Număr vizualizări 25 ori
E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume.
În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online.
O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea…
Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă…
Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”
Ştiu câte ceva despre soarta vitregă, nemeritată, a celei mai renumite fabrici din Cluj. Înfiinţată în 1911 de fraţii Renner, prosperi proprietari de tăbăcărie, întreprinderea a reuşit să depăşească provocările istoriei frământate a veacului XX: cele două războaie mondiale, trecerea succesivă de sub jurisdicţia maghiară sub cea românească şi viceversa şi apoi instaurarea regimului comunist. Toate provocările majore au fost depăşite datorită profesionalismului angajaţilor, capacităţii de adaptare la cerinţele timpului, solidarităţii, devotamentului și spiritului de familie din cadrul acestei fabrici care în anii 1970-80 a devenit un combinat puternic, cu peste zece mii de angajaţi. Aici se producea încălţăminte de bună, de foarte bună calitate. Clujana era unul dintre cele mai puternice branduri europene şi nu numai. Sunt sigură că ar fi rezistat şi concurenţei din secolul XXI, însă nu a putut face faţă lăcomiei şi jocului murdar al celor care au prădat-o şi au vândut-o la mezat după 1989 şi nici incompetenţei celor care, plini de bune intenţii, au dorit s-o resuscite în anii 2020[1].
Chiar dacă nu sunt vinovată direct pentru destinul nemilos al Turnului cu pantof, mă încearcă un sentiment de jenă, pentru că sunt şi eu legată de el. Port moştenirea spirituală a Dermatei...
*
„Imediat suntem acasă, vezi turnul cu pantof de la Dermata?” – mi-a spus mama cu prilejul primei reveniri la Cluj, cu trenul. Mă căţărasem pe caloriferul de pe culoarul vagonului ca să pot privi mai bine pe fereastră, ferindu-mi ochii de aburul încărcat cu particule de funingine al locomotivei.
Din goana trenului abia am zărit turnul şi cu atât mai puţin pantoful, un reper emblematic pentru cea mai importantă întreprindere din Oraşul Comoară, fabrica de pielărie şi încălţăminte care, de-a lungul unui veac zbuciumat de existenţă, a purtat mai multe denumiri: Fabrica de Piele “Frații Renner & Co.”, Fabrica de Piele și Încălțăminte “Dermata” S.A., Întreprinderea de Piele și Încălțăminte „Herbák János”, Combinatul de Pielărie și Încălțăminte “Clujana”. Pentru ai mei şi pentru mine a purtat mereu numai numele de Dermata. Un nume care astăzi e cunoscut doar de o mână de clujeni vechi.
Turnul cu pantof aveam să-l văd de aproape în clasele primare, când tata m-a dus să vizitez fabrica împreună cu un oaspete de la Bucureşti. Am pătruns în curtea cât un cartier, cu multe clădiri industriale, unde forfota era mare şi tata mă atenţiona să mă feresc de camionete, motostivuitoare şi chiar de vagoanele care circulau pe calea ferată industrială, aducând materia primă şi ducând produsele finite: pantofii râvniţi deopotrivă de români şi de străinii din ţările unde se făcea export. Am văzut tăbăcăria cu mirosul intens şi neplăcut, secţia de croit, cea de cusut, precum şi atelierul mecanic unde lucrase tata şi acum era primit cu multă căldură şi mândrie de foştii colegi. Îl admirau şi îl respectau pe cel care devenise profesor universitar, dar n-a uitat de uzina unde ucenicise şi căuta să îi coopteze în proiectele politehnicii clujene.
Atunci am văzut de aproape şi turnul zvelt de apă cu pantoful elegant din vârf care vestea lumii că aici, la Cluj, se fabrica încălţăminte de cea mai bună calitate.
De atunci mi-am exersat ochii să-l reperez din goana trenului şi-l urmăream cu mândrie, ori de câte ori reveneam la Cluj, pentru că, într-un fel, aveam legături de familie cu Dermata.
Numele Dermatei revenea mereu în poveştile depănate de tata. Mi-a relatat despre prima zi de lucru, când a sosit îmbrăcat sărăcăcios, purtând chipiul de elev la Liceul Bariţiu şi o pereche de pantofi scâlciaţi, iar unul dintre muncitori i-a zis: „Du-te şi ia-ţi nişte ghete rebut, aruncate în curtea fabricii, că sunt în stare mult mai bună decât ai tăi”. Tata primea zilnic drept merinde o felie de pâine neagră şi o sticlă de cafea erzaţ cu lapte şi de aceea l-au poreclit kávés inas (ucenicul cu cafea). În fiecare zi venea la fabrică pe jos, până când a terminat ucenicia, a devenit calfă şi şi-a putut cumpăra o bicicletă. De altfel, după încheierea uceniciei, avea o leafă destul de bună, din care putea întreţine întreaga familie: tatăl (care găsea de lucru doar sporadic, în anii crizei economice) mama şi frăţiorul Laci, elev de gimnaziu. Tata făcea sport la clubul uzinei: înot şi box. În 1942, când era un tânăr muncitor apreciat, urma Liceul Evreiesc la fără frecvenţă şi visa să devină inginer, a fost concediat de la Dermata (militarizată) din motive rasiale. A urmat detaşamentul de muncă din armata maghiară şi deportarea la Auschwitz[2].
În 1945, după revenirea din deportare, tata avea să se reangajeze la uzinele Dermata, de unde a fost trimis la studii, la Leningrad, în 1948. În anii 1946-47 şi mama a lucrat un răstimp în aceeaşi fabrică.
Aveam, într-adevăr legături de familie cu această fabrică. Tata învăţase mult de la colectivul puternic şi solidar de aici şi m-a crescut şi pe mine după principiile deprinse: să fii corect, să lucrezi cu atenţie, să te perfecţionezi, să-ţi ajuţi coechipierii.
Ani de zile ne-am încălţat cu pantofi achiziţionaţi de la magazinul fabricii şi, uneori (trebuie să recunosc, cu „pile”) direct de la secţia Creaţie, mai ales că modelele aveau numărul cel mai mic şi mi se potriveau precum… Cenuşăresei.
*
Oare ce aș putea răspunde interpelării mute a Turnului cu pantof? Mă pot oare dezvinovăţi că-l dădusem uitării? Deschid spăşită uşa vechii clădiri uzinale, urc scările şi intru în incinta plăcută, căptuşită cu cărţi, a Editurii Mega, pătrunsă de mirosul incomparabil al hârtiei abia scoase de sub tipar. Îl salut pe dl. Sincovici, directorul amabil şi dedicat, care a publicat prima ediţie a cărţii mamei şi-i dau stickul pe care este înregistrată ediţia a treia revizuită şi adăugită a volumului Szurika, Éva lánya[3]. Cartea va apărea într-o lună, două…
Brusc, îmi dau seama că nimic nu e întâmplător! Mai exact o fericită coincidenţă face ca memoriile mamei – care cuprind pagini de viaţă strâns legate de fabrica Dermata – să fie publicate la editura care-şi are sediul în proximitatea (la umbra) Turnului cu pantof!
Ies din clădire, aruncând o privire luminoasă către turnul părăginit şi totuşi maiestuos, purtând semeţ pantoful încă (din nou?) modern. „Nu am uitat Dermata. E cuprinsă şi în memoriile mamei care vor apărea în curând, aici în vecinătatea ta!”. Într-adevăr, amintirile mamei din primele timpuri de iubire cu tata au fost legate de Dermata.
Imre lucra în altă secţie a fabricii Dermata, însă era vechi prieten cu meşterii Sándor Kacsó şi Ion Mureşan, sub îndrumarea cărora lucram eu, dar mai ales cu József (Jóska) Kántor, care mai scăpau câte o vorbă, din când în când. Astfel am aflat că îi întreba despre mine, interesându-se de modul în care avansam în învăţarea meseriei de lăcătuş. Asta nu mă mira, pentru că OTDE[4] îl însărcinase să se ocupe de îndrumarea profesională a tinerilor şi plasarea lor în diferite locuri de muncă. Eram bucuroasă când îmi acorda atenţie şi discuta cu mine, pentru că era un băiat chipeş şi îmi plăcea de el. Era vesel, făcea multe glume şi întotdeauna avea un zâmbet pentru mine.
Într-o zi, Imre a venit la mine, la atelierul de sculărie de la etajul II, împreună cu Jóska Kántor, să mă invite la ei pentru duminica după amiaza. Soţii Kántor locuiau într-o cameră-bucătărie, la etajul superior al palatului administrativ Dermata şi aveau o fetiţă de doi ani, Mártuka. Locuinţa lor mi s-a părut desprinsă din poveşti; m-a fermecat, mai ales, mobila de bucătărie de culoare roz. De fapt, întreg mobilierul era confecţionat de tatăl lui Jóska. Meşterului József Kántor senior, şeful secţiei de tâmplărie, îi mersese vestea de om priceput şi pretenţios. De câte ori ne întâlnea remarca pe un ton ursuz dar glumeţ : „Nu ştiu ce caută intrusele astea în atelier, pentru că nu e un loc de muncă potrivit pentru femei. Dacă ne scoate ceva din sărite, nici nu mai putem înjura după pofta inimii !” Intrusele, erau două adolescente: Zsuzsi şi cu mine !
Nevasta lui Jóska, frumoasa Bözsike, m-a servit cu cartofi prăjiţi. Apoi bărbaţii s-au aşezat la o partidă de şah şi noi la taclale, ca între femei. Înainte de măritiş şi Bözsike lucrase la Dermata (la fel ca părinţii ei), dar nu la secţia mecanică, ci în cea de confecţionarea pantofilor, unde munceau multe femei. Tânărul Jóska, îndrăgostit lulea, îi trimitea răvaşele de dragoste, prin ucenicul său, nimeni altul decât Imre. „Tu ai primit scrisori de dragoste ?” m-a întrebat Bözsike, iar eu i-am răspuns fâstâcită că încă nu primisem aşa ceva. „Interesant” a remarcat ea, „Din câte ştiu, Imre este îndrăgostit de tine, de aceea te-a adus să ni te prezinte, nouă, prietenii lui cei mai buni”. (Sara Székely, Surica, fiica Evei, Ed. Hasefer, Bucureşti,2007)
Surse fotografii:
- Reconstituire digitală cu ajutorul AI
- Foto Andrea Ghiţă
- Fotografii din arhiva familiei Székely
Andrea Ghiţă
[1] Mai multe amănunte despre istoria şi soarta uzinelor Clujana (Dermata) găsiţi aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Clujana, https://clujanafesta.ro/povestea-clujana-scurta-incursiune-istorica/, https://cluj.com/articole/fabrica-clujana-istoric/, https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/legendara-fabrica-clujana-s-a-inchis-in-timp-ce-micile-ateliere-infloresc.html,
[2] Toate acestea le-am relatat pe larg în ciclul de articole Persecuţii rasiale: https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-i-o-scrisoarea-de-recomandare-din-1942/, https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-ii-scrisorile-bunicilor-mei-din-toamna-lui-1942/, https://baabel.ro/2022/01/persecutii-rasiale-iii-doua-vederi-scrise-de-tatal-meu-in-1944/, https://baabel.ro/2022/02/persecutii-rasiale-iv-esecul-salvarii/
[3] În 30 ianuarie s-au împlinit douăzeci de ani de la apariţia cărţii de memorii a mamei mele: Szurika, Éva lánya (Surica, fiica Evei) care s-a bucurat de un succes nebănuit de noi, în iarna lui 2006. Mama a fost prezentă la lansarea versiunii române, publicată de editura Hasefer în 2007 şi de cea de a doua ediţie în limba maghiară, apărută la editura Napvilág, din Budapesta, în 2008. După plecarea ei la cele veşnice, în noiembrie 2011, au apărut încă două volume: traducerea în limba ebraică (Sara, bat şel Eva, la editura Şcoala Ardeleană, în 2022, şi versiunea engleză, publicată la Amazon, în 2025. Cea de a treia ediţie maghiară, aflată sub tipar, e completată cu fragmentele de amintiri depănate, la vârsta de 97 de ani, de Rudi Karpelesz, verişorul mamei, şi incluse în versiunea ebraică.
[4] Organizaţia Tinerilor Democraţi Evrei (DEZSISZ) care a fiinţat la Cluj între anii 1945-1948.
