Am auzit fraza asta de nenumărate ori, uneori ca o urare pentru cei care nu trebuie să afle chiar tot ce se întâmplă (uneori e mai bine să nu știi!) dar, mai ales, ca un ”contra” la expresia nu mai puțin celebră „cine are carte are parte”.

Personal am trăit într-o casă în care cărțile aveau o valoare deosebită și nu-mi amintesc să fi avut vreo problemă să răsfoiesc cărțile părintelui meu medic. De acolo am învățat multe lucruri pe care un copil de vârsta mea nu avea cum să le știe. Cartea Mужчина и женщина (Bărbatul și femeia) din biblioteca tatălui meu m-a ajutat să înțeleg la o vârstă de-ajuns de fragedă tainele anatomiei comparate dintre cele două sexe și modul cum vine copilul pe lume.

Prima informație clară despre existența unor cărți care niciodată nu vor ajunge în mâna mea am primit-o pe la vreo 20 ani de la profesoara mea de engleză, dna Sfarti, care preda la Ministerul de Externe, pregătind viitorii diplomați. (Un amănunt pentru bucureșteni: locuia în blocul de pe Batiștei colț cu bulevardul, unde la parter era un magazin de cafea.) Ea mi-a deschis ochii: nu-ți poți închipui cât de mult se publică în străinătate și cât de mult pierzi pentru că niciodată nu vei obține cărți scrise acolo, decât dacă autorul e ”pe linie”. Nimic mai adevărat. În acei ani citeam numai ce se potrivea propagandei oficiale, sau, cel mult, scrieri din timpurile când comunismul încă nu exista.

Cele de mai sus mi-au venit în minte atunci când am dat peste textul intitulat ”Cărți interzise”, pe care îl păstram în calculator. E o listă de 23 cărți clasice, de la 1984 a lui Orwell și până la Hamlet al lui Shakespeare, cărți interzise în diverse perioade, în diverse părți ale globului. Subiectul m-a incitat și m-am simțit obligat să-l aprofundez.

M-am întrebat care să fie motivul interzicerii unei cărți? Răspunsul este o întreagă listă de aprehensiuni legate de posibilul efect pe care textul respectiv l-ar putea avea asupra cititorilor. Să le luăm pe rând.

Primul motiv / pretext este decizia de a nu publica subiecte de ordin sexual, discutate liber, ”fără perdea”. Exemplul tipic este Amantul Doamnei Chatterley al lui D. H. Lawrence, publicat în 1928. Cartea a fost interzisă în Marea Britanie până în 1960, când Penguin Books (acuzat de obscenități) a câștigat procesul și cartea a fost publicată în peste 3 milioane de exemplare. Dar asta nu a împiedicat interzicerea cărții în SUA, Canada, Australia, India și Japonia. Astăzi însă, cartea lui Lawrence e acceptată mai peste tot în lume, ea fiind urmată de multe altele care cuprind pasaje cu conținut sexual explicit, fără ca cineva să-și mai facă din asta o problemă.

În aceeași categorie, a contextului sexual inacceptabil într-o societate tradițională, intră O mie și una de nopți, interzise în SUA în 1873 ca imorale, Ulysses al lui James Joyce, interzis în anii 1930 în SUA, Marea Britanie și Australia și Madame Bovary a lui Flaubert, interzisă peste tot timp de aproape 50 ani (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) pentru că eroina întreține o legătură amoroasă în afara căsniciei.

Nostimada vine cu interzicerea celebrului Decameron al lui Giovanni Boccaccio, o superbă alegorie din secolul al XIV-lea, având ca temă esențială iubirea, sub toate aspectele ei, de la comedie la tragedie, în perioada în care ciuma făcea ravagii. (Recenta ecranizare realizată de compania Netflix pare să se bucure de un succes deosebit).

În general, aceste interdicții au fost de-ajuns de limitate în spațiu și timp, au fost mai degrabă produsul unor atitudini locale / naționale, al unor încercări futile de a apăra așa-zisa moralitate a societății, ca și cum eliminând din literatură pasajele cu conținut sexual, omenirea ar deveni peste noapte puritană și sexul s-ar limita doar la cuplurile căsătorite legal.

Pe noi, cei crescuți în ”raiul” comunist, nimeni nu ne poate învăța ce înseamnă să nu ai acces la o literatură care domină lumea întreagă. Motivul politic, caracteristic cenzurii comuniste, ne-a afectat procesul de intelectualizare, oferindu-ne numai ceea ce era considerat inocent, fără nicio urmă de critică la adresa sistemului.

Cenzura sau interdicția din motive politice nu a început odată cu construcția socialismului atotbiruitor. În Spania lui Franco a fost interzis Războiul civil spaniol al lui H. Thomas, care critica violent regimul franchist.

Nici Germania nazistă n-a rămas datoare campaniei de interzicere a unor cărți celebre. Ivanhoe al lui Walter Scott și Oliver Twist al lui Dickens au fost interzise pentru că aveau eroi evrei. Toate cărțile semnate de autori evrei au dispărut din Reichul german. Conducerea hitleristă a găsit un sistem mult mai eficace, cel al arderii cărților în piețile publice. La fel ca în alte domenii, naziștii ”nu au descoperit America”, arderea cărților se practica în China de peste 2000 ani și să ne amintim de conchistadorii spanioli care au ars cărțile civilizației Maya (1562). Dar naziștii au ars cărțile cu o plăcere, un entuziasm și o ”virtuozitate” ieșite din comun, ulterior confirmând cumplita idee că cine începe cu arderea cărților termină cu arderea oamenilor.

Dacă trecem la blocul sovietic, mi-ar trebui zeci de pagini pentru a aminti toate cărțile interzise cetățeanului care construiește socialismul / comunismul (depinde când și unde). Lista e cumplit de lungă, dar, cel puțin, e cam aceeași în toate țările blocului comunist, întrucât în acei ani de restriște, expresia cea mai fidelă a dominației sovietice era Как у вас, так и у нас (ca la voi, așa și la noi). Amintesc doar câteva ”perle” ale cenzurii comuniste: George Orwell (Animal Farm și 1984), Soljenițîn (O zi din viața lui Ivan Denisovici, Arhipelagul Gulag) și Boris Pasternak cu Doctor Jivago care a primit premiul Nobel.

Nici China comunistă nu a rămas mai prejos. Lista cărților interzise de regimul de la Beijing e cumplit de lungă, menționez doar ultimele trei cărți despre care cetățeanul chinez nu trebuie să știe nici măcar că există:

– Capital și ideologie (T. Piketty, 2019), care prezintă inegalitatea socială în China și autorul a refuzat propunerea de a publica cartea sub o formă ”redusă”.

– Cuvântul interzis: Pericolul pentru democrația globală (Y. Wong, 2020), care incită la secesiune și descrie lupta pentru menținerea dreptului de expresie în Hong Kong, aflat în permanent atac din partea regimului din Beijing

– Împăratul Chongshen: Conducătorul harnic și dinastia incapabilă (Chen Wutong, 2023), care îndrăznește să compare ultimul împărat al dinastiei Ming (secolul al XVII-lea) cu actualul dictator al Chinei comuniste, Xi Jinping.

Cât despre România, nu e cazul să readuc la cunoștința cititorului detalii despre cenzura din anii regimului comunist, amănuntele sunt cunoscute. Dar dacă cineva vrea să aprofundeze subiectul, îi recomand cu căldură volumul Fake news în epoca de aur: Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă” al Ioan T. Morar, apărut în 2020 în editura Polirom. Cartea trebuie citită din scoarță-n scoarță, ea produce în același timp ilaritate și tristețe.

O altă sursă pe care o recomand în acest domeniu este linkul https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_books_banned_by_governments, unde puteți găsi un noian de date privitor la cenzura oficială din zeci de țări. Apropo, singurele cărți interzise în Israel sunt (așa cum indică linkul respectiv) cele publicate în Siria și Irak.

Mă opresc aici, dar aș dori să adaug încă câteva motive și pretexte care au dus la dispariția unor volume dintre cele mai importante pentru civilizație și pentru istoria literaturii: folosirea unui limbaj vulgar ieșit din comun, promovarea violenței, atitudinea antireligioasă sau prezentarea unor date sau opinii considerate needucative pentru marele public.

Eu însuși m-am condus întotdeauna după principiul libertății de gândire și exprimare și ca urmare firească, consider că fiecare individ are dreptul de a pune pe hârtie idei, gânduri, critici, propuneri.  Acesta este un drept inalienabil atât timp cât el nu afectează existența, mândria, sau libertatea altuia care poate avea opinii diferite. (Știu, fraza de mai sus e prea generală, prea abstractă, dar nu am găsit alta mai potrivită.)

În același timp, însă, îndelungata mea existență terestră îmi interzice să (mai) cad în pericolul naivității. În ziua de azi, în era rețelelor sociale, nimic nu mai poate fi interzis sau cenzurat. Mai devreme sau mai târziu, totul se află. Cenzura a devenit inutilă, ba chiar stupidă, mai ales că o carte interzisă devine peste noapte un produs care se cere imediat achiziționat.

Și la urmă, vă propun să recitiți scurta listă a cărților cenzurate, amintite mai sus. Oare vă puteți închipui ce gol imens ar fi fost creat în sistemul nostru de gândire în absența acestor opere literare, unele chiar capodopere?!

Gabriel Ben Meron