Fericiți cei săraci cu duhul…

Am auzit fraza asta de nenumărate ori, uneori ca o urare pentru cei care nu trebuie să afle chiar tot ce se întâmplă (uneori e mai bine să nu știi!) dar, mai ales, ca un ”contra” la expresia nu mai puțin celebră „cine are carte are parte”.

Personal am trăit într-o casă în care cărțile aveau o valoare deosebită și nu-mi amintesc să fi avut vreo problemă să răsfoiesc cărțile părintelui meu medic. De acolo am învățat multe lucruri pe care un copil de vârsta mea nu avea cum să le știe. Cartea Mужчина и женщина (Bărbatul și femeia) din biblioteca tatălui meu m-a ajutat să înțeleg la o vârstă de-ajuns de fragedă tainele anatomiei comparate dintre cele două sexe și modul cum vine copilul pe lume.

Prima informație clară despre existența unor cărți care niciodată nu vor ajunge în mâna mea am primit-o pe la vreo 20 ani de la profesoara mea de engleză, dna Sfarti, care preda la Ministerul de Externe, pregătind viitorii diplomați. (Un amănunt pentru bucureșteni: locuia în blocul de pe Batiștei colț cu bulevardul, unde la parter era un magazin de cafea.) Ea mi-a deschis ochii: nu-ți poți închipui cât de mult se publică în străinătate și cât de mult pierzi pentru că niciodată nu vei obține cărți scrise acolo, decât dacă autorul e ”pe linie”. Nimic mai adevărat. În acei ani citeam numai ce se potrivea propagandei oficiale, sau, cel mult, scrieri din timpurile când comunismul încă nu exista.

Cele de mai sus mi-au venit în minte atunci când am dat peste textul intitulat ”Cărți interzise”, pe care îl păstram în calculator. E o listă de 23 cărți clasice, de la 1984 a lui Orwell și până la Hamlet al lui Shakespeare, cărți interzise în diverse perioade, în diverse părți ale globului. Subiectul m-a incitat și m-am simțit obligat să-l aprofundez.

M-am întrebat care să fie motivul interzicerii unei cărți? Răspunsul este o întreagă listă de aprehensiuni legate de posibilul efect pe care textul respectiv l-ar putea avea asupra cititorilor. Să le luăm pe rând.

Primul motiv / pretext este decizia de a nu publica subiecte de ordin sexual, discutate liber, ”fără perdea”. Exemplul tipic este Amantul Doamnei Chatterley al lui D. H. Lawrence, publicat în 1928. Cartea a fost interzisă în Marea Britanie până în 1960, când Penguin Books (acuzat de obscenități) a câștigat procesul și cartea a fost publicată în peste 3 milioane de exemplare. Dar asta nu a împiedicat interzicerea cărții în SUA, Canada, Australia, India și Japonia. Astăzi însă, cartea lui Lawrence e acceptată mai peste tot în lume, ea fiind urmată de multe altele care cuprind pasaje cu conținut sexual explicit, fără ca cineva să-și mai facă din asta o problemă.

În aceeași categorie, a contextului sexual inacceptabil într-o societate tradițională, intră O mie și una de nopți, interzise în SUA în 1873 ca imorale, Ulysses al lui James Joyce, interzis în anii 1930 în SUA, Marea Britanie și Australia și Madame Bovary a lui Flaubert, interzisă peste tot timp de aproape 50 ani (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) pentru că eroina întreține o legătură amoroasă în afara căsniciei.

Nostimada vine cu interzicerea celebrului Decameron al lui Giovanni Boccaccio, o superbă alegorie din secolul al XIV-lea, având ca temă esențială iubirea, sub toate aspectele ei, de la comedie la tragedie, în perioada în care ciuma făcea ravagii. (Recenta ecranizare realizată de compania Netflix pare să se bucure de un succes deosebit).

În general, aceste interdicții au fost de-ajuns de limitate în spațiu și timp, au fost mai degrabă produsul unor atitudini locale / naționale, al unor încercări futile de a apăra așa-zisa moralitate a societății, ca și cum eliminând din literatură pasajele cu conținut sexual, omenirea ar deveni peste noapte puritană și sexul s-ar limita doar la cuplurile căsătorite legal.

Pe noi, cei crescuți în ”raiul” comunist, nimeni nu ne poate învăța ce înseamnă să nu ai acces la o literatură care domină lumea întreagă. Motivul politic, caracteristic cenzurii comuniste, ne-a afectat procesul de intelectualizare, oferindu-ne numai ceea ce era considerat inocent, fără nicio urmă de critică la adresa sistemului.

Cenzura sau interdicția din motive politice nu a început odată cu construcția socialismului atotbiruitor. În Spania lui Franco a fost interzis Războiul civil spaniol al lui H. Thomas, care critica violent regimul franchist.

Nici Germania nazistă n-a rămas datoare campaniei de interzicere a unor cărți celebre. Ivanhoe al lui Walter Scott și Oliver Twist al lui Dickens au fost interzise pentru că aveau eroi evrei. Toate cărțile semnate de autori evrei au dispărut din Reichul german. Conducerea hitleristă a găsit un sistem mult mai eficace, cel al arderii cărților în piețile publice. La fel ca în alte domenii, naziștii ”nu au descoperit America”, arderea cărților se practica în China de peste 2000 ani și să ne amintim de conchistadorii spanioli care au ars cărțile civilizației Maya (1562). Dar naziștii au ars cărțile cu o plăcere, un entuziasm și o ”virtuozitate” ieșite din comun, ulterior confirmând cumplita idee că cine începe cu arderea cărților termină cu arderea oamenilor.

Dacă trecem la blocul sovietic, mi-ar trebui zeci de pagini pentru a aminti toate cărțile interzise cetățeanului care construiește socialismul / comunismul (depinde când și unde). Lista e cumplit de lungă, dar, cel puțin, e cam aceeași în toate țările blocului comunist, întrucât în acei ani de restriște, expresia cea mai fidelă a dominației sovietice era Как у вас, так и у нас (ca la voi, așa și la noi). Amintesc doar câteva ”perle” ale cenzurii comuniste: George Orwell (Animal Farm și 1984), Soljenițîn (O zi din viața lui Ivan Denisovici, Arhipelagul Gulag) și Boris Pasternak cu Doctor Jivago care a primit premiul Nobel.

Nici China comunistă nu a rămas mai prejos. Lista cărților interzise de regimul de la Beijing e cumplit de lungă, menționez doar ultimele trei cărți despre care cetățeanul chinez nu trebuie să știe nici măcar că există:

Capital și ideologie (T. Piketty, 2019), care prezintă inegalitatea socială în China și autorul a refuzat propunerea de a publica cartea sub o formă ”redusă”.

Cuvântul interzis: Pericolul pentru democrația globală (Y. Wong, 2020), care incită la secesiune și descrie lupta pentru menținerea dreptului de expresie în Hong Kong, aflat în permanent atac din partea regimului din Beijing

Împăratul Chongshen: Conducătorul harnic și dinastia incapabilă (Chen Wutong, 2023), care îndrăznește să compare ultimul împărat al dinastiei Ming (secolul al XVII-lea) cu actualul dictator al Chinei comuniste, Xi Jinping.

Cât despre România, nu e cazul să readuc la cunoștința cititorului detalii despre cenzura din anii regimului comunist, amănuntele sunt cunoscute. Dar dacă cineva vrea să aprofundeze subiectul, îi recomand cu căldură volumul Fake news în epoca de aur: Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă” al Ioan T. Morar, apărut în 2020 în editura Polirom. Cartea trebuie citită din scoarță-n scoarță, ea produce în același timp ilaritate și tristețe.

O altă sursă pe care o recomand în acest domeniu este linkul https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_books_banned_by_governments, unde puteți găsi un noian de date privitor la cenzura oficială din zeci de țări. Apropo, singurele cărți interzise în Israel sunt (așa cum indică linkul respectiv) cele publicate în Siria și Irak.

Mă opresc aici, dar aș dori să adaug încă câteva motive și pretexte care au dus la dispariția unor volume dintre cele mai importante pentru civilizație și pentru istoria literaturii: folosirea unui limbaj vulgar ieșit din comun, promovarea violenței, atitudinea antireligioasă sau prezentarea unor date sau opinii considerate needucative pentru marele public.

Eu însumi m-am condus întotdeauna după principiul libertății de gândire și exprimare și ca urmare firească, consider că fiecare individ are dreptul de a pune pe hârtie idei, gânduri, critici, propuneri.  Acesta este un drept inalienabil atât timp cât el nu afectează existența, mândria, sau libertatea altuia care poate avea opinii diferite. (Știu, fraza de mai sus e prea generală, prea abstractă, dar nu am găsit alta mai potrivită.)

În același timp, însă, îndelungata mea existență terestră îmi interzice să (mai) cad în pericolul naivității. În ziua de azi, în era rețelelor sociale, nimic nu mai poate fi interzis sau cenzurat. Mai devreme sau mai târziu, totul se află. Cenzura a devenit inutilă, ba chiar stupidă, mai ales că o carte interzisă devine peste noapte un produs care se cere imediat achiziționat.

Și la urmă, vă propun să recitiți scurta listă a cărților cenzurate, amintite mai sus. Oare vă puteți închipui ce gol imens ar fi fost creat în sistemul nostru de gândire în absența acestor opere literare, unele chiar capodopere?!

Gabriel Ben Meron

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

20 Comments

  • Delia B. Jacob commented on October 9, 2025 Reply

    Și totuși …..fără să aparțin păturii privilegiate, în perioada marii „cenzuri” am citit multe „cărți interzise” ( circulau pe sub mână ) Am văzut filme inedite organizate la Casa de Cultură a Studenților din Cluj fără traducere, în original, scăpate cumva de sub control.

  • Eva Grosz commented on October 3, 2025 Reply

    Îmi amintesc …ce spălătură de creier…ce s-a întâmplat cu concepția inițială a comunismului de a oferi egalitate cetățenilor…în care mulți evrei au crezut…cu timpul, totul s-a deformat.
    Era nu numai vorba de cărți și în domeniul muzicii se petrecea același lucru. De mulți ani am citit cartea Testimony -memoriile lui Shostakovich srisă de Volkov Solomon în 1979, după emigrarea scriitorului în SUA .El scria, că atunci când se făcea repetiția generală a unei noi piese de Shostakovich, în audiență ,în primul rând stăteau membrii de partid, care la fiecare fragment care li se părea disonant obligau ștergerea părții din compoziție. Mulți au uitat cum a fost luată libertatea de mișcare, dar mai ales de gândire.

    • gabriel+gurman commented on October 5, 2025 Reply

      Dacă cenzura a lucrat și în materie de compoziții muzicale, să ne închipuim cum lucra atunci când era vorba de cuvântul scris!
      Oroarea trecutului care a făcut parte din viața noastră!
      GbM

      • Eva Grosz commented on October 5, 2025 Reply

        În legătură cu scrisul, nu mai îmi amintesc dacă tot în aceași carte era scris, că în orice carte nouă publicată, trebuie să apară numele lui Stalin la fiecare a treia sau a patra pagină. Nu pot uita asta, dar cum îmbătrânesc, nu mai știu unde am citit. Poate e mai bine să uiți.

        • Andrea Ghiţă commented on October 5, 2025 Reply

          Probabil că e vorba de cărţile pe teme politico-ideologice. Şi în acei ani, la Editura de Stat pentru Literatură au apărut şi cărţi de belestristică în care nu prea avea cum să apară Stalin. Nici chiar în traducerile din literatură sovietică nu apărea.

          • gabriel+gurman commented on October 6, 2025 Reply

            Ceea ce stiu e că pe vremea Odiosului, nu puteai publica nicio carte cu o altă poză decât al Marelui Conducător! O spune Morar in cartea lui.
            GbM

            • Andrea Ghiţă commented on October 6, 2025 Reply

              Îmi pare rău, dar nu este aşa. Bănuiesc că se referea la cărţile cu subiecte de politică. Am cărţi româneşti din acea perioadă fără nicio poză de-a Ceauşeştilor.

              • Eva Grosz commented on October 7, 2025 Reply

                Eu am menționat că era vorba de NUMELE lui Stalin și sunt sigură că am citit într-o carte documentară -nu politică…eu nu m-am ocupat cu cărți politice….În acea carte se scria că editorul obliga pe scriitor să apară numele lui Stalin la fiecare 3-4 pagini.
                Sunt mulți scriitori din țările comuniste, care au reușit să emigreze și au scris adevăruri.
                Știu că nu aveam voie să cumpărăm cărți din Ungaria sau alte țări . Dacă cineva aducea din Ungaria, la vamă erau confiscate.
                Dar acum să ne concentrăm la prezent și să sperăm o viață mai normală.

                • Andrea Ghiţă commented on October 7, 2025 Reply

                  Dragă Eva, citesc de la vârsta de 7 ani, am citit multă literatură realist-socialistă, EU NU ŢIN MINTE ca numele lui Stalin să fi apărut atât de des în cărţile de literatură. Am întrebat pe ChatGPT şi iată ce a răspuns: Afirmaţia asta sună mai degrabă ca un exemplu exagerat, dar nu e complet lipsită de context istoric. În perioada stalinistă, în Uniunea Sovietică, cenzura era extrem de strictă, iar cultul personalității lui Stalin era omniprezent. Scriitorii și editorii erau obligați să includă referințe elogioase la Stalin în lucrările lor, mai ales în textele oficiale, literatură „socialist realistă” sau articole publicate în ziare și reviste.

                  Totuși, ideea că „numele lui Stalin trebuia să apară la fiecare 3-4 pagini” sună mai degrabă ca o metaforă pentru presiunea constantă de a-l glorifica decât ca o regulă formală. Nu există dovezi că ar fi existat o regulă scrisă cu un număr exact de pagini între mențiuni, dar tensiunea cenzurii era reală: editorii și scriitorii puteau fi pedepsiți dacă nu lăudau suficient conducătorul.

                  • Eva Grosz commented on October 7, 2025 Reply

                    Versiunea aceasta e logică. Mulțumesc Andrea !

                    • Veronica Rozenberg commented on October 7, 2025

                      Iar amintirile pot fi ireale, au trecut multi ani de atunci, iar viata mea in Romania comunista nu a fost niciodata sub spaima ca cineva vrea sa-mi impuna un anume mod de a gandi.

        • Veronica Rozenberg commented on October 6, 2025 Reply

          Cu totul ireal !! Atat despre poza lui Stalin, dar mai ales a lui Ceausescu, cel putin pana in 1975, aparitiile in literatura moderna, inclusiv filosofie si alte ramuri umansitice erau NENUMARATE si nu exista absolut nici o nota politica nicaieri.
          Romania, sau mai percis Bucurestiul era un loc unde se gaseau enorm de multe lucrari beletristice traduse din toate limbile, au fost si expozitii, de ex de arta americana amoderna la Dallas, aproape de plecare mea, erau cursuri de stiinta si arta – tot la Dalles – cultura era la o mare inaltime, nenumarate inscanari teatrale, teatru modern (Antigona de Anouilh am vazut atunci ca si Rinocerii de Ionescu) si se vindeau cateodata si ziare ca de ex Le Monde, e adevarat ca intr-o circulatie restransa. Hai sa nu punem mai mult cenusa acolo unde nu ese nevoie !!

    • Veronica Rozenberg commented on October 6, 2025 Reply

      Draga Eva, in ciuda faptului ca tatal meu a fost arestat aproape 9 ani, niciodata nu am simtit in anii de facultate vreo incercare ca cineva sa incerce sa puna stapnaire pe constiinta mea. E adevarat ca lumea se temea, ca nu se puteau exprima nemultumiri cu voce tare si ca probabil de la un moment dat nu ai fi putut obtine un post bun fara sa fii membru de partid, la repartitia mea, atunci cand am primit-o nu am fost membra de partid, si intre timp am primit plecarea. Nu tin minte despre forme de spalatura pe creier, desi se vorbea desigur in sedintele de partid, ceea ce se obinsuia probabil sa se spuna, cine nu voia sa fie activist, nu trebuia. Eu nu consider ca am fost “spalata pe creier”, desigur multe fapte istorice chiar legate de instaurarea comunismului in Romania nu au fost cunoscute ca de altfel nici despre rezistentele opozantilor din munti, sau altii care au existat. Posibil ca in anumite cercuri se stia mai mult !!!

      • Eva Grosz commented on October 7, 2025 Reply

        Fiecare cu memoriile lui.Nimic nu este ireal.

  • tiberiu ezri commented on October 1, 2025 Reply

    Am învățat multe din acest articol. Mie mi-a făcut o impresie deosebită Decameronul de Boccaccio. Faptul că un om știa atât de multe despre sex în secolul XIV când încă nu ajunsese epoca neagră a Evului Mediu, și inchiziția, demonstrează că sexul sub toate formele era cunoscut și atunci, ba chiar în perioada grecilor și romanilor antici. Omul rămâne om, cu toate instinctele sale bune sau rele, folositoare sau dăunătoare. Cartea se găsește pe internet în limba engleză veche și cea modernă.

    • gabriel+gurman commented on October 3, 2025 Reply

      SI asa cum am scris, serialul pe Netflix e abordabil tuturor.
      GbM

  • Andrea Ghiţă commented on October 1, 2025 Reply

    Ca norocul – dacă pot să mă exprim aşa – la noi cărţile prohibite nu au fost arse, ci puse la index şi păstrate în biblioteci. Ba mai mult, dacă aveai relaţia potrivită aveai chiar posibilitatea de a le şi citi. Aşa am citit în anii 1960-70, două din cărţile lui Mihail Sebastian De două mii de ani şi Fragmente de Jurnal. Şi filmele străine erau de-a dreptul “căsăpite” de cenzura vremii, dar măcar le puteam urmări, chiar dacă unele cu titlul schimbat (e posibil să fi fost şi chestiune de copyright). Era chiar un joc pe care-l jucam cu prietenii, constând în ghicirea filmului (american, francez, italian) care se afla în spatele titlului. Totuşi, în condiţiile în care nimic nu mai poate fi ţinut secret, e mare nevoie de educaţia celor care sunt expuşi de foarte tineri la informaţii care le pot modela (altera) personalitatea.

    • gabriel+gurman commented on October 1, 2025 Reply

      Fără discuție, ați fost binecuvântată de soartă. Noi ”muritorii de rând” n-am putut avea acces la asemenea producții interzise.
      Dar până la urmă totul a rămas în urmă și noi ne-am aliniat cu lumea liberă, fiecare la locul lui și în țara lui.
      GbM

  • Hava Oren commented on October 1, 2025 Reply

    Un subiect deosebit de interesant despre care am aflat nu demult, dintr-un documentar despre Muzeul cărților interzise din orașul Tallin.

    E adevărat, societatea noastră nu mai este atât de puritană și cum era și astăzi, unele cărți interzise ne fac să zâmbim. Dar sunt și unele atât de odioase, încât nu le-aș citi nici măcar după un secol – cred că e clar la ce mă refer.

    • gabriel+gurman commented on October 1, 2025 Reply

      Aveți dreptate…
      Cum se spunea pe vremea mea? Nu tot ce zboară se mânâncă și nu tot ce scrie trebuie citit.
      GbM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *