor și, mai rar, chiar jurnale, dar nu le înţeleg.

Chiar dacă mulţi dintre cei care părăseau România promiteau că vor veni în vizită sau chiar că se vor întoarce, ajungeau doar să trimită bani, scrisori și chiar fotografii despre noua viață pe care începeau să și-o clădească. Părinții arătau scrisorile rudelor, vecinilor și oricui îi întreba despre copiii plecați. Le arătau și poze să vadă vecinii cât de eleganți erau. În lipsa copiilor, acestea au căpătat denumirea de Papieren Kind – copil de hârtie…

Aceste scrisori și fotografii erau un miraj pentru alți tineri evrei din mahalalele sărace ale orașelor sau de la sate. Și ei, la rândul lor, începeau să își facă planuri și să viseze la o viață nouă într-o lume mai dreaptă decât cea în care se născuseră.

Deși scrisorile erau sincere şi chipurile din poze erau zâmbitoare, viața nu era deloc ușoară pentru noii sosiți care nu doar ajungeau într-o lume nouă, cu reguli diferite, greu de intuit, dar şi limba era necunoscută majorităţii dintre ei. Locuiau în condiţii mizere și munceau din greu. Uneori visul pentru o viață mai bună era curmat brusc.

Un astfel de caz a fost cel al lui Lizzie Adler. Numele ei l-am găsit întâmplător, atunci când făceam o documentare despre istoria unei zone din New York, cu fabrici și ateliere, unde lucraseră mulți tineri emigranți.

Numele lui Lizzie Adler este legat de împrejurări tragice: incendiul din 25 martie 1911 care a mistuit o fabrică de confecții. Când mă gândesc la ea, mă întreb ce o fi determinat-o ca la o vârstă tânără să-şi părăsească familia și țara şi să ia drumul Americii? Era prin 1909 sau 1910. Avea doar 20 de dolari în buzunar și nutrea speranța că va găsi ceva mai bun decât viața grea din România acelor vremuri. Nici ea nu ştia engleza, dar avea o dorință aprigă de a supraviețui și a-și face o altă viață într-o lume mai bună decât cea în care se născuse.

Răspunsul, cred, stă în pogromurile care au marcat viața evreilor din România la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX – valuri de violență antisemită care au lăsat răni adânci în comunitățile evreiești. Aceste pogromuri nu erau doar atacuri izolate; erau o manifestare a urii, a sărăciei și a fricii, îndreptate împotriva evreilor care erau văzuți ca străini pe pământul unde trăiau de generații.

Pogromurile din România au început să ia amploare în secolul al XIX-lea, pe fondul unui antisemitism adânc înrădăcinat. În anii 1860 și 1870, după Unirea Principatelor, evreii erau încă ținta unor acuzații absurde: că luau locurile de muncă ale românilor, că manipulau economia, că erau o amenințare la adresa identității naționale. România le-a refuzat evreilor cetățenia până târziu, după Primul Război Mondial, și atunci le-a acordat-o doar sub presiune internațională.

În 1866, de pildă, violenţe antisemite au izbucnit la București, unde mulțimile au atacat casele evreiești, au spart geamuri, au bătut oameni nevinovați. Sinagogile au fost profanate, iar familiile au fugit în panică, lăsând totul în urmă. Violența a devenit și mai cruntă spre sfârșitul secolului, exact în perioada copilăriei lui Lizzie.

În 1897, la Galați, un pogrom a lăsat zeci de evrei răniți și case distruse. Fusese declanşat de o acuzație clasică a antisemitismului medieval: omorul ritual.

La Iași, în 1899, (vezi https://baabel.ro/2022/09/pogromul-de-la-iasi-din-secolul-xix/) mulțimi înarmate cu topoare și bâte au intrat în cartierele evreiești, jefuind și incendiind. Copiii fugeau țipând, mamele își ascundeau pruncii sub paturi, tații încercau să se apere cu ce aveau la îndemână. Sărăcia era deja mare, dar pogromurile au făcut viața insuportabilă. Autoritățile fie le ignorau, fie participau tacit, lăsând mulțimile să-și reverse furia.

Poate că Lizzie văzuse aceste grozăvii, auzise strigătele din noapte, vuietul mulțimii care cerea sânge şi simţise mirosul fumului… Sau poate că părinții ei i-au spus: „Du-te la New York, la fratele tău Iankel”

Lizzie Adler a plecat  către America, în 9 decembrie 1910, din Hamburg, Germania, pe S.S. Amerika ajungând pe Ellis Island în 20 decembrie. Potrivit celor consemnate în registrele cu imigranţi “avea meseria de cusătoreasă și plănuia să locuiască cu fratele ei, Iankel (Iacob) în New York City. Lizzie avea înălţimea de 5′ 4” (adică 1m 62 cm), părul castaniu deschis și ochii căprui. Nu știa nici să citească, nici să scrie.

În 25 martie 1911, la trei luni de la sosirea ei în SUA, Lizzie muncea din greu la fabrica Triangle Shirtwaist, aflată la etajele superioare ale clădirii Asch de pe Greene Street. Lucra ore în șir, cosând bluze, cu degetele amorțite și ochii obosiți, pentru un salariu care abia îi ajungea să-şi ducă traiul. Și chiar din acest salariu mic reușea să trimită lunar câte patru dolari părinților și surorilor mai mici, rămase la București.

Lizzie muncea alături de sute de alte femei, multe dintre ele imigrante – evreice, italience, poloneze, irlandeze – toate prinse în mecanismul unui sistem în care lucrătorii nu se prea bucurau de drepturi. Porţile fabricii şi uşile secţiilor erau încuiate, o practică obișnuită pe atunci, pentru a preveni ieşirea muncitorilor în timpul programului de lucru şi, eventual, sustragerea unor mărfuri.

În acea zi a izbucnit un incendiu la etajele superioare ale clădirii, unde lucra şi Lizzie. Focul s-a răspândit rapid, hrănit de țesăturile și hârtiile din jur. Fumul gros a umplut aerul și au început să răsune țipete. Încerc să-mi imaginez cum a fugit Lizzie spre ușă, cu inima bătându-i nebunește, sperând să scape. Dar toate ușile erau încuiate, blocate… Ce i-o fi trecut prin minte? S-a panicat, desigur, dar oare la ce s-a gândit? Poate la surorile ei, poate la părinții din România… O fi strigat după ajutor în română ori idiș, singurele limbi pe care le știa cu adevărat? „Ajutor! Deschideți ușile!” – dar nimeni nu a auzit-o sau poate colegele ei strigau în alte limbi, un cor al disperării. Fumul îi ardea plămânii, focul se apropia. A alergat spre ferestre, ca multe alte fete, și s-a urcat pe pervaz, sperând că cineva o va salva, că se va produce un miracol… Dar miracolul nu a avut loc. Lizzie căzut alături de alte 145 de victime, majoritatea femei tinere ca ea.

Lizzie a murit la scurt timp după ce a ajuns în America, la vârsta de 24 de ani, fără a mai avea șansa să-și construiască viața pe care o visase. Dar ce s-a întâmplat cu părinţii, cu surorile ei din România? Poate au aflat vestea printr-o scrisoare întârziată, trimisă din New York.

Moartea lui Lizzie Adler și a celorlalte 145 de muncitoare a zguduit New Yorkul. Comunitatea evreiască a fost devastată, iar cea americană a început să ceară schimbări urgente. Mulți au văzut această tragedie ca pe un apel la conștientizare, un moment care a scos la iveală nevoia de protecție pentru muncitori. Mii de oameni au condus pe ultimul drum victimele incendiului devastator de la Triangle Shirtwaist, iar procesiunea funerară a umplut străzile New Yorkului. Protestele și revendicarea unor legi mai stricte pentru protecţia muncii au dus la înfiinţarea unor comisii de anchetă şi, în final, la introducerea reglementărilor privind siguranța la locul de muncă, statul New York ajungând să aibă cea mai solidă legislaţie a muncii din America acelor ani.

Lizzie Adler nu a fost doar o victimă, a fost un simbol al luptei, al speranței și al pierderii și, poate, al unui adevăr pe care omenirea încă nu l-a învățat pe deplin: că o lume mai bună, indiferent de sistemul economic, vine, în primul rând, prin grija reală pentru cei care o construiesc.

Cristina Toma Salomon

Bibliografie

https://www.tnb.ro/ro/adrian-cioflanca-holocaustul-si-preistoria-sa-violenta-antisemita-din-romania-sec-19-20

https://archive.nytimes.com/cityroom.blogs.nytimes.com/2011/03/01/triangle

https://www.findagrave.com/memorial/10956773/lizzie-adler

Sursa imaginii

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Image_of_Triangle_Shirtwaist_Factory_fire_on_March_25_-_1911.jpg Unknown author, Public domain, via Wikimedia Commons