Anul acesta am vizitat oraşul Esztergom din Ungaria, unde s-a născut, a fost botezat şi încoronat Sfântul Ştefan, creştinătorul şi cel dintâi rege al maghiarilor. Oraşul a fost prima capitală a regatului ungar, din anul 1000 până la năvălirea tătarilor, în 1241. Apoi reşedinţa administrativă a fost mutată la Székesfehérvár, dar Esztergom a rămas capitala spirituală a ţării. Aici bate inima catolicismului maghiar: Arhiepiscopia de Strigoniu (numele latin al oraşului) şi tot aici îşi are reşedinţa primatul Ungariei[1].
Plănuiam să stăm o zi întreagă în oraş şi să vizităm obiectivele după importanţa acordată de îndreptarele turistice: întâi Bazilica (cea mai mare din Ungaria şi a treia ca mărime din Europa), apoi cetatea medievală şi câteva muzee, să ne plimbăm pe cheiul Dunării şi, eventual, să trecem podul Maria Valeria până la Štúrovo, în Slovacia.
Am sosit la Esztergom seara, după un drum de peste zece ore (veneam de pe coasta Dalmaţiei), dar am ieşit, totuşi, la plimbare pentru a ne familiariza cu atmosfera oraşului. Am ieşit pe poarta pensiunii – o casă veche, fără etaj, asemeni multor clădiri din secolul al XIX-lea, de pe străduţele înguste, pavate cu pietre de râu, din proximitatea zidurilor cetăţii. La un moment dat, liniştea aşternută peste acest colţ de urbe părelnic provincial, a fost risipită de dangătul profund şi melodios al clopotelor şi, ridicând ochii, am fost frapaţi de imaginea luminoasă a bazilicii care ne arăta doar cupola şi o parte din frontispiciul pe care se distingea inscripţia: Caput, Mater et Magister Ecclesiarum Hungariae[2]. Neîndoielnic era cel mai important obiectiv turistic din Esztergom.
A doua zi dimineaţa am urcat scările (abrupte) către cetatea medievală, am adăstat puţin între zidurile ei şi, înainte de a intra în clădirea maiestuoasă a bazilicii care domina cheiul Dunării, ne-am oprit să admirăm priveliştea. Observând podul care se arcuia peste fluviu, am decis să traversăm pe malul celălalt (slovac) doar după ce vom fi văzut toate obiectivele înscrise pe listă.
Am vizitat enorma bazilică în stil eclectic – o realizare arhitectonică de anvergură din cea de a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Am coborât în criptă, am urcat în sala panoramică, am petrecut câteva ore în sălile trezoreriei, admirând odăjdiile brodate măiestrit cu fir de aur şi perle, obiectele de cult de aur şi argint împodobite cu nestemate, adevărate minuni ale orfevrăriei, martore ale istoriei milenare, dar şi ale bogăţiei arhiepiscopiei de Strigoniu.
Am părăsit cetatea şi, muzeul arhiepiscopiei fiind închis, am adăstat vreo două ore la Muzeul Dunării (modern şi interactiv). În final, după-amiază târziu, ameţiţi şi lihniţi, am decis să trecem, totuşi, Podul Maria Valeria.
Când am urcat pe podul metalic, vopsit în verde, alăturându-ne pietonilor şi bicicliştilor care treceau peste Dunăre, nu m-am gândit că aceasta avea să fie amintirea cea mai pregnantă care îmi va rămâne din Esztergom.
Păşeam agale şi parcă nu-mi venea să cred că e atât de simplu să treci, pe jos, dintr-o ţară în alta! De peste două decenii cetăţenii români pot călători liber în străinătate, de aproape un an România a intrat în spaţiul Schengen şi nu mai suntem opriţi la frontieră de poliţişti suspicioşi, dar eu mai sunt marcată de anii sumbri (jumătate din viaţa mea) în care obţinerea unui paşaport era un demers cu sorţi minime de izbândă, iar la graniţă erai la cheremul miliţienilor şi vameşilor abuzivi.
Oamenii din preajma mea traversau grăbiţi, atât de familiarizaţi cu acest traseu zilnic spre şcoală, facultate, loc de muncă sau cumpărături, încât ignorau cu desăvârşire însemnele statale de la mijlocul podului, care marchează granița între Ungaria şi Slovacia.
E ceva firesc pentru locuitorii de azi din Esztergom şi Šturovo, dar inimaginabil pentru cei care vedeau zi de zi rămășițele dezolante ale podului distrus de trupele germane în 1944. Timp de 56 de ani, regimurile comuniste (frăţeşti) instaurate de o parte şi de alta a Dunării s-au opus cu îndârjire reclădirii Podului Maria Valeria, un monument arhitectonic al unei epoci pe care ei o voiau dată uitării.
Podul Maria Valeria a fost dat în folosinţă în 1895, la apogeul „fericitelor vremuri de pace” (boldog békeidők) – de la instaurarea Monarhiei Austro-Ungare (1867) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914). A fost răstimpul prosperităţii şi dezvoltării tehnologice, propice pentru realizarea unor proiecte de anvergură, precum construcţia de poduri, căi ferate, uzine şi clădiri monumentale.
Era primul pod din această parte a Dunării, deşi vadul fusese folosit constant, din perioada romană şi până în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea. Pe vremea ocupației otomane (1585 – 1683) exista chiar un pod provizoriu, de pontoane.
Momentul prielnic s-a arătat la începutul anilor 1890, în contextul dării în folosinţă a mai multor poduri de fier din Ungaria. În 1893, în urma diligenţelor primatului Ungariei, Kolos Vaszary (care a renunţat la dreptul de a încasa vama pentru trecerea Dunării) parlamentul ungar a votat un buget de circa 1,5 milioane de forinţi pentru construirea unui pod permanent peste Dunăre între Esztergom şi Párkány, proiectul fiind atribuit – în urma unui concurs – firmei Ferenc Száléz Cathry şi Fiul, care construise calea ferată cu cremalieră din Budapesta. Lucrările de pregătire s-au încheiat în doar trei luni, astfel încât construcţia efectivă a putut începe în februarie 1894, iar la sfârşitul anului erau deja ridicate ambele capete de pod şi toţi pilonii. Potrivit documentelor vremii se muncea şi noaptea, la lumina becurilor electrice.
Noul pod, inaugurat în 28 septembrie 1895, a primit numele arhiducesei Maria Valeria de Habsburg-Lotaringia, fiica cea mai mică a împăratului Franz Josef şi a împărătesei Elisabeta (Sissi). Fetiţa, născută în cetatea Buda, în 22 aprilie 1868 – la 10 luni după încoronarea cuplului imperial austriac ca regi ai Ungariei – era supranumită şi „copilul maghiar”, pentru că în copilărie a petrecut mult timp cu mama ei la castelul de la Gödöllő, unde a învăţat limba şi obiceiurile maghiare.
(22 aprilie 1868 – 6 septembrie 1924)
Noul pod a impulsionat economia oraşului Esztergom şi a împrejurimilor, aducând prosperitate locuitorilor. Curând însă „fericitele vremuri de pace” au luat sfârşit, a izbucnit Primul Război Mondial aducător de suferinţă şi moarte. Podul Maria Valeria a rezistat, dar a avut de suferit în vremurile tulburi de după război: în 22 iulie 1919 o explozie a distrus partea dinspre localitatea Párkány. Nu se ştie dacă a fost neglijenţă sau sabotaj, dar podul nu a mai fost practicabil până la reabilitarea din 1927.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Podul Maria Valeria a fost ţinta mai multor atacuri aeriene, dar nu a suferit daune majore. Nenorocirea s-a produs în 26 decembrie 1944, când trupele germane în retragere l-au aruncat în aer.
Între 1945 şi 1947 au existat câteva încercări timide de reconstrucţie, dar apoi regimurile comuniste au renunţat la acest proiect care contravenea politicilor staliniste şi naţional-comuniste. Rămăşiţele orfane ale podului se priveau neputincioase de pe cele două maluri, întruchipând parcă suferinţa locuitorilor celor două oraşe cândva legate organic între ele. Acum ele erau supuse politicilor brutale ale schimbului de populaţie[3], care a adus după sine sărăcie şi dezrădăcinare.
Maghiarii din Párkány au fost afectaţi din plin de măsurile de „slovacizare”. O treime a populaţiei oraşului a fost înlocuită cu persoane de etnie slovacă. În 1948 localitatea a fost rebotezată Šturovo, în onoarea lui L’udovit Štur, un conducător al mişcării naţionale slovace.
Circulaţia dintre Esztergom şi Šturovo avea să fie reluată abia în 1963, cu un bac care iniţial transporta doar opt pasageri. Cu timpul, odată cu desţelenirea relaţiilor, el a fost înlocuit cu ambarcaţiuni mai mari, exista un orar regulat care asigura o oarecare fluență a curselor, dar totul se petrecea sub regimul strict de trecere a frontierei instaurat de cele două ţări comuniste. Timp de peste 45 de ani, reabilitarea podului nici nu a intrat în discuţie.
După căderea comunismului, la începutul anilor 1990, organizaţiile civile din cele două oraşe au reluat ideea reconstrucţiei Podului Maria Valeria. Momentul prielnic a sosit în 1995, la împlinirea unui centenar de la inaugurare, într-o perioadă când ambele ţări doreau să se apropie de Uniunea Europeană, în vederea aderării ulterioare. Premierii Ungariei şi Slovaciei au depus o cerere comună de finanţare PHARE[4], iar în 25 august 1999 a fost încheiat un acord pentru reconstrucţia podului. Documentul cuprinde toate aspectele cooperării, de la suportarea în mod egal a tuturor cheltuielilor, până la permisele de trecere a frontierei pentru personalul tehnic care, prin natura muncii, era obligat să traverseze zilnic Dunărea. Lucrările au demarat în octombrie 2000 şi ultimul arc a fost amplasat în 27 iulie 2001.
În 11 octombrie 2001 a avut loc inaugurarea festivă, cu participarea premierilor Viktor Orbán şi Mikulaš Dzurinda, precum şi a lui Günter Verheugen, comisarul pentru extindere al Uniunii Europene. Demnitarii au sosit la eveniment cu ultima cursă a bacului, alintat de localnici cu numele de Zalka.
Reconstrucţia Podului Maria Valeria a fost un gest simbolic al reconcilierii dintre Ungaria şi Slovacia, ale căror relaţii fuseseră foarte tensionate. Împăcarea dintre ele era o condiţie pentru primirea în UE, care a avut loc în 2004, simultan pentru ambele ţări. Până în 2007, anul aderării la Spaţiul Schengen, atât pietonii, cât şi automobilele care traversau Podul Maria Valeria, trebuiau să oprească la punctele de control de frontieră, însă aceasta nu a dăunat efectului benefic asupra relaţiilor economice, sociale şi culturale între Esztergom şi Šturovo.
De 18 ani încoace nimic nu mai împiedică trecerea podului, pe care există un du-te-vino permanent. Unii se grăbesc la şcoală, alţii la facultate şi alţii la liturghia de la Bazilică. Îmi imaginez cu câtă durere priveau locuitorii din Šturovo clădirea maiestuoasă a bazilicii, profilată deasupra malului celălalt al Dunării. Auzeau dangătul clopotelor, dar nu puteau merge la serviciul divin… timp de peste o jumătate de veac.
Am traversat Podul Maria Valeria şi am intrat în orăşelul cu indicator bilingv: Šturovo / Párkány. Am privit malul celălalt, cu silueta Bazilicii din Esztergom care, din depărtare, mi-a părut mai puţin masivă şi mai prietenoasă. Pe străzile din preajma podului se înşirau casele de schimb valutar (forinţi în euro) care vădeau că orăşelul prospera de pe urma traficului de pe pod. La magazine şi la restaurante personalul vorbea ambele limbi şi toate etichetele erau bilingve. De altfel, şi la Esztergom observasem inscripţii în limba slovacă în mai multe locuri, mai ales la muzee şi alte instituţii de cultură.
Podul Maria Valeria este ca o arteră care reglează pulsul vieţii celor două oraşe de pe malurile Dunării, care aici nu mai constituie o frontieră. În acelaşi timp, podul reconstruit este şi un simbol al păcii, pentru că – aşa cum spune scriitorul István Örkény “Pacea nu se înstăpâneşte atunci când se termină războiul, ci atunci când se înlătură şi ultimele urme ale distrugerii şi când se risipeşte teama care sălășluiește în oameni”.
În seara blândă de început de septembrie, obosită după o zi întreagă de umblat prin Esztergom (şi Šturovo!), cu 19999 de paşi indicaţi de pedometru, am coborât de pe pod, respirând adânc, uşurată şi bucuroasă. În preajma mea era pace!
Andrea Ghiţă
Bibliografie
https://divany.hu/vilagom/terfigyelo-maria-valeria-hid
https://adatbank.sk/lexikon/lakossagcsere-egyezmeny
https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=a0000057.kor
Surse imagini
Podul în construcţie:
UnknownUnknown ; Own work, CC0, via Wikimedia Commons
Arhiducesa Maria Valeria
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/86/Archduchess_Marie_Valerie_of_Austria.jpg
Carl Pietzner, Public domain, via Wikimedia Commons
Podul în 1928:
FOTO:Fortepan — ID 11823: Adományozó/Donor: Unknown. archive copy at the Wayback Machine, Public domain, via Wikimedia Commons
Imaginea podului ciuntit:
FOTO:FORTEPAN / Urbán Tamás, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
Autorul fotografiilor din Esztergom: Adrian Ghiţă
[1] Primatul Ungariei – titlul deținut de arhiepiscopul de Esztergom, recunoscut, de către Ștefan I (anul 1000), drept cel mai înalt ierarh al Bisericii Catolice din regat. Primatul deţinea dreptul de a încorona regii Ungariei, se bucura de întâietate onorifică faţă de ceilalţi episcopi și juca un rol major în viața politică a țării.
[2] Cap, Mamă și Învățătoare a Bisericilor Ungariei.
[3] 27 februarie 1946 – a fost semnat Acordul de la Budapestaîntre Cehoslovacia și Ungaria, care prevedea schimbul de populații. Punerea în aplicare a început în 1947. Circa 90.000 de maghiari din Slovacia au fost trimiși în Ungaria, statul maghiar urmând să-i despăgubească pentru pierderea caselor şi a averii. Alții au fost obligaţi să se stabilească în zone îndepărtate din interiorul Cehoslovaciei. În paralel, circa 60.000 de slovaci din Ungaria au fost trimişi în Slovacia.
[4] Fondurile PHARE au fost unul dintre cele mai importante instrumente financiare prin care Uniunea Europeană a sprijinit țările din Europa Centrală și de Est în perioada de tranziție după căderea comunismului și în drumul lor spre aderarea la UE.
14 Comments
Excepțional acest articol. Mi-a descrețit fruntea și m-a încărcat de energii pozitive. Mi-e dor să zbor puțin spre alte meleaguri. Sper cât de curând.
Trebuie să recunosc că Bazilica din Esztergom nu m-a impresionat deloc, dimpotrivă. Era prea masivă şi impersonală şi, sincer, zidul de marmură roşie cu frize de basorelief, al incintei, mi-a amintit mai degrabă de unele staţii de metrou – foarte frumoase – de la Moscova decât de un lăcaş de cult (mea culpa!). E drept că interiorul era în renovare, plin de schele, şi nu am putut să-i remarc decât… măreţia şi trufia. Trezoreria, aflată la etaj, are o colecţie bogată de odăjdii ţesute cu fir de aur şi argint, brodate cu perle minuscule, de potire, sceptre şi suporturi de ostii, lucrate de maeştrii orfevrieri din evul mediu şi din timpurile mai apropiate, împodobite cu pietre preţioase. Toate aceste obiecte au fost lucrate cu trudă, migală, talent şi, evlavie (cred) şi de aceea le consider şi mai valoroase. Povestea salvării trezoreriei de invazia turcească e şi ea interesantă. Cripta masivă (cred că serveşte şi de adăpost antiaerian) găzduieşte locurile de veci ale cardinalilor şi episcopilor, dar şi ale altor personalităţi bisericeşti şi laice. Cripta însăşi pare un templu subteran, în care domneşte cultul personalităţilor. Mi-a plăcut, totuşi, ceva şi la Bazilică: sunetul clopotelor.
Podul Maria Valeria este un pod al Sperantei.
Dupa o perioada lunga in care reconstructia lui parea neverosimila, iata! a fost refacut si ce aceasta noua constructie a atras dupa sine penrtu regiune tine de domeniul basmelor.
Evrika! Mi-am amintit de unde auzisem despre Esztergom. Din articolul Ancăi Laslo despre Meridanul Zero.
Minunat acest articol prin varietatea elementelor care descriu plimbarea cuplului Ghiţă prin oraşul Esztergom, şi apoi traversarea per pedes a podului cu un nume atât de răsunător. Nici de oraş şi cu atât mai puţin de pod, nu am auzit. Întreaga poveste mă face să mă gândesc la unele lucruri, mai întâi oare cât de uşor este pentru străini, nevorbitori de limbă maghiară să capete informaţii uneori preţioase atunci când se află într-un oraş – probabil de dimensiune mică – din Ungaria (ţara în care la sfârşitul anilor ’90, nu am fost în stare să primesc SARE, la un Mc Donald, lipsită fiind de cunoştinţe in limbile vorbite probabil in oraşul Budapesta : -)). Desi, astăzi cu siguranţă ca lucrurile stau altfel, părerea mea de rău persistă, căci în fond limba materna a tatălui meu a fost cea maghiară, am auzit-o vorbindu-se în casă din copilărie, relativ des, dar pentru că părinţii nu vorbeau între ei această limbă, nici eu nu am reuşit să ştiu mai mult decât a număra până la 10.
Povestea atât de bine documentată a podului mi-a amintit de un alt pod rămas neterminat, cel de la Avignon, şi posibil altele pe care nu mi le amintesc, Oricum Podurile – cel puţin cele europene – îşi au fiecare povestea lor, legată de locaţia în care au fost plasate.
Podul de al Cernavodă, creaţia inginerului român, Saligny a fost finalizat în aceeaşi perioadă (1895).
Probabil că în urma informaţiilor atât de interesante ale Andreei, şi datorită chiar faptului că am o verigă de legătură în Slovacia, unde am şi fost, voi încerca în anii următori, în măsura posibilităţilor să fac aşa fel că traseul meu turistic, să cuprindă zone mei extinse alte Ungariei.
Mulţumesc pentru aprecieri. Poveste Podului Maria Valeria m-a impresionat prin partea ei tragică, dar şi prin reuşita reconstrucţiei care a adus vindecarea (măcar parţială) a traumelor apărute după distrugerea lui. Schimbul de populaţii a fost un episod foarte urât, de purificare etnică, aducătoare de suferinţă economică şi psihică. E un subiect de articol, dar necesită multă documentare. Zeci de mii de maghiari din Slovacia şi slovaci din Ungaria au fost smulşi din locuinţele lor, obligaţi să-şi predea casele şi să-şi abandoneze bunurile (care urmau să fie despăgubite de aşa-numita ţară-mamă). Erau oameni cu rădăcini adânci în locurile natale care au fost forţaţi (deportaţi) să trăiască într-un mediu ostil. Cehoslovacia le-a permis să rămână pe loc doar celor care au renunţat să fie maghiari şi s-au declarat cehoslovaci. Oribil! Schimbul de populaţii este prezentat pe larg aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Czechoslovak%E2%80%93Hungarian_population_exchange
Nu am stiut despre acest sschimb de populatii, stiam doar despre schimbul de populatie intre Grecia si Turcia
datetime=”2025-09-18 T 20:04:31+00:00″
https://ro.wikipedia.org/wiki/Schimburile_de_popula%C8%9Bie_dintre_Grecia_%C8%99i_Turcia ,
dar uitandu-ma acum pe Internet au existat si iintre Uniunea Sovietica si Ucraina si de asemenea in Cadrilater.
Asemenea schimburi in diferite perioade si cu siguranta au fost insotite de momente tragice care probabil au persistat in constiintele generatiilor.
Uneori schimburie de populatie se rezuma la deportare. Petele negre din istoria omenirii, nu lipsesc!
Chiar va invidiez!!
GbM
Foarte frumos descrisă istoria podului Maria Valeria. De departe, bazilica din Esztergom seamănă cu catedrala rusă din Helsinki.
Câte lucruri de valoare s-au construit în perioada de glorie a lui Franz Josef! Și la Arad s-a făcut atunci primul pod peste Mureș, pod care este folosit până astăzi. În schimb, în zilele noastre se construiește unul nou și pare să fie atât de prost conceput, încât nu e clar dacă va fi folosit vreodată. Sic transit…
Interesantă este istoria podului Maria Valeria care a suferit multe daune, dar acum unește oraşul Esztergon cu Slovacia fiind liberă trecere între cele două state.
Povestea îmi aduce aminte de podul de fier din Lugoj, orașul meu natal, care a fost proiectat cam în aceiași perioadă precum câteva poduri de fier în Austro Ungaria. A fost inaugurat în 31.08.1902. Este simbolul orașului Lugoj și astăzi.
În altă ordine de idei aș vrea să adaug că pentru Bazilica din Esztergom, Liszt Ferenc a compus Misa din Estergom cu ocazia inaugurării Bazilicii în 1859. Există și statuia lui Liszt Ferenc în Esztergom. Pe timpuri am vizitat orașul din perspective muzicale.
Articolul îmi trezește amintiri legate de oraș de podurile de fier și de muzică.
Acum imi dau si mai bine seama cat de bine am ghicit
❤🙂❤
Mi-ai făcut poftă să explorez zona. Mulțumesc.
Aștept schimbarea conducerii politice din țara vecină și prietenă. Dar prin cele scrise și documentare de tine, am senzația că am facut-o deja. O laudă mai mare nici că aș putea să-ți aduc dragă Andrea.
Cred că merită lăudată “ora astrală” a reconcilierii care a dus la reconstrucţia podului. Oamenii par să se fi reconciliat, guvernele – din păcate – atât cel slovac, cât şi cel maghiar, mai au pusee de naţionalism care periclitează stabilitatea reconcilierii.