În primii ani petrecuți în Israel, în timpul studenției, am auzit niște zvonuri relatate în șoaptă: undeva, prin Iordania, se află o cetate de un farmec nemaivăzut.  I se spune Hasela haadom (Stânca roșie).  Mai mult nu se prea știa, cel puțin eu nu am aflat.  În imaginația mea se întrețeseau legendele din 1001 de nopți cu romanul Castelul fetei în alb din seria Cireșarii, una din cărțile de căpătâi ale copilăriei mele.  Când am ajuns în lumea adulților, cu grijile familiei și ale slujbei, aceste visuri au fost date uitării – dar generații noi de tineri le păstrau.  Despre ele s-a scris și o baladă.  (Înregistrarea datează de la sfârșitul anilor 1950, dar videoclipul este, desigur, mai recent.)

https://www.youtube.com/watch?v=imMF41j4aNE

Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit.  E Stânca roșie.

Trei tineri au ieșit la asfințit spre vechiul vis al munților Edom, o hartă, niște apă și-au pornit spre Stânca roșie.

Înainte mergea un cercetaș, după stele căutând drumul, dar tot ce vedea în fața lui era Stânca Roșie.

Când au poposit lângă un stei, cu voce de lunatic zice el:  Văd fața palidă…  Aiurezi, i-au spus ceilalți, e Stânca roșie.

Discul soarelui lovea în cap, plămânii plini de praf și de zăduf, deodată sângele le-a înghețat: Stânca Roșie!

A răsunat rafala de pistol.  M-au nimerit!!  Apoi a amuțit.  Răspuns-au ceilalți cu cenușă-n glas: Aici e Stânca roșie.

Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit.  E Stânca roșie.

Și într-adevăr, zeci de tineri și-au pus viața în pericol mergând pe urmele acestui vis.  Unii au pierit în accidente, mușcați de șerpi sau scorpioni, dar mai ales, prinși ca spioni când treceau clandestin granița în Iordania dușmană.  Pentru generații succesive de tineri, aceasta era provocarea supremă, dovada extremă de curaj, un fel de psihoză colectivă.  Cântecul a fost interzis, ca să nu ducă și mai mulți tineri la pierzanie…

***

Cu timpul s-au aflat mai multe despre Petra, în 1994 s-a încheiat tratatul de pace cu Iordania și deodată… Petra a devenit accesibilă!  Dar amintirea ostilităților era încă prea aproape…  Am ajuns totuși la Petra în condiții destul de deosebite.

Povestea a început cu… decizia land-ului german Niedersachsen de a aloca o sumă anuală care să permită unui grup de 20 studenți la biologie să urmeze un curs în străinătate.  Iar străinătatea a fost… Institutul Inter-universitar de Oceanografie din Eilat.  Mulți ani la rând soțul meu a organizat cursul și a petrecut câte două săptămâni lucrând cu studenții germani la Eilat.  În weekend se făceau excursii prin împrejurimi și la câteva m-am alăturat și eu.  În 1997 am fost cu ei la Petra – singură nu m-aș fi încumetat.  (În retrospectivă, poate că nu aș fi avut de ce să mă tem.  Localnicii mi s-au părut prietenoși și primitori, în măsura în care puteam să-mi formez o părere într-un timp atât de scurt și fără a cunoaște limba – dar să nu uităm că pentru ei eram turiști germani.  Cum ne-ar fi primit ca israelieni nu știu.)

Cred că o mare parte a farmecului Petrei se datorează însăși naturii.  Este o cetate aflată în munți, cam la jumătatea drumului între Marea Moartă și Eilat.  Dar dacă mă gândesc la cetatea Deva care domină valea Mureșului sau la cetățile de pe Valea Rinului, vizibile de la distanță, Petra are ceva tainic, nu se vede de nicăieri, parcă nu ar exista.  Diferența este că Petra este așezată într-o depresiune înconjurată din toate părțile de munți, care îi formează un sistem de fortificații naturale.  Calea de acces, numită Al-Siq, este un defileu foarte îngust, în unele locuri nu pot trece mai mult de două cămile una lângă alta. În pereții înalți și abrupți care îl mărginesc se vede un jgheab – apeductul care aducea în oraș apa unui izvor din apropiere.  Sus abia dacă se vede o fâșie de cer, e aproape ca un tunel care nu se mai sfârșește, se merge prin el vreo jumătate de oră, și la sfârșit, priveliștea care îl întâmpină pe vizitator este uluitoare. 

Iată încă câteva imagini, prezentate de nimeni altul decât Simon Schama.

Importantă este și geologia locului.  Peste tot e numai piatră – Petra chiar înseamnă piatră, atât în latină, cât și în greaca veche.  (Petra este numele dat cetății de către romani.  Numele original, dat de nabateeni, era Raqmu.)  De la distanță totul arată roșiatic, de aici și numele ebraic Hasela haadom.  Pe alocuri stânca nu este decât nisip compactat, este atât de moale, încât poate fi zgâriată cu unghia.  Și nu e roșie, ci vărgată cu roșu, portocaliu, galben, alb, cenușiu și chiar albastru și violet.  Dacă nu aș fi văzut-o cu ochii mei, nu aș fi crezut că așa ceva e posibil.  (Am citit pe undeva că ar fi nisip depus pe fundul unui lac, într-o perioadă în care clima era mai umedă.  Iar defileul ar fi fost o crăpătură deschisă de cutremure.)  Multe din monumentele de la Petra sunt săpate direct în această stâncă moale.  (Și ca urmare, în locurile expuse vântului, eroziunea a făcut ravagii.  Păcat!)

Beduinii locali folosesc nisipul în diferite culori pe care îl obțin din stânci (nu m-aș mira să adauge și coloranți artificiali) și din el confecționează „amintiri” pentru turiști: sticle umplute cu nisip în diferite culori care închipuie scene cu cămile în deșert.  Produsul final este un kitsch, dar confecționarea acestor sticle cu nisip cere foarte multă îndemânare și mi s-a părut fascinant să-i urmăresc pe artiști în acțiune.

Cu toate că este un loc atât de exotic, Petra are totuși ceva familiar, cunoscut.  Monumentele pe care le vedem astăzi sunt în stil clasic, greco-roman, pentru că orașul a ajuns la apogeu în perioada elenistică și apoi cea romană – provincia Arabia Petrea a fost cucerită de legiunile lui Traian în același an ca Dacia, în 106 e.n.  Și totuși ele au și ceva foarte ciudat: șirul de fațade elegante pe care le văd turiștii nu sunt nici palate, nici temple, ci morminte, săpate în stâncile care înconjoară orașul.  Iar îndărătul fațadelor elegante… nu se află nimic!  Sunt numai câteva încăperi goale, lucrate de mântuială și fără nicio podoabă, unde erau depuși morții.

Cât despre cei vii…  Vă veți mira, desigur, din ce trăiau în pustietățile acelea și de unde erau atât de bogați.  Nabateenii erau un popor arab care se îndeletnicea cu comerțul cu caravanele.  Sursa bogăției lor a fost în primul rând tămâia, pe care o aduceau din sudul Peninsulei Arabice.  Dar numai din comerț nu se poate trăi.  Ei au dezvoltat tehnici sofisticate de a folosi apa izvoarelor și a rarelor ploi din deșert pentru irigații; realizările agriculturii lor au fost uimitoare – am mai scris despre ele aici: https://baabel.ro/2019/05/agricultura-in-desertul-negev/

Orașul în sine era în centrul depresiunii, dar din el s-a păstrat mai puțin, sau poate nu-mi mai amintesc eu – au trecut de atunci 28 de ani. Îmi amintesc doar că orașul era în ruine, se mai vedeau fragmente de coloane, resturi de ziduri, de străzi pavate… dar după cavourile monumentale, acestea nu m-au mai impresionat.  Adevărul este că după cucerirea romană, orașul a decăzut treptat, pentru că între timp s-a dezvoltat comerțul maritim și caravanele au devenit nerentabile.  În perioada bizantină s-au mai adăugat câteva biserici, dar nu prea mult. 

Lovitura de grație a fost dată de cutremure, întâi cel din 363 și apoi cel din 551 e.n.  Ele au distrus o mare parte din clădiri, au rămas numai mormintele și amfiteatrul roman – tot ce era săpat direct în stâncă.  Curând după aceea orașul a fost abandonat și cum el nu poate fi văzut de la distanță, a fost pur și simplu dat uitării, singurii care mai știau de existența lui erau beduinii din preajmă.  Dar despre redescoperirea orașului Petra voi povesti cu altă ocazie.

Hava Oren

Sursa imaginilor:

1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Petra_Treasury.jpg David Bjorgen, CC BY-SA 3.0 <http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/>, via Wikimedia Commons

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:IUI_from_mt_March_2016_b_(2).JPG פרופ’ אמציה גנין, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Petra_location_map-fr.svg I, Sting, CC BY-SA 3.0 <http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/>, via Wikimedia Commons

4, 5. Photo credit: Aharon Oren