Din cauza lipsei de cadre de la începutul regimului comunist, conducerea superioară de partid și de stat a recurs la serviciile minorităților naționale oprimate în timpul regimului carlist și fascist, în special a celei evreiești. În marea lor majoritate, evreii erau ştiutori de carte, mulţi trăiau în mediul urban, cunoșteau limbi străine și înainte de toate suferiseră crunt, mai ales în timpul regimurilor legionar și antonescian. Partidul Comunist se putea baza pe loialitatea, ba chiar entuziasmul lor cu privire la instaurarea unui nou regim politic care promitea deplina egalitate a cetățenilor.
Voi trece în revistă câteva personalități conducătoare din această categorie, chiar dacă în cazul primilor doi există dubii cu privire la originea evreiască a acestora.
VASILE LUCA
Date biografice esențiale
Nume la naștere: László Luka (în unele documente Luka László).
Nume folosit: Vasile Luca.
Data nașterii: 8 iunie 1898.
Locul nașterii: Szentkatolna (Sâncrai), comitatul Trei Scaune, Austro-Ungaria (azi Covasna, România).
Data și locul decesului: 23 iulie 1963, Aiud, R.P. România (în detenție).
Origine și formare
Provenea dintr-o familie maghiară, dar există ipoteze (neconfirmate definitiv) privind o ascendență evreiască parțială prin mamă.
A absolvit doar școala elementară și a lucrat ca muncitor feroviar.
În Primul Război Mondial a servit în armata austro-ungară; în 1918 s-a alăturat mișcării comuniste din Transilvania.
Activitate politică (până în 1944)
Membru fondator al Partidului Comunist din Ungaria și, ulterior, al celui din România.
A fost arestat și închis în repetate rânduri în perioada interbelică pentru activitate comunistă ilegală.
În anii ’30–’40 a activat în URSS și în teritoriile controlate de sovietici; în 1940–1944, în urma ocupației sovietice a Basarabiei, a ocupat funcții administrative și politice în RSS Moldovenească.
În 1944 a revenit în România împreună cu trupele sovietice și cu grupul de comuniști basarabeni și moscoviți.
Rol în conducerea PCR și în stat (1944–1952)
Membru al Biroului Politic al CC al PCR (1945–1952).
Ministru de Finanțe al României (decembrie 1947 – iulie 1952), cu rol central în naționalizarea economiei și implementarea politicilor financiare de tip sovietic.
Responsabil direct pentru reforma monetară din 28 ianuarie 1952 care a dus la pierderi masive pentru populație.
Susținător fervent al colectivizării și al politicilor de industrializare forțată.
Linie politică, controverse și epurare
Considerat unul dintre cei mai influenți lideri ai „grupului moscovit” (alături de Ana Pauker și Teohari Georgescu).
Rivalitatea cu Gheorghiu-Dej și acuzele de „deviere de dreapta” au condus la căderea sa în iulie 1952.
Arestat în august 1952, judecat și condamnat în 1954 la închisoare pe viață pentru „trădare” și „sabotaj economic”.
A murit în detenție la Aiud în 1963, în circumstanțe considerate suspecte de unii istorici (boală netratată, posibilă eliminare politică).
Aport, moștenire și percepții istorice
Figura lui Vasile Luca este asociată cu măsurile economice drastice din primii ani ai regimului comunist, în special reforma monetară din 1952, percepută ca o confiscare masivă a economiilor populației.
Este adesea caracterizat ca un executant fidel al modelului economic sovietic, lipsit de flexibilitate, dar cu o eficiență organizatorică remarcabilă în implementarea politicilor partidului.
După moarte, numele său a fost menționat în istoriografia oficială doar ca exemplu negativ de „deviaționist”.
ALEXANDRU MOGHIOROŞ
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Mogyorós Sándor.
Nume folosit: Alexandru Moghioroș.
Data nașterii: 8 octombrie 1911.
Locul nașterii: Salonta, comitatul Bihor, Austro-Ungaria (azi județul Bihor, România).
Data și locul decesului: 26 octombrie 1969, București, R.S. România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie de etnie maghiară din vestul Transilvaniei; numele de familie („Mogyorós”) înseamnă „alun” în limba maghiară.
Originea sa evreiască este disputată: unele surse indică doar originea maghiară, fără componentă evreiască; altele sugerează existența unei ascendențe evreiești parțiale printr-o ramură maternă, însă lipsesc dovezile documentare ferme.
A absolvit școala primară și a lucrat ca muncitor tipograf și apoi în industria lemnului.
Activitate politică (până în 1944)
În 1930 a aderat la Partidul Comunist din România (PCR), aflat în ilegalitate.
A fost implicat în organizarea mișcărilor muncitorești din zona Bihorului.
Arestat de mai multe ori pentru propagandă comunistă; a petrecut perioade lungi în închisori precum Caransebeș și Doftana.
În detenție a intrat în nucleul „grupului din închisori”, fidel lui Gheorghiu-Dej.
Rol în conducerea PCR și în stat (1944–1969)
În 1944, după eliberarea din închisoare, a intrat direct în conducerea partidului ca unul dintre oamenii de încredere ai lui Gheorghiu-Dej.
A fost membru al Biroului Politic al CC al PCR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954–1965).
Responsabil pentru agricultură și, în special, pentru ounerea ăn aplicare a colectivizării forțate (1949–1962).
A coordonat acțiunile represive împotriva țăranilor care se opuneau intrării în gospodăriile colective, inclusiv folosirea forței și a detențiilor.
Linie politică, controverse și declin
Considerat un executant dur al liniei Dej, lipsit de ezitări în aplicarea măsurilor coercitive.
După venirea lui Ceaușescu la putere (1965), a fost menținut în funcții înalte pentru o perioadă scurtă, dar influența sa a scăzut.
Moartea sa prematură, în 1969, a survenit în contextul unei stări de sănătate degradate, pe fondul stresului și al vârstei relativ tinere pentru un lider politic de top.
Aport, moștenire și percepții istorice
Moghioroș rămâne în istoria comunismului românesc ca omul colectivizării, fiind direct implicat în una dintre cele mai radicale transformări socio-economice ale țării.
Pentru istoricii contemporani, este un exemplu de lider fidel lui Dej, fără inițiative proprii majore, dar extrem de eficient în aplicarea politicilor partidului.
În memoria publică rurală, numele său este asociat cu represiunile împotriva țăranilor din anii ’50.
GHEORGHE GASTON MARIN (Gheorghe Grossman)
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Gheorghe Grossman.
Nume folosit: Gheorghe Gaston Marin.
Data nașterii: 24 aprilie 1918.
Locul nașterii: București, Regatul României.
Data și locul decesului: 10 februarie 2010, București, România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască din capitală, cu situație materială modestă.
A urmat cursurile Facultății de Științe Economice și Comerciale din București, pe care le-a absolvit în 1940.
În timpul studenției a fost activ în cercurile marxiste și antifasciste.
Activitate politică (până în 1944)
Membru al Partidului Comunist din România (PCR) din 1936, aflat în ilegalitate.
Arestat în 1942 pentru activitate comunistă și închis la Târgu Jiu, apoi eliberat în august 1944.
În timpul războiului a participat la acțiuni de sprijin pentru mișcarea de rezistență și pentru rețeaua comunistă urbană.
Rol în conducerea PCR și în stat (1945–1982)
După 1945, a ocupat funcții importante în domeniul economic și industrial: Președinte al Comitetului de Stat al Planificării (1955–1966) și Ministru al Comerțului Exterior (1969–1978).
A condus elaborarea planurilor cincinale și a fost responsabil pentru integrarea economiei românești în cadrul CAER.
A fost implicat direct în negocierea unor contracte comerciale și tehnologice majore cu țările occidentale în anii ’70.
Linie politică, controverse și retragere
Considerat un tehnocrat loial, cu mai puține implicări în conflictele ideologice interne.
A beneficiat de încrederea atât a lui Gheorghiu-Dej, cât și a lui Ceaușescu.
Retras oficial în 1982, a continuat să fie consultant economic informal al conducerii statului.
Aport, moștenire și percepții istorice
Figura lui Gaston Marin este văzută ca a unui „manager comunist” mai degrabă decât a unui ideolog, fiind implicat în proiecte industriale de mare anvergură.
Este una dintre puținele figuri de origine evreiască din PCR care au avut o carieră de lungă durată fără a fi epurate în anii ’50.
După 1989, a acordat interviuri și a publicat amintiri despre perioada sa de conducere.
SILVIU BRUCAN
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Saul Bruckner.
Nume folosit: Silviu Brucan.
Data nașterii: 18 ianuarie 1916.
Locul nașterii: București, Regatul României.
Data și locul decesului: 14 septembrie 2006, București, România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască de clasă mijlocie din București; tatăl său era contabil.
A urmat cursurile Liceului „Matei Basarab” și apoi a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, fără a-și finaliza studiile.
Încă din tinerețe s-a apropiat de cercurile marxiste din capitală și a activat în mișcarea comunistă ilegală.
Activitate politică (până în 1944)
În perioada interbelică a fost implicat în presa de stânga și în propaganda comunistă clandestină.
În anii 1940–1944 a colaborat cu rețeaua comunistă susținută de Uniunea Sovietică.
Nu a avut o perioadă de detenție lungă, fiind mai degrabă implicat în activități publicistice și de organizare în mediul intelectual.
Rol în conducerea PCR și de stat (1944–1956)
După 23 august 1944, Brucan a devenit redactor-șef adjunct (1944–1947) și apoi redactor-șef al ziarului Scânteia, organul central al PCR. În această calitate a fost unul dintre principalii vectori ai propagandei comuniste în primii ani postbelici, participând activ la campaniile de presă împotriva opoziției democratice.
Între 1955–1956 a fost ambasador al României la ONU, având un rol de reprezentare în contextul Războiului Rece.
Linie politică, controverse și declin
A fost asociat cu propaganda dură din anii stalinismului, însă după moartea lui Stalin și evenimentele din Ungaria (1956), Brucan a fost retras din funcțiile majore și trimis în posturi diplomatice.
În 1962–1966 a fost ambasador în SUA, apoi a revenit în țară într-un rol mai puțin influent, în Consiliul de Stat.
Din anii ’70 a intrat treptat în conflict cu politica lui Nicolae Ceaușescu, devenind o voce critică în cercurile restrânse ale aparatului.
Activitate disidentă și perioada postcomunistă
În 1989, Brucan a fost unul dintre autorii „Scrisorii celor șase”, document de protest împotriva regimului Ceaușescu, difuzat la Europa Liberă.
După Revoluția din decembrie 1989, a devenit membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale și un influent comentator politic.
A lansat teoria celor „20 de ani” necesari pentru învățarea democrației în România, formulă care i-a adus atât notorietate, cât și critici.
A continuat să scrie articole și să participe la emisiuni TV până aproape de moarte.
Aport, moștenire și percepții istorice
Figura sa este controversată: pentru unii, Brucan rămâne un exponent al aparatului propagandistic comunist; pentru alții, un disident care a avut curajul să critice regimul Ceaușescu din interior.
Istoricii îl plasează în categoria foștilor lideri comuniști care au încercat o repoziționare democratică în perioada tranziției.
Rolul său în consolidarea propagandei comuniste din anii ’40–’50 este însă incontestabil.
George Vigdor
Bibliografie selectă
Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, Editura Univers, 1992.
Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons, University of California Press, 2003.
Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, 2008.
Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente 1948–1989, Editura Polirom, 2002.
Gheorghe Gaston Marin, Note și amintiri, Editura Enciclopedică, 1996.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 1997.
Lavinia Betea, Viața lui Gheorghiu-Dej, Editura Adevărul, 2011.
Ioan Scurtu (coord.), Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, 2003.
