Nu mai plânge, baby!

VIzualizari: 122

Strada nu se mai numeşte Rákóczi, ci Eremia Grigorescu, dar numărul casei a rămas neschimbat: 28. O clădire burgheză, solidă, cu frontispiciul decorat cu ghirlande de stucatură, după cum se obişnuia la cumpăna secolelor XIX şi XX. Trec des pe această stradă aflată sub dealul Cetăţuii, pentru că face parte din traseul cel mai scurt de acasă până „în oraş”, dar şi (mai ales) pentru că îmi face plăcere să revăd casa de la numărul 28.

Apropiindu-mă de ea, mi se alătură, pe nesimţite, o fetişcană (imaginară) de vreo 13 ani (mai exact 12 ani şi 3 luni) îmbrăcată cu un paltonaş vernil (cumpărat în rate de la Magazinul Universal), ciorapi de nailon „de domnişoară” (care nu stau întinşi, ci se răsucesc pe gambele de copil) şi încălţată cu pantofi de lac cu baretă. Ştiu că sub pardesiu poartă o fustă plisată din tergal[1] alb (cumpărat în rate, tot de la Magazinul Universal) şi o bluză de catifea roz (cusută dintr-o rochiţă care-i rămăsese mică). Ţine în mână o carte învelită în foiţă de mătase: cadoul pentru D., colegul ei de clasă (a VI-a B) care o invitase la ziua lui de naştere.

D., un băiat deştept şi dezgheţat, înalt (crescuse peste vară şi depăşise 1.80 m), cu vocea în schimbare, i-a mai spus: „Vom fi trei băieţi şi trei fete”. Această precizare dăduse o turnură specială aniversării care se arăta altfel decât celelalte zile de naştere, cu un cârd de copii neastâmpăraţi şi gălăgioşi care se înghesuie la joacă, dau iama în sendviciuri şi se îndoapă cu feliile de tort…

Fetişcana calcă şovăitor, întârziind parcă sosirea la destinaţie, nefiind sigură cum trebuie să se poarte la evenimentul care – după cum i-au spus prietenele mai mari din bloc – sigur avea să fie un „jour”[2], unde fetele dansează cu băieţii… Şi unde mai pui că ei îi place (în taină) unul dintre băieţii invitaţi (M.)?!

Deschide poarta de fier, urcă scările abrupte, sună (sau bate?) la apartamentul de la etaj. Curând se deschide uşa şi se aud glasurile pline de căldură cu care o întâmpină părinţii lui D.: „Pofteşte, pofteşte, scoate-ţi pardesiul şi intră în cameră. Colegii tăi sunt deja aici!”

Odată intrată în apartamentul de la etajul casei cu numărul 28, fetişcana imaginară, îmbrăcată în paltonaşul vernil (pentru că e noiembrie, mai exact 21 noiembrie 1964[3]) dispare…

Încep să fredonez în surdină Nu mai plânge, baby! şi privesc ferestrele de la etaj, scrutându-le cu ochii minţii. Îndărătul lor, în camera mare şi primitoare în care tocmai am intrat, se află bunicul hâtru şi surioara blondă şi zglobie a lui D., împreună cu invitaţii (printre care şi M. cel pe care-l iubesc în taină). Curând vin şi părinţii lui D. şi tăifăsuiesc de la egal la egal cu fetele elegante şi băieţii fercheşi. Emoţiile mi se risipesc ca prin farmec, particip la jocurile de societate, mănânc cu poftă sandviciurile şi tortul delicios. Mă simt în largul meu pentru că, la urma-urmei, e o zi de naştere „obişnuită”, doar ceva mai intimă, mai plăcută.

La un moment dat, însă, tatăl lui D. rulează covorul, pune o placă la patefon şi ne îndeamnă să dansăm. Şi pentru că băieţii se codesc să invite fetele sfielnice, vine direct către mine şi-mi spune ceremonios: „Îmi permiteţi?” Îmi simt obrajii arzând de stânjeneală, aş da bir cu fugiţii, dar nu e posibil. Cum să-l refuz pe tatăl lui D. care zâmbeşte larg, încurajator? Cunosc, cât de cât, paşii de vals şi de tango. M-a învăţat tata la petrecerile de familie unde şi părinţii mei rulează covorul şi încep să danseze pe ritmurile melodiilor mai vechi sau mai noi (maghiare şi româneşti, uneori ruseşti) de pe discurile aşezate pe platanul pick-upului încorporat în radioul nostru (VEF Akkord). Trebuie să mânuieşti discurile cu băgare de seamă, pentru că se sparg foarte uşor.

Începem să valsăm pe un cântec pe care nu l-am mai auzit niciodată: Nu mai plânge, baby! Are o melodie duioasă şi simplă, aproape ca un cântec de leagăn. Versurile uşor de memorat le învăţ în timp ce dansez: Nu mai plânge, baby, nu te-ntuneca, cerul din privire e lumina mea…

Exemplul nostru dă roade şi colegii mei (la costum şi cravată) se opresc ceremonios în faţa fetelor întrebând: Îmi permiteţi? Perechile încep să lunece (mai mult sau mai puţin împiedicat) pe parchetul camerei cu ferestre care dau în stradă. Tatăl lui D. (intuind ceva?) mă lasă în faţa lui M… Începem să dansăm timid, privind în jos, atenţi să nu încurcăm paşii. Nu îndrăznesc nici să suflu, ca să nu sparg globul magic care ne înconjoară, să nu risipesc vraja, să păstrez cât mai mult clipele pe care le trăiesc acum… Dansez şi continui să memorez alte versuri ale acestui cântec atât de potrivit vârstei noastre, aflate la cumpăna dintre copilărie şi adolescență: Nu mai plânge, baby, uită tot ce-a fost. Nu mai plânge, baby, plânsul n-are rost. Habar nu am dacă baby este un copilaş sau o fată cu acest nume de alint, dar sunt convinsă că nu are rost să plângă. Iată, eu sunt veselă, ameţită de bucurie…

Nu uita că-n viaţă lacrima cu-n zâmbet piere, uită a ta durere, nu te întrista!

Orele trec repede, sindrofia se încheie şi ne luăm rămas bun de la sărbătorit (D., colegul meu de clasă deştept şi dezgheţat, înalt de 1.80 m şi cu vocea în schimbare) şi de la familia lui.

Vraja se rupe. Dansul cu M. nu are continuare în zilele obişnuite de şcoală. „Încă nu aveţi vârsta”, mă consolează mama, văzându-mă vărsând lacrimile amare ale dezamăgirii, chiar dacă ştiu deja pe de rost şi ultima strofă din cântecul pe care am dansat: Nu uita că-n viaţă totu-i trecător, la ce bun atunci să rămâi cu-n dor?

Nu mai plânge, baby, în interpretarea Margaretei Pâslaru, a fost un şlagăr foarte îndrăgit în anii adolescenţei şi tinereţii mele.

Ascultându-l, aveam senzaţia acută că trebuie doar să mă las în voia muzicii care mă va călăuzi pe cărările timpului, înapoi, în acea seară fermecată de noiembrie (21 noiembrie 1964), când am dansat (cu M.) la primul meu „jour”.

Şi acum, la decenii distanţă, când paşii mă poartă în apropierea casei cu nr. 28 (de pe fosta stradă Rákóczi, actuala Eremia Grigorescu) mi se înfiripă pe buze versurile care, precum o formulă magică, fac să se întrupeze fetişcana imaginară în paltonaş vernil, cu ciorapi de nailon (răsuciţi pe gambele subţiri, de copil), încălţată cu pantofi de lac cu baretă şi ţinând în mână o carte învelită în foiţă de mătase: cadoul aniversar pentru D.

O urmăresc intrând pe poarta de fier, urcând scările şi sunând la apartamentul de la etajul întâi. Uşa se deschide şi se aud vocile prietenoase ale părinţilor lui D., invitând-o să intre. Silueta ei fragilă se risipeşte, iar eu ridic ochii spre geamurile mari ştiind că dincolo de ele, în camera mare şi primitoare, o aşteaptă bunicul sfătos, surioara lui D., blondă şi zglobie, precum şi colegii de clasă (dintr-a VI-a B). Apoi intră în cameră mama şi tatăl lui D. (doi oameni frumoşi şi amabili, care tratează copiii de la egal la egal), se mănâncă sandviciuri şi tort delicios.

Se rulează covorul, se pune la patefon discul cu Nu mai plânge baby şi începe dansul. Pentru că acolo, în apartamentul de la etaj, magica seară de noiembrie (21 noiembrie 1964) continuă… Atâta timp cât eu trec prin faţa casei cu numărul 28.

Andrea Ghiţă

PS. Pregătind acest articol am căutat mai multe informaţii despre cântecul Nu mai plânge, baby! şi am aflat că a fost compus în perioada interbelică de Elly Roman[4], pe un text de Moni de Jelea[5], fiind înregistrat în anii 1930, pe un disc Columbia Gramophone, cu vocea lui Cristian Vasile[6].

Cântecul a fost relansat în 1965, într-o emisiune de televiziune, având-o ca solistă pe Margareta Pâslaru. Înregistrarea pe disc Electrecord a apărut tot din 1965[7].

În 2004 a fost lansată o nouă versiune, de către formaţia Nightlosers.

De aici conchid că, probabil, discul pe care l-am ascultat în noiembrie 1964 era cel din perioada interbelică, cu vocea de tenor a lui Cristian Vasile.

A.G.

[1] Material textil obţinut din fibre textile sintetice, foarte răspândit în România anilor 1960.

[2] Jour — împrumut din franceză folosit în limba română cu semnificația „reuniune mondenă, salon, sindrofie”, opus soirée. (ChatCPT)

[3] Colegul meu, D., s-a născut în 23 noiembrie, dar în 1964 această zi cădea într-o luni, motiv pentru care evenimentul a fost serbat sâmbătă, 21 noiembrie.

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Elly_Roman

[5] Din păcate despre textiera Moni de Jelea nu am găsit nicio informaţie, dar apare ca textieră a mai multor cântece din perioada interbelică.

[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Vasile_(muzician)

[7] https://www.tabulaturi.ro/acorduri/margareta-paslaru/nu-mai-plange-baby-6712?utm_source=chatgpt.com

Sursa ilustrației: Andrea Ghiță