Ziua de 1 mai este menționată pentru prima dată în legătură cu întrunirea Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada din 1886, unde George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „Începând de la 1 mai 1886, ziua legală de muncă să fie de 8 ore.”

În această zi, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au participat 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii erau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută în lume în urma incidentelor violente care au avut loc trei zile mai târziu în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori s-a alăturat unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, patru protestatari și-au pierdut viața și mulți au fost răniți.

În aceeași seară a avut loc o nouă demonstrație în aceeași piață. Cineva din mulțime a aruncat o bombă spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind 200 de oameni, dintre care pe câțiva mortal.

La 1 Mai 1888, stră-stră-bunicul meu Șmil, care era „tâmplar răzeș” adică lucra în propriul atelier împreună cu doi fii și doi cumnați, a legat două panglici roșii la căpăstrul cailor. Dar primul care a sărbătorit cu adevărat Ziua Muncii a fost străbunicul meu Avram, în 1890, ca ucenic în ale negustoriei. Mergea cu o tavă atârnată de gât și vindea panglici, ace, ață, nasturi și alte mărunțișuri. De 1 Mai și-a legat o fundă mare roșie de tavă și a împărțit oricui solicita „fluturași” care explicau semnificația acestei zile, iar celor ce erau de acord le-a prins la piept o bucățică de panglică roșie. Chiar și mai târziu, în propria sa prăvălie, unde lucrau doi veri și o verișoară, a respectat acest lucru.

Mi-am amintit și de dragul meu bunic matern care, la 1 Mai 1920, ca tânăr elev-subofițer la Școala Regală de Cavalerie de la Sibiu, și-a legat la cal o eșarfă roșie, iar locotenentul-comandant, proaspăt revenit din campania de intervenție a armatei române la Budapesta împotriva Revoluției Socialiste a lui Béla Kun, nu a apreciat deloc gestul:

– Ai înnebunit? Vrei să devii „Ofițer al Maiestății Sale” și arborezi drapelul bolșevicilor? 

Și ca urmare, l-a trimis pentru trei zile la bucătărie, să se perfecționeze în curățatul cartofilor.

Cu toate că era fiu de mic burghez, în anii următori a participat la manifestațiile de 1 Mai organizate în principal de lucrătorii portului Galați.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial bunicul era „jidov la muncă obligatorie”, în lagărul de lângă Odessa, iar bunica avea voie să meargă la piață doar după ora zece, când creștinii își terminaseră aprovizionarea. Și când veneau „jidanii cu steaua galbenă în piept”, comercianții creșteau prețurile de cinci până la zece ori.

Într-o zi mama mea, în vârstă de vreo cinci anișori, așteptând ca mămica ei să aducă mâncare din piață, a ieșit pe stradă cu o bluziță roșie și fustiță albastră, iar faptul că era tocmai de 1 Mai a fost un adevărat ghinion. Un polițist a bătut-o crunt – auzi, ce idee, să pui fustiță de culoarea Stelei lui David și bluziță de culoarea steagului inamicului, adică URSS care a ucis pe Don zeci de mii de militari români și alte zeci de mii, luați prizonieri, se aflau pe „drumul muncii”, spre uzinele de armament din Munții Ural sau minele din Siberia. Faptul că la cinci ani nu avea de unde să știe era total lipsit de importanță. Era evreică și asta era suficient. A fost tratată acasă de un medic evreu de la spitalul militar de campanie – în corturi – de dincolo de gară, unde zilnic veneau trenuri cu zeci sau chiar sute de militari români răniți în Ucraina. Toate celelalte spitale din oraș, rechiziționate de armată, erau arhipline.

Datorită apropierii Armatei Roșii, peste câteva luni lagărul de lângă Odessa s-a desființat, iar bunicul s-a întors acasă. România nazistă începea o politică de ambiguitate față de URSS, despre a cărei armată toți înțelegeau că nu va putea fi oprită.

Politica de pendulare între Reich-ul Hitlerist și aliați a continuat până în august, când la Stânca Roznovanu, armata a șaptea de gardă sovietică, comandată de experimentatul general colonel Mihail Șumilov, a pulverizat apărarea româno-germană și în curând întregul front Iași – Chișinău – Odessa s-a prăbușit, armatele sovietice intrând în România ca teritoriu ostil. Ostil, nu ocupat, dar orașul a fost bombardat…

Uite că explicațiile m-au dus prea departe. Revenind la timpul războiului, după munca gratuită obligatorie (atât cea oficială, impusă de statul român, cât și cealaltă „gratuit cerută” de diverși ofițeri cu funcții) și după munca de seară, prost plătită, uneori, mai ales la sfârșitul săptămânii, bunicul cutreiera cârciumile, cu un ciomag disimulat sub palton – lucru extrem de periculos, căci putea fi acuzat de „banditism”. Dar era un om curajos și îl căuta pe polițistul cu pricina. Bunicul nu l-a găsit, în schimb, la sfârșitul lui august 1944, l-a găsit un ofițer sovietic căruia, în timpul ofensivei germano-române din vara anului 1941, polițistul îi omorâse familia, în zona Bugeac-Chilia. L-a găsit și l-a interogat personal. Cum a arătat „tratamentul” pe care i l-a aplicat ofițerul vă puteți închipui, în orice caz polițistul nu a rezistat și nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

Iar am luat-o razna cu amintirile…

Soția mea povestește că de 1 Mai 1960, părinții ei, proaspăt logodiți, se aflau la Samara, pe Volga, la rude. Pe neașteptate, bunicul ei, medic militar și ofițer superior, a fost chemat la unitate. Mai târziu, tovarășul Hrușciov a explicat la televizor că în apropierea orașului Sverdlovsk (Ekaterinburg) o rachetă antiaeriană a noului sistem S-75 doborâse un avion de spionaj american de tip U2 al cărui pilot, Francis Gary Powers fusese făcut prizonier.

Îmi amintesc că eram încă la grădiniță. Am fost cu părinții la defilarea de 1 Mai și am primit o insignă și un steguleț roșu. La întoarcerea acasă, stegulețul a fost atârnat deasupra patului meu „ca să adorm ușor”. Eram atât de obosit, cred că aș fi adormit oricum. Demonstranții purtau fotografiile tuturor membrilor Comitetului Central. Înainte de a intra în coloană, mi s-a explicat cine este în fiecare fotografie.

Când eram elev, sărbătoream „Ziua Muncii” mergând la defilare ca portdrapel cu steagul tricolor, în fruntea detașamentului de pionieri ai școlii și cântând împreună „Mulțumim din inimă partidului”. La capătul străzii Ștefan cel Mare (pe atunci încă nu era „sfânt”) aștepta profesorul de biologie, domnul Antoniu cu mașina lui. Pe bancheta din spate ducea steagurile și lozincile, iar în portbagaj avea portretele membrilor Comitetului Central.

Eu o căutam din ochii pe „Lucica scumpicica”, marea mea dragoste din școala generală. Împreună mergeam în parc să mâncăm gustările primite de acasă și să bem sticluța cu apă, apoi ne încercam norocul la cofetărie, unde nu mai erau locuri și atunci cumpăram cu un leu un suc de zmeură (De ce zmeură? Pentru că era roșu ca steagul muncitoresc.) Sucul îl beam împreună, o guriță ea, o guriță eu, și totuși, când mi-am încercat norocul, am sărutat-o doar pe bărbiță – atâta a vrut ea. Apoi a fugit, invitându-mă s-o prind. Cum puteam eu, grăsuț, să prind o asemenea antilopă zglobie? Dar ea mă aștepta și îmi permitea să-i sărut mânuța, punând cavalerește un genunchi pe asfalt, apoi jocul reîncepea. Treptat intrau în joc și alți colegi de clasă lărgind „hora”.

Poate veți spune că sunt un „comunist nostalgic”? Nu, sunt doar amintirile frumoase ale copilăriei, când toți eram sănătoși, când părinții și bunicii trăiau, când în țară erau de toate (cel puțin de sărbători), și poporul român nu trebuia să strângă atât de tare cureaua pentru plata datoriilor externe contractate de „iubitul conducător”. Despre cartele la mâncare, mai ales la pâine, nu-și închipuia nimeni nici în cele mai diavolești visuri. Erau anii tinereții care nu se mai întorc, unii ar spune „strălucirea vieții”, dar aceasta este foarte relativ. Din grupul celor care alergam din parc în parc spre casă, astăzi unii nu mai sunt pe plaiurile natale – au plecat la muncă sau definitiv prin străinătăți.

Ar fi foarte interesant de adunat, măcar într-o carte virtuală, poveștile vieților celor care defilam împreună de 1 Mai și am absolvit în aceeași promoție școala generală Ion Neculce din Iași, o școală cu profesori minunați, cei mai mulți dedicați muncii de dascăl, nu numai banilor câștigați cu meditații particulare. Acum, când am ajuns la vârsta lor de atunci, îmi dau seama că trăiam anii când salariile cadrelor didactice erau îndestulătoare unui trai decent și civilizat, astfel că mulți oameni dedicați preferau această nobilă dar dificilă profesie

Până la următorul 1 Mai să auzim doar lucruri bune și multă sănătate tuturor!

Florentino Himmelbrand