Titlul de mai sus va avea, sunt convins, darul de a enerva pe unii din cei care se  vor hotărî să citească aceste rânduri.

El provine dintr-o povestioară  din vremurile copilăriei mele,  dar aspectul său hazliu va părea în ochii multora ca total nepotrivit pentru subiectul pe care eu doresc a-l dezvolta în cele ce urmează.

Iată de ce îmi cer scuze de la bun început și sper că nepotrivirea de care aminteam se va șterge din memorie,  pe parcursul citirii acestor însemnări.

O precizare care se cere inserată pentru a pune cele de mai jos într-un context personal corect. Datorită unei decizii luate de străbunicul meu, acum mai bine de o sută de ani, acea de a părăsi Basarabia și a emigra in Argentina, familia mea (din partea tatii) n-a suferit pierderi în timpul Holocaustului.

Excepție face bunica mea, mama tatii, rămasă văduvă pe plaiurile Moldovei sovietice și ucisă de un locotenent român, în convoi, dintr-un lagăr spre altul pe drumurile Transnistriei.

Cu toate acesta, istoria Holocaustului mi-a rămas vie în amintire și, treptat, ea a căpătat dimensiuni mult mai pregnante decât cele cu care am crescut și m-am maturizat dealungul vremii.

La venirea mea în Israel, în urmă cu aproape jumătate de secol, mi se părea că știu cam tot despre cumplita catastrofă ce se abătuse asupra poporului evreu în timpul ultimului război mondial și nu-mi închipuiam că am să mai descopăr aspecte de importanță majoră pe care nu le-aș fi cunoscut de multă vreme.

Și totuși de existența unui mare număr de creștini care în timpul prigoanei naziste de pe întregul continent european salvaseră evrei de la o moarte sigură nu știam mai nimic.  Da. Ici și colo auzisem de anumite cazuri în care evrei ascunși în pivnițe fuseseră salvați din ghearele fiarei, dar trăiam cu impresia că e vorba de foarte puține cazuri, izolate și nesemnificative.

Încetul cu încetul magnitudinea fenomenului îmi deveni foarte clară: în zeci de țări, zeci de mii de oameni de inimă și cu o conștiință etică fără reproș salvaseră, foarte probabil, aproape 100.000 de evrei, rămași în viață și capabili nu numai să-și aducă aminte datorită cui mai respirau aerul pe acest pământ, dar și să aducă la cunoștința organizațiilor israeliene numele persoanelor care de-a lungul anilor au devenit ceea ce Institutul Yad Vashem a numit în ebraică hasidei umot haolam, în traducere foarte liberă înfăptuitorii unor acte eroice cu impact mondial.

Și iată unde se inseră cuvântul ”dacă” în toate această poveste. Să ne închipuim că nu numai 26.000 cetățeni europeni din zecile de țări ocupate de Hitler ar fi considerat absolut necesar să asculte de propria lor conștiință și să salveze evrei de la o soartă pe cât de sigură pe tot atât de cumplită. Dacă  numărul lor ar fi fost de zece ori sau de douzeci de ori mai mare, dacă fenomenul nu ar fi fost izolat și de fapt nesemnificativ din punct de vedere statistic, oare câți evrei ar fi fost salvați în acei ani de groaznică cruzime antiumană?! Un milion? Două milioane?

Și dacă istoria s-ar fi scris în funcție de aceste cifre ipotetice, cum am fi privit noi cei e azi , cele întâmplate acum mai bine de 70 ani?! Oare ne-am fi infiorat și revoltat mai puțin? Oare crima uciderii a șase milioane e semnificativ mai gravă decât cumplita întrerupere a vieții a „numai” patru milioane?!

Cu alte cuvinte cum trebuie privită azi superba atitudine a celor foarte puțini care au găsit și folosit modalitatea de a salva evrei în acei ani de prigoană, de vânătoare criminală cu scopul de a ”eradica” existența unei rase sortită dispariției?

În ochii mei, eroismul (da, aici e vorba de eroism!) acelor oameni a fost un fenomen izolat.

Nici vorbă de o acțiune organizată și nici de un gest despre care se vorbea în șoaptă și care influența și pe alții. Totul se petrecea spontan, iar succesul depindea în primul rând de faptul că cele ce se întâmplau rămâneau un absolut secret, păstrat cu sfințenie de puținii care știau de el.

Și totuși nu poți să nu te întrebi de ce atât de puțini au hotărît s-o facă, care e explicația că imensa majoritate a celor din jur a rămas inertă, pasivă și indiferentă la crimele petrecute, practic, sub ochii fiecăruia?

Ba mai mult, în mai toate țările ocupate de naziști, s-au găsit „localnici” care s-au aliat nemților și au participat activ la transformarea proiectului soluției finale într-o realitate ireversibilă. Această situație e cu mult mai greu de acceptat dacă ne gândim la faptul că au existat localități poloneze unde puținii evrei scăpați din camerele de gazare și întorși după război la locul de obârșie au fost masacrați pe loc de indivizi ce s-au arătat complet dezamăgiți de această grosolană  ”eroare” hitleristă.

Cred că în primul rând trebuie să aducem în discuție existența în Europa, de sute de ani, a unei atmosfere antisemite, al cărei numitor comun era mai puțin ura și mult mai mult desconsiderarea evreului ca o ființă demnă de a trăi alături de „ceilalți”. Ideologia criminală nazistă a găsit în țările ocupate un câmp de activitate propice, creat de ideea că viața evreului valorează mult mai puțin decât a altora.

Încercând să-mi explic catastrofa mijlocului secolului trecut, am adăugat pe listă și inexistența unui adăpost național pentru populația evreiască din Europa. Evreii nu aveau unde să fugă, ei nu posedau o Algerie unde să se refugieze și nici o Anglie care să-i reprimescă după lunga și crunta perioadă colonială.

Pe evreii primei jumătăți a secolului trecut nu-i voia nimeni. Conferința de la Evian, unde se discutase ideea găsirii unui refugiu pentru evreii europeni aflați în pericol , eșuase complet.

Și atunci să te mai miri că nimeni nu dădea doi bani pe veneticul venit de nicăieri și  aciuit prin locuri aparținând altora.

Peste tot, în întreaga lume se căuta (și încă se caută) cu diverse prilejuri țapi ispășitori. Era nevoie de ei pentru a justifica sărăcia și lipsurile și nevoile și șomajul și chiar războaiele. Și pe cine se putea mai ușor da vina decât pe o populație aflată în permanență într-o situație de inferioritate, fără apărare și fără drepturi? ( Oare e nevoie să amintim că evreii  au primit pentru prima oară cetățenia română de abia în anul 1923 și asta doar sub presiunile marilor puteri europene?). Se punea în cârca evreului existența unor organizații mondiale subterane, care aveau ca scop exploatarea altora, pentru a-și asigura propria bună stare și conducerea, din umbră, a întregii lumi civilizate.

Umorul evreiesc și-a găsit întotdeauna o cale de a râde de o situație existentă și așa se explică celebra glumă de proveniență germană din anii 30 ai secolului trecut, în care evreul e fericit să răsfoiască ziare naziste pentru că în acele pagini el (și ai lui) e descris ca puternic, bogat, exploatator și influențând în mod clar întreaga economie mondială.

Aș fi nedrept, însă, dacă nu aș aminti aici, printre cauzele care mi se par verosimile ale tăcerii unei întregi generații în fața monstruozităților naziste pericolul eminent care-l păștea pe acel individ sau pe acea familie care îndrăznea să calce legile și să ascundă un evreu. Pedeapsa era imediată și fără drept de apel, ceea ce – sunt convins – a determinat pe foarte mulți să închidă ochii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în jur.

Așa se face că numărul celor măcelăriți a fost de șase milioane, ceea ce reprezintă cam o treime din poporul cărții și suferințelor.

Și acum, la sfârșit, vine locul lui ”parcă”. Te uiți în jur, citești și vezi ce se întâmplă mai peste tot și-ți spui: parcă nimic nu s-a întâmplat acum mai bine de trei sferturi de secol. Parcă nimeni n-a încercat (și aproape a reușit) să anihileze fizic un întreg popor.  Parcă multora li s-a administrat un drog amnezic, care le permite să facă abstracție de ce s-a întâmplat acolo, peste tot, nu pe vremea hotentoților și vizigoților, ci pe timpul bunicilor și bunicelor lor.

Iar povestea pe  care o povestim noi, cei de aici, tuturor, cum că acum avem și noi o țară a noastră și o armată puternică și toate mijloacele de a ne apăra împotriva oricui, provoacă ilaritate unora care, se pare, se bucură de această nouă realitate, care le oferă posibilitatea de a ne lua de data aceasta pe toți, ca pe tavă, pentru că în următorul Holocaust nu va fi nevoie să fim căutați peste tot, căci ne-am strâns toți laolaltă și la îndemâna unui nou Hitler, mai inteligent și mai criminal, și cel puțin la fel de fanatic.

Această stare de lucruri e cunoscută tuturor, unii se bucură de ea, iar unii dintre noi se auto-liniștesc sugerând că data viitoare nu vom muri singuri.

La toate acestea m-am gândit în urmă cu numai câteva săptămâni, când întregul Israel a comemorat dispariția a șase milioane de evrei în doar câțiva ani, cea mai mare barbarie a lumii așa zise civilizate.

Personal nu m-am lăsat copleșit de valul de tristețe care atinge Israelul în mod periodic, ci mi-am îndreptat gândurile spre acei 26.000 eroi, adevărații eroi, ai timpului trecut. Mi-am zis, cu incorigibilul meu optimism, că lumea are șanse de un viitor mai puțin lugubru, dacă s-au putut găsi acele ființe umane, bărbați și femei, care să înfrunte un pericol personal nu mai puțin grav decât cel al celor pe care i-au salvat și au dovedit omenirii că celebra expresie homo homini lupus nu se poate generaliza, și că există pe lume indivizi pentru care viața se ridică cu mult, cu foarte mult, deasupra morții.

Fără ”dacă” și fără ”parcă” lumea ar arăta altfel, indiscutabil mai omenoasă și mai înțelegătoare. Dar dacă cei de azi doresc să evite un nou prilej de a folosi aceste două părţi de vorbire  în contextul amintit aici, e nevoie de un efort comun de educare și convingere, fără însă a oferi cuiva pretextul uitării. Mârșăvii de acest gen nu pot fi uitate, iar datoria fiecăruia din noi e de a împiedica cumplitul fenomen care se numește amnezie.

Gabriel Ben Meron