Număr vizualizări 22 ori

Azi, 28 februarie, la ora 8.00, eram la calculator și verificam textul de mai jos, înainte de a-l trimite la redacție – nimic ne obișnuit. Dar, ca și cum această activitate ar fi deranjat pe cineva, exact cu un minut mai târziu am auzit prima alarmă. De atunci noi, aici, ne-am întors la ceea ce cunoaștem cel mai bine, războiul. Atacăm și suntem atacați, bombardăm și suntem bombardați. Există și aspecte colaterale: au fost interzise toate evenimentele cu public, meciurile de fotbal au fost anulate și cinematograful de peste drum e închis… În afară de știri, ne rămâne numai scrisul și cititul. Așadar, lectură plăcută.

Sper că cei care mă cunosc îmi vor ierta încă o dată căderea în păcatul conotației patologice de a face o legătură cele ce se întâmplă în jurul meu și o glumă care mi-a rămas în memorie. Să începem cu gluma.

Un bătrân se vaietă tot timpul că îl doare, căse simte rău… Fiul său încearcă să-l încurajeze:

– Tată, eu sunt aici, lângă tine, te pot ajuta…

– Da, acum ești aici, dar ce va fi după tine?

Într-o realitate în care accesul la medicină e uneori dificil, mai ales când nu e vorba de situații între viață și moarte, studii recente indică o serioasă dependență a pacientului față de medicul de familie.

Veți spune că situația nu e nouă și eu sunt de acord, legătura pacientului cu un medic care inspiră încredere și care și-a dovedit competența devine, cu timpul, foarte solidă. În urmă cu peste patruzeci de ani, în cartierul unde profesase părintele meu ca medic de familie se spunea că în primul an după dispariția sa, decedaseră câțiva pacienți pe care tatăl meu îi ținuse în viață nu numai cu medicamente, ci și cu sfaturi și încurajări.

Și atunci ce e nou?

Timpul dedicat unui pacient în cabinetul medicului de familie e tot mai scurt și s-ar părea că legătura pacient-medic e foarte fragilă sau chiar neînsemnată. Atunci când medicul căruia i se adresa de ani de zile se pensionează (sau dispare din motive tragice), pacientul începe să caute „un alt medic bun” – și rezultatul nu e întotdeauna pozitiv. După un studiu recent, mai puțin de un sfert din pacienții rămași fără medic de familie găsesc, până la urmă, un înlocuitor de lungă durată. Ceilalți, adică majoritatea, trec de la un medic la altul, tot căutându-l pe cel mai potrivit.

Filosofii și psihologii susțin că acest fenomen nu e nou, ci este rezultatul oricărei dispariții a unui individ de care erai legat sufletește mult timp și pentru care cauți un înlocuitor. Au și ei dreptate, filosofii, dar ce te faci cu pacientul în vârstă, cu diverse boli cronice ținute în frâu de multă vreme de același medic competent, empatic și simpatic, și care la un moment dat se simte ”părăsit” de tămăduitorul său, fără a avea o alternativă practică și rapidă?

Să nu uităm, la începutul secolului XX, când răposatul meu părinte studia medicina, media de vârstă a locuitorului bătrânului continent era cca 40 ani, iar acum, în majoritatea țărilor europene, ea depășește dublul! Adică în ziua de astăzi, mulți trăiesc ani de zile cu o maladie cronică, tratați de același medic de familie.

Dependența de medic se manifestă și prin complicațiile apărute după pierderea medicului de familie – ele sunt cu atât mai frecvente, cu cât relația medic-pacient a fost de mai lungă durată. Ea devine critică în așezările mici, unde numărul medicilor de familie este, prin definiție, mic și dispariția unuia din ei creează un gol terapeutic uneori foarte greu de rezolvat.

Această realitate este atât de evidentă, încât unii sugerează necesitatea să-ți plasezi situația medicală în mâinile mai multor medici de familie, concomitent!

De-a lungul vremii, rolul medicului de familie a trecut prin mai multe faze. Inițial, bunăstarea medicală a pacientului depindea în primul rând medicul de familie. El se afla, practic, zi și noapte la dispoziția pacientului, el îi cunoștea amănunțit situația, făcea frecvente vizite la domiciliu și de aceea sfaturile sale erau de obicei corecte.

După cel de al Doilea Război Mondial, medicina modernă a trecut printr-un val de restructurări, o modificare extrem de importantă fiind apariția specialiștilor în diverse domenii. American Board of Medical Specialties din Statele Unite recunoaște astăzi 40 de specialități și nu mai puțin de 89 subspecialități medicale! De aceea nu e de mirare că în situații ușor de încadrat într-un anumit tărâm profesional, pacientul bine informat merge direct la specialistul de rigoare. Acum 40-50 ani, o durere de spate în urma unei căderi pe un teren dur și cu o clară tendință la agravare îl conducea pe nefericitul individ direct spre cabinetul unui ortoped, dar de câțiva ani buni aceeași situație nu îl mai orientează spre un ortoped general, ci spre unul specializat în chirurgia ortopedică a coloanei vertebrale.

La început, legătura dintre medicul de familie și specialiștii în diverse domenii era extrem de importantă. Medicul de familie rezolva problemele curente, acute (o gripă, o infecție a căilor digestive) sau cronice (hipertensiune arterială, bronșită cronică), dar era și ”agent de circulație”, îndreptând pacientul spre specialistul care urma să preia conducerea tratamentului. Dar odată cu apariția multitudinii de specialități și subspecialități medicale, medicul de familie părea în mod cu totul nejustificat să-și fi pierdut din importanță. Și dacă mai punem la socoteală faptul că timpul acordat fiecărui pacient în cabinetul medicului de familie este extrem de scurt, atunci e clar de ce, pentru unii, medicul de familie e mai mult un doctor care eliberează certificate și rețete, decât un profesionist cu experiență, capabil să rezolve majoritatea situațiilor medicale cronice și/sau care nu au nevoie de internare într-un spital.

Ei bine, în ultima vreme situația pare să ia o direcție nouă/veche. În majoritatea țărilor considerate dezvoltate, medicina de familie a devenit o specialitate ca toate altele. Astăzi, în lumea mare, medicul de familie încheie 4-5 ani de rezidență, cu rotații în diverse ramuri medicale, trece cu succes examenele de rigoare și primește diploma de specialist. El nu mai e vechiul „medic de medicină generală”, ci un specialist ca oricare altul, posesor al unor cunoștințe (și pe parcurs al unei experiențe profesionale) serioase privitor la majoritatea maladiilor cronice cu care se prezintă pacientul în cabinetul său. Ca atare, responsabilitatea medicului de familie include și continuarea tratamentului început în spital.

Dar situația e departe de a fi roză. Lipsa de medici, în toate specialitățile, e cunoscută în întreaga lume și se pare că această situație nu are rezolvare, cel puțin în deceniul ce urmează. Nevoia de medici e în permanentă creștere. Se trăiește mai mult, vârstnicii au o patologie care trebuie dacă nu tratată, cel puțin evaluată și observată. În plus (cine ar crede?!), medicii mai și ies la pensie, iar unii chiar îndrăznesc la un moment dat să iasă și din viața terestră!

Statele Unite suferă de o lipsă cronică de medici de familie. Cu atât mai trist este că numai 20% din cei care încheie rezidența în medicina de familie continuă să o practice, prima cauză de părăsire fiind remunerarea financiară. Iar pentru cel care o practică, ce-i de făcut cu cronica lipsă de timp pentru a te examina, a te asculta, a verifica recentele teste de laborator și radiologie și a include toate datele în fișa computerizată?

Recunosc, nu am o soluție universal valabilă pentru această situație mai mult decât problematică. Însă sunt sigur că părintele meu nu ar fi acceptat această practică devenită rutină, contrară oricărui principiu privitor la tratamentul unui pacient în cabinetul său.

Dar oricare ar fi situația, bună sau mai puțin, important e să ne menținem pe linia de plutire. Cum se face asta? Iată un subiect pentru un alt articol.

Gabriel ben Meron