Cunoşteam cântecul încă din copilărie, tata şi unii din foştii lui tovarăşi de lagăr îl fredonau la întâlnirile „buchenwaldiştilor” clujeni care aveau loc anual de 11 aprilie.
În perioada doctoratului de la Moscova, tata a participat la întâlnirile foştilor deţinuţi de la Buchenwald, mai ales prizonieri de război, şi mi-a spus că şi ei cântau acelaşi marş.

L-am auzit apoi pe Appellplatz, în aprilie 2019 şi 2024, la festivităţile aniversare de la Weimar-Buchenwald, unde mulţi dintre participanţi cântau împreună cu corul profesionist, care se auzea din difuzoare. Mă impresionează, îmi dau lacrimile de câte ori aud versurile refrenului bine-cunoscut:

Oh, Buchenwald, ich kann dich nicht vergessen, weil du mein Schicksal bist.
[Oh, Buchenwald, nu te pot uita, pentru că tu ești soarta mea].

Este un cântec supravieţuitor al Holocaustului care continuă să anime spiritele. Mulţi îl cunosc, îl fredonează, dar cred că puţini ştiu cine l-a compus şi când? Și eu mi-am pus întrebarea abia acum, la cea de a 80-a aniversare a eliberării lagărului.

Ordinul unui comandant sadic şi capricios e îndeplinit de două foste vedete ale vieţii muzicale vieneze

Potrivit surselor pe care le-am găsit, Buchnewaldlied sau Buchenwälder Marsch a fost compus în decembrie 1938. Lagărul de la Buchenwald a fost înfiinţat în 1937, din iniţiativa SS, pentru internarea adversarilor politici şi a altor persoane „indezirabile”, precum martorii lui Iehova sau homosexualii. La sfârşitul anului 1937 aici erau internaţi circa 2500 de bărbaţi care munceau din greu la construcția lagărului.

Începând din martie1938, după Anschluss, numărul deţinuţilor a sporit vertiginos. În 12 martie 1938 trupele germane au trecut graniţa Austriei, pentru a forţa unirea cu Germania care urma să fie decisă printr-un referendum. În scurtul răstimp care a precedat consultarea populară, autorităţile fasciste nou-instalate au arestat şi au trimis în lagărele de concentrare peste 70.000 de persoane care s-ar fi opus unificării: social-democraţi, comunişti şi, desigur, evrei. Printre aceştia s-au numărat şi două nume bine-cunoscute ale vieţii muzicale vieneze: Hermann Leopoldi şi Fritz Löhner-Beda, ambii de origine evreiască.

Cel dintâi s-a născut pe 15 august 1888 la Viena, cu numele de Hersch Kohn, luându-şi numele de Herman Leopoldi abia în 1921. În tinereţe, el s-a remarcat prin calităţile sale de pianist şi comediant muzical cu apariţii foarte gustate de public.

A participat la Primul Război Mondial ca pianist și animator al spectacolelor de varietăţi pentru soldaţii de pe front. În 1922, împreună cu fratele său şi cu Fritz Wiesenthal, a înfiinţat „Kabarett Leopoldi-Wiesenthal” care s-a bucurat de succes, dar nu a rezistat concurenţei vieneze din anii de glorie ai cabaretului. Hermann Leopoldi şi-a continuat cariera muzicală, devenind faimos prin cântecele sale care, pe lângă spirit și satiră, oglindeau frământările politice și sociale ale epocii sale. De aceea a și încercat să părăsească Austria natală în 11 martie 1938, în ajunul Anschluss-ului. Familia Leopoldi avea pregătite actele de emigrare în SUA, dar trenul a fost întors de la graniţa cu Cehia şi au revenit la Viena. În 26 aprilie Hermann Leopoldi a fost ridicat de poliţie, aruncat în închisoare şi apoi internat în lagărul de la Dachau.

Fritz Löhner-Beda (n.1883, în Boemia, cu numele de Bedřich Löwy) s-a mutat la Viena în copilărie și în 1896 familia şi-a schimbat numele în Löhner. Friedrich (echivalentul german al lui Bedřich) Löhner a absolvit Dreptul, la Universitatea din Viena, şi a lucrat ca avocat începând din 1908. Simţind chemare către literatură a publicat schiţe, satire şi poezii şi a colaborat la mai multe ziare sub pseudonimul Beda (inspirat din prenumele său ceh). În 1913 l-a cunoscut pe Franz Lehár şi a scris libretul operetei sale Der Sterngucker (Luceafărul).

A luptat în Primul Război Mondial, de unde a revenit ca un antimilitarist convins. În anii 1920 Löhner-Beda era unul dintre cei mai căutaţi libretiști din Viena, semnând libretele unor operete celebre ale lui Franz Lehár (Ţara Surâsului, Frederica şi Giuditta) şi Paul Abraham (Floarea din Hawaii şi Bal la Savoy). La 1 aprilie 1938 a fost deportat la Dachau.

Leopoldi şi Löhner-Beda care colaboraseră deja, în anii interbelici, s-au reîntâlnit în detenţie unde s-au străduit să aline împreună viaţa amară a tovarăşilor din lagărul de la Dachau, mergând din bloc în bloc şi cântând. Amândoi au ajuns apoi, pe căi diferite, la Buchenwald.

În octombrie 1938 numărul deţinuţilor de la Buchenwald depăşise zece mii, iar în noiembrie, după pogromurile din Germania (inclusiv Kristallnacht) la Buchenwald au mai fost aduşi peste 9800 de evrei. În lagărul, (încă neterminat) şi supra-aglomerat, a izbucnit o epidemie de tifos care a dus la moartea a peste o mie de oameni.

În aceste condiţii cumplite, într-o zi din decembrie 1938, Arthur Rödl – capriciosul şi sadicul comandant adjunct al lagărului, care adesea se distra punându-i pe deţinuţi să-i cânte melodii populare sau cântece de leagăn, a declarat că s-a plictisit de aceste cântece şi a dat ordin să se scrie un marş despre Buchenwald.

Iată cum îşi aminteşte Hermann Leopoldi împrejurările creării marşului Buchnewald: „După o vreme, cântecele noastre pentru copii trebuie să-l fi enervat pe Rödl, pentru că într-o zi a răcnit – răcnetele fiind modul său natural de exprimare – «Scrieţi ceva despre Buchenwald! Un marș! Zece mărci pentru cel mai bun! Ceva frumos! Haideţi, la treabă! Sunteți liberi!». Nu ne venea să ne credem urechilor. Odată trecută uimirea, ne-am angajat într-o competiție fără egal la nivelul întregului lagăr. Am scris împreună cu Dr. Beda Buchenwälder Marsch, care i-a plăcut foarte mult comandantului şi l-a declarat câştigător – dar premiul nu l-am primit niciodată”.

Acest marș a devenit cântecul preferat al comandantului adjunct. Fanfara lagărului îl interpreta atunci când coloanele de muncă intrau și ieșeau din lagăr, dar şi în timpul orelor de aşteptare, pe Appellplatz.

„Adesea deţinuţii trebuiau să înceapă cântecul de 10 – 15 ori până când suna acceptabil, pentru că Rödl se enerva și aplica o pedeapsă stupidă, în masă sau individual. Noi, deţinuţii, organizam lucrurile în așa fel încât blocurile din apropiere să cânte cu o energie dublă, în timp ce blocurile mai îndepărtate își mișcau doar buzele. Cu toate acestea, corul de masă încă suna ca un uragan sălbatic” – îşi aminteşte fostul deţinut Walter Poller.

Herman Leopoldi evocă într-un mod cutremurător ambianţa în care se cânta marşul: „De fiecare dată când povestesc despre cântec, văd în fața ochilor scena care s-a derulat cândva la o adunare, în Buchenwald. Toți prizonierii erau aliniați pe platou. În partea stângă, aproape o sută de prizonieri erau biciuiți, în timp ce în dreapta fanfara cânta Marșul Buchenwaldului. Încununarea acestui spectacol – absolut demn de cel de al Treilea Reich – era comandantul Rödl care asista beat criţă și gesticulând ca un nebun. Cântecul era repetat în toate blocurile, iar fanfara lagărului trebuia să-l cânte de 80 – 100 de ori pe zi. Chiar și blocul în care mă aflam eu îl repeta. Stăteam aliniaţi în fața SS-iștilor. Ultimul cuvânt al cântecului, „frei” (liber), trebuia să fie cântat destul de lapidar și tăios, în stilul militar german.”

În ciuda obligaţiei de a-l interpreta ad nauseam, cântecul avea să-şi păstreze popularitatea printre deţinuţi şi să devină tot mai cunoscut şi în afara lagărului, chiar şi în localităţile învecinate. Succesul se datora atât liniei melodice, cât şi textului (trei strofe şi un refren) care relatează momentele vieţii de zi cu zi şi sentimentele încercate de cei aflaţi în detenţie.

Refrenul, partea cea mai cunoscută a cântecului, este un mesaj puternic de îmbărbătare, dătător de speranţă:

Oh, Buchenwald, nu te pot uita,
pentru că tu eşti soarta mea.
Doar cel care te-a părăsit
poate înţelege
libertatea ce minunată e.
Oh, Buchenwald, noi nu ne plângem
şi nu ne văităm.
Şi orice ne-ar aştepta,
spunem vieţii, DA
pentru că va veni o zi
când liberi vom fi!

După cum menţiona Leopoldi în amintirile sale, Buchenwälder Marsch avea un puternic caracter politic, dar comandantul adjunct Rödl era prea tâmpit ca să-şi dea seama¹

“Când venea ordinul să cântăm, ochii noștri căutau crematoriul, din hornul căruia se ridicau flăcările spre cer. Ne punem toată ura în cântec” – relata fostul deţinut Robert Leibbrand, pentru care cântatul era un act de rezistenţă.

Nu se cunoaşte exact perioada în care a fost cântat oficial în lagăr, dar există o înregistrare din 22 august 1939 unde Buchenwälder Marsch figurează printre cântecele permise în incinta lagărului. După 1942 cântecul nu a mai făcut parte din programul oficial, însă şi-a păstrat importanţa; deţinuţii îl cântau pentru a se îmbărbăta în infernul concentraţionar tot mai cumplit: denn einmal kommt der Tag: dann sind wir frei! [Va veni ziua când vom fi liberi!]

Din păcate, dintre cei doi autori a supravieţuit doar unul: Hermann Leopoldi. Soţia şi socrii lui au ajuns în SUA și în urma multor diligenţe, au reuşit să-i obţină o viză. Compozitorul a părăsit lagărul de la Buchenwald în 11 aprilie 1939 şi s-a îmbarcat pe un vapor spre New York. În America a avut succes ca interpret de cântece vieneze în engleză şi germană şi a condus cafeneaua Viennese Lantern, „o oază vieneză autentică în metropola americană”.

În ciuda reuşitei din Lumea Nouă, în 1949 Leopoldi s-a întors în Austria, reluându-şi cariera întreruptă în 1938. În 1958 statul austriac i-a conferit Medalia de Onoare de Aur, pentru rolul său în reconstrucţia culturală a ţării. Cu un an mai târziu s-a stins din viaţă. Avea 71 de ani.

Amintirile sale despre împrejurările compunerii Buchenwälder Marsch, despre colaborarea cu Fritz Löhner-Beda şi condiţiile cumplite din lagărele Dachau şi Buchenwald constituie surse documentare valoroase.

Fritz Löhner-Beda a rămas patru ani în lagărul de la Buchenwald. În 17 octombrie 1942 a fost trimis cu un transport în lagărul de la Monowitz (Auschwitz III) unde nu a mai trăit decât o lună şi jumătate – în 4 decembrie 1942 a fost omorât în bătaie. Circumstanţele asasinatului sunt descrise în lucrarea lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews: În timpul unei inspecţii efectuate de mai mulţi directori ai IG Farben, Fritz Löhner-Beda, în vârstă de 59 de ani, bolnav şi slăbit, a fost acuzat că nu lucrează destul de bine, motiv pentru care a fost omorât în bătaie de un Kapo. Acesta a fost acuzat de crimă în cadrul Procesului Auschwitz, din Frankfurt (1968), dar a fost achitat din lipsă de probe.
Soţia sa, Helene, şi cele două fiice au fost deportate în 1942 la Minsk şi ucise în lagărul de exterminare de la Malîi Trostineț, de la periferia Minskului.

În 1960, o stradă din Districtul 12 al Vienei, a primit numele de „Löhnergasse”, în onoarea lui Fritz Löhner-Beda.

Buchenwaldlied sau Buchenwälder Marsch a rămas actual, purtându-şi mai departe mesajul şi după 87 de ani de la compunerea sa. Versurile: wir wollen trotzdem Ja zum Leben sagen [şi totuşi spunem vieţii DA] au fost alese de Viktor Frankl drept motto pentru versiunea germană a cărţii sale: Man’s Search for Meaning.

Versurile: Oh, Buchenwald, nu te pot uita, pentru că tu eşti soarta mea sunt valabile şi pentru mine, fiica unui supravieţuitor al acestui lagăr.

Andrea Ghiţă

Bibliografie:

https://de.wikipedia.org/wiki/Buchenwaldlied

https://www.buchenwald.de/en/geschichte/mediathek/audio/buchenwaldlied

https://holocaustmusic.ort.org/places/camps/central-europe/buchenwald/buchenwaldlied

https://en.wikipedia.org/wiki/Hermann_Leopoldi

https://holocaustmusic.ort.org/places/camps/central-europe/buchenwald/leopoldihermann/http://journals.openedition.org/temoigner/10446

https://www.buchenwald.de/en/geschichte/biografien/ltg-ausstellung/fritz-loehner-beda

Sursa imaginilor:

1. Foto Ildikó Magyari, Buchenwald, aprilie 2025
2. https://hermannleopoldi.at
3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ludwig_Herzer,_Franz_Leh%C3%A1r_und_Fritz_L%C3%B6hner.jpg
4. The prisoners’ orchestra in Buchenwald concentration camp, no date (circa 1941-1942). USHMM (85881), courtesy of Gedenkstaette Buchenwald.
   .

1. Textul compus de Fritz Löhner-Beda îl găsiţi aici :https://www.buchenwald.de/en/geschichte/mediathek/audio/buchenwaldlied
   Iată și o traducere liberă.
   Când se crapă de ziuă
   şi încă n-a zâmbit soarele
   coloanele se îndreaptă
   spre muncă ce ne aşteaptă.
   Pădurea e neagră
   și cerul e roșu,
   noi ducem în traistă
   o bucată de pâine
   şi-n inimi îngrijorările.
   Sângele nostru-i fierbinte
   fata este departe,
   vântul îngână încetișor
   cât de mult o iubesc.
   Oh, de mi-ar rămâne credincioasă!
   Pietrele sunt tari,
   dar pasul nostru e ferm,
   purtăm în spinare
   lopeți și târnăcoape.
   Și în inimă, dragostea!
   Noaptea e atât de scurtă
   și ziua atât de lungă,
   dar răsună un cântec de-acasă.
   Nu-i vom lăsa să ne fure curajul!
   ţine pasul, tovarășe
   nu-ți pierde curajul
   pentru că avem
   dorința de viață în sânge.
   şi în inimi credința! ↩︎