De când am pășit prima dată pe străzile New Yorkului, ca proaspăt sosită în America, am simțit că fiecare colț ascunde o poveste. Dar niciuna nu m-a prins ca cea a restaurantului „Moskowitz & Lupowitz”, un loc care, între 1909 și 1966, a fost mai mult decât un restaurant – a fost un cămin pentru sufletul evreilor sosiți din România în căutarea unui vis, un loc unde mirosul de pateu de ficat și sunetul de țambal te purtau înapoi la Galați sau București. Locul a intrat în istorie și a făcut istorie. Aș vrea să vă povestesc despre acest loc magic, despre fondatorii lui, despre cum era să intri acolo, despre mâncarea ale cărei arome încă mai stăruie în amintirile unora, despre clienții lui, despre bucătari, despre ce a mai rămas și, mai ales, despre dorul după o epocă pierdută.

„Moskowitz & Lupowitz” a prins viață datorită lui Joseph Moskowitz și Samuel Lupowitz, doi evrei români ale căror povești sunt ca ale atâtor imigranți care au venit cu un vis în valiză. Joseph, născut în 1879 la Galați, era un geniu al țambalului. Tatăl său, Moshe Tsimbler, era muzicant klezmer, iar Joseph a crescut cântând pe vapoarele de pe Dunăre, prin Ungaria, România și până la Istanbul. În 1907, el și soția sa, Rebecca, au plecat din Bremen spre America, invitați să cânte la Boston. Dar New Yorkul l-a chemat și acolo a înregistrat discuri și a deschis primul său restaurant, „Little Rumania”, pe Houston Street. Joseph era sufletul petrecerilor, cu râsul lui cald și țambalul care făcea mesele să vibreze. Dar viața lui personală a fost complicată – zvonuri despre o relație între Rebecca și Samuel Lupowitz au dus la despărțirea lui de restaurant. Joseph a murit în 1954, la 75 de ani, lăsând în urmă o moștenire muzicală și culinară, dar și o poveste de dragoste tristă. Despre copiii lui nu se știe nimic, urmele lor s-au pierdut.

Samuel Lupowitz, celălalt fondator, e mai misterios. Era tot evreu român, probabil din aceeași generație de emigranți fugiți de pogromuri și sărăcie. Nu cunosc detalii despre viața lui, dar se zvonește că afacerea cu Joseph s-a destrămat din motive personale, poate din cauza acelei presupuse aventuri. Samuel a murit înainte de anii ’50, data exactă e pierdută în timp. Nu există informații despre urmașii lui.

În anii ’30, Louis Anzelowitz, un măcelar evreu român care lucra la restaurant, a cumpărat cota lui Joseph și, după moartea lui Samuel, a devenit unic proprietar. Louis, un om pragmatic, a transformat restaurantul într-un loc „elegant”. A murit după închiderea restaurantului, probabil în anii ’70. Despre familia lui nu se știe mare lucru. Sper să aflu mai multe detalii scotocind prin arhive, biblioteci și din amintirile celor care i-au cunoscut, pentru că au fost oameni care au lăsat totul în urmă și au construit ceva frumos. În peregrinările mele am căutat locul unde a fost acest restaurant și am încercat să reconstitui din fotografii atmosfera. Se pare că a fost undeva pe Second Avenue, acolo ar fi început legenda. Până în 1917 restaurantul a funcționat sub numele de „Little Rumania” pe Houston Street.

Clădirea de pe Second Avenue era simplă pe dinafară, dar din mărturiile vremii reiese că înăuntru era un adevărat spectacol: mese acoperite cu fețe de masă albe, chelneri în frac, lumini calde care te îmbrățișau. Era ca o casă nobiliară din București, dar cu suflet evreiesc. Un „aer de țigănie”, cum ziceau reclamele din 1938, dar nu era ceva peiorativ, ci însemna culoare, viață, poate tapiserii viu colorate sau instrumente muzicale atârnate pe pereți. Orchestra lui Max Moskowitz, fiul lui Joseph, cânta de la Ceaikovski la klezmer, iar uneori Joseph însuși trecea printre mese cu țambalul. Mirosul i-a vrăjit pe cronicarii culinari ai vremii, dar și pe clienți care vorbesc despre usturoi, ceapă prăjită, untură de pui, borș, toate amestecate cu un strop de nostalgie. Dacă închizi ochii, parcă ești în bucătăria bunicii, unde totul se făcea cu dragoste. Cu vremea, multe detalii se estompează în memoria oamenilor, dar obiceiurile, gusturile și mirosurile rămân. Dovada cea mai grăitoare este celebra madlenă a lui Marcel Proust.

Mâncarea servită la „Moskowitz & Lupowitz” era descrisă ca o „simfonie de gusturi”, ca o scrisoare de dragoste către țara lor natală. Nu era strict kosher – semn al adaptării la America – dar fiecare fel purta amprenta casei.

Dintre preparatele lor, pe primul loc era pateul de ficat – clienții îl denumeau „perla meniului”. Făcut din ficat de vită, cu ou fiert și untură, avea o textură mătăsoasă și un gust bogat, cu o dulceață subtilă; era perfect pe o felie de pâine de secară. Cârnații de vită, Shabbos karnatzlach, erau explozii de usturoi, poate cu un ecou transilvănean. Crocanți în exterior, suculenți înăuntru, aveau un gust picant, îndrăzneț, care, după spusele unor clienți, pur și simplu „te trezea”. În memoria celor care au poposit cel puțin odată la „Moskowitz & Lupowitz” a rămas și vinul roșu, servit ca să le potolească focul. Mațul umplut sau kishka era un fel greu, făcut din făină, untură și ceapă, servit cu sos brun. Era ca o pâine caldă, untoasă, sățioasă, care te făcea să te simți acasă. Friptura românească servită aici ajunsese celebră în tot New Yorkul. Inspirată de mici, dar mai rafinată, această friptură era suculentă, cu urme de grătar și ierburi. Gustul era afumat, cu o notă de usturoi. Alte vedete ale meniului erau borșul și sarmalele. Cronicarii culinari ai vremii le descriu cam așa: Borșul, acrișor și roșu ca rubinul, era servit cu smântână, iar sarmalele, umplute cu orez și carne, aveau o anume „dulceață caldă” care te relaxa. Desertul cel mai cerut era simplu, dar divin: prune uscate în sirop, moi, cu un gust dulce-acrișor care încheiau masa ca o poveste bine spusă.

Gustul era al României, dar și al Americii și în timp devenise o punte între lumi.

Eroii din umbră ai acestor magii culinare erau bucătarii, dar despre ei se știe puțin – sper să aflu mai multe, mai ales că unii erau adevărate figuri cu totul deosebite! De exemplu, Katie, o bunicuță evreică de 1,40 m. Ea gătea pentru vedete ca Jackie Gleason, care o striga „Mama”. Mâinile ei mici frământau aluat, aruncau usturoi în tigaie, poate inventau găluște verzi de St. Patrick’s Day, ca să râdă clienții. Alți bucătari, probabil tot evrei români, au rămas anonimi, dar mâinile lor găteau după rețetele bunicilor din Iași sau Galați. Ei transformau ingrediente simple – ficat, ceapă, untură de pui – în adevărate capodopere.

Clienții erau de la actori celebri și până la vecini, „Moskowitz & Lupowitz” era un magnet pentru toți. Actori de la Teatrul Evreiesc, ca cei din trupa lui Maurice Schwartz, veneau după spectacole, atrași de kishka și klezmer. Vedete ca Milton Berle, Eddie Cantor, Frații Marx, Marlene Dietrich, Paul Newman și chiar Bing Crosby – care a cântat o dată pentru un pahar de whisky – umpleau mesele. Scriitori ca Abraham Reisen și muzicieni ca Jascha Heifetz completau peisajul. Dar nu era doar elita. Evreii din cartier, români, polonezi, germani și chiar greci, de la croitori la negustori, își aduceau familiile, iar grupuri ca Loyal League of Yiddish Sons of Erin sărbătoreau cu găluște verzi. Era un loc unde toți erau egali, uniți de mâncare și muzică.

Cu aromele și gusturile sale, acest restaurant avea să schimbe cultura evreiască americană.  „Moskowitz & Lupowitz” a arătat că mâncarea evreiască nu e doar „pentru săraci”, ci poate fi elegantă, servită pe fețe de masă albe. A influențat restaurante ca „Sammy’s Romanian Steakhouse”, care încă mai păstrează spiritul său. Cântecul surorilor Pincus din 1950 spunea că acolo merg „cei mai fini evrei” – și era adevărat. El a dat evreilor americani mândrie, arătând că pot fi parte din cultura mare a New Yorkului. Restaurantul și istoria sa e un simbol al reușitei. A arătat că imigranții sunt în stare să creeze ceva care să unească oamenii, să schimbe gusturile, să lase o moștenire.

În zilele noastre, din întregul succes au rămas doar amintirile. Clădirea de pe Second Avenue nu mai există. În 1966, a fost vândută și apoi demolată și înlocuită cu blocuri de locuințe. Azi se vede numai beton și sticlă, ca peste tot în Manhattan. Dar, Doamne, dacă închizi ochii, parcă mai simți mirosul de karnatzlach și borș. Există o magie a locurilor pierdute. Parcă vântul îți aduce un strop din gloria de odinioară, un ecou al râsului lui Joseph sau al viorii lui Max. E ca și cum clădirea s-a topit, dar sufletul ei continuă să bântuie străzile.

În 1966, „Moskowitz & Lupowitz” s-a stins, ca o lumânare. Evreii din Lower East Side s-au mutat în suburbii, asimilarea a diluat dorința de mâncare tradițională, iar costurile au crescut. Louis Anzelowitz a fost ultimul proprietar, și moștenitori probabil că nu a avut. Odată cu acest restaurant a dispărut o lume, a rămas doar amintirea unor oameni care au construit ceva din nimic. Dar moștenirea lui „Moskowitz & Lupowitz” trăiește. Ea a influențat alte restaurante celebre, de exemplu „Sammy’s”. Sunt multe lucruri, istorii și legende legate de „Moskowitz & Lupowitz” pe care sper să le aflu în continuare.

Bibliografie:

The Book of Lost Recipes: The Best Signature Dishes From Historic Restaurants Rediscovered de Jaya Saxena

https://vanishingnewyork.blogspot.com/2010/11/moskowitz-lupowitz.html?m=1

https://www.reddit.com/r/VintageMenus/comments/18rc44n/the_moskowitz_lupowitz_restaurant_menu_new_york/?rdt=49896

http://ciadigitalcollections.culinary.edu/digital/collection/p16940coll1/id/7198/

Surse imagini:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Joseph_Moskowitz_playing_cimbalom.jpg

Scott Rosenthal personal collection, Public domain, via Wikimedia Commons

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Joseph_Moskowitz_at_Michel%27s_Restaurant.jpg

Scott Rosenthal personal collection, Public domain, via Wikimedia Commons

Imagine de frontispiciu:

pagina de Facebook Moskowitz and Lupowitz Food&beverage Company 2^nd Avenue New York

(20+) Facebook