Romanul apărut la editura Cartea Românească în 2014 nu este o ficţiune, ci o tristă realitate care arată că oricând o populație relativ pașnică, vecini lângă care ai copilărit, oameni pe care i-ai iubit și ai crezut că-i cunoști, pot deveni aproape instantaneu cei care te batjocoresc, te rănesc, te violează și te omoară, încredințați fiind că o fac pentru o cauză dreaptă…

Am citit de curând, aș spune „cu sufletul la gură” romanul America de peste Pogrom”, de Cătălin Mihuleac, autor pe care nu l-am cunoscut până acum. Cartea a apărut la editura „Cartea Românească”, în 2014.

Subiectul cărții se desfășoară pe două planuri: Pogromul de la Iaşi din 29 iunie 1941 și viața unei copil, o fetiță, care a supraviețuit și a purtat cu ea, până la bătrânețe, din Iasi, prin Europa şi până în America, toate amintirile trăite de ea și familia ei, părinții și fratele, uciși în modul cel mai crunt posibil.

Fiind vorba de un roman, există multe alte personaje care îmbină partea de story cu realitatea bine cunoscută a tristului eveniment. Fiecare personaj are o semnificație și un loc bine așezat în poveste, pentru a-l face să înţeleagă și pe cel care află, pentru prima dată despre pogrom, ce a însemnat acesta și cum a marcat,  în plin secol 20,  evreii azi încă viață și chiar pe urmașii lor, atât pe cei din Iași, cât și pe cei care au trecut personal prin Holocaust, așa cum s-a întâmplat cu mine la simpla citire a acestei cărți.

Este foarte interesantă documentarea profundă pe care a făcut-o autorul cu privire la perioada premergătoare, anii 20-40, în care se poate urmări politica și atmosfera antisemită din universități, în special ale așa-zisei intelectualități dintr-un oraș în care aproape jumătate din populație era evreiască și care a pregătit atmosfera în care s-a putut desfășura pogromul. 

De fapt nu e poveste, ci o tristă realitate care  arată că oricând o populație relativ pașnică, vecini lângă care ai copilărit, oameni pe care i-ai iubit și ai crezut că-i cunoști, pot deveni aproape instantaneu cei care te batjocoresc, te rănesc, te violează și te omoară, încredințați fiind că o fac pentru o cauză dreaptă. În Iasi, sub motivul absolut derizoriu, total dement, că evreii din Iași ar fi semnalizat, prin mijloace luminoase, avioanelor rusești locurile unde să bombardeze a fost declanşat un pogrom în care au pierit în 24 de ore 13000 de suflete: oameni de toate vârstele, tinerii și bătrâni, femei şi copii, în condițiile cele mai inumane posibile, lăsând în urmă cicatrici fizice şi, mai ales, sufletești care sunt greu de imaginat.

Nu vreau să descriu evenimente cunoscute, dar citind cartea, am regretat că nu sunt cineast atât de viu este construită această carte, încât mi se părea că și eu sunt prinsă în ea și trăiesc și mor odată cu eroii, fiecare  dintre ei, mort sau viu, fiind de fapt un erou în felul lui.

Aş fi dorit să folosesc un singur citat din carte, și probabil nu ar fi fost cel mai sugestiv, cel mai apropiat de simțămintele mele actuale, dar mi-a fost imposibil să aleg. Totul din carte e important și la locul lui, chiar dacă la început m-a șocat limbajul folosit, modern și nu totdeauna pe placul meu, violent și nu tocmai literar.

Am citit recent în Observator Cultural, un articol scris chiar de autor, referitor la felul cum se comemorează an de an pogromul. Este adevărat că  mai sunt foarte puțini supraviețuitori și că cei care mai există – dacă  li se dă cuvântul – nu mai sunt în stare să țină trează atenția celor care vin la comemorările oficiale și astfel nu li se dă ocazia celor care vorbesc să-și spună oful. Dar cine poate măsura durerea celor trăite? Ei sunt azi istorie chiar dacă recent s-au mai găsit gropi comune pe drumul acelor trenuri ale morții și poate că se vor mai găsi și alte urme și se vor scrie cărți despre ei, se vor face poate și filme.

De curând am fost la Iaşi şi am reușit să-l cunosc personal pe Cătălin Mihuleac și să stau de vorbă cu el despre carte, despre cum s-a documentat și de ce a scris-o. Mi-a explicat că limbajul dur folosit a fost intenționat pentru a trezi interesul celor tineri care nu știu nimic despre acest trist moment din istoria României. E un om de o modestie și finețe exemplară, atât cât mi-am putut da seama dintr-o întâlnire. Am învățat astfel că omenia există și că nu trebuie sa fim pesimisti. Oameni vor exista și după noi și sper că vor învăța ceva din cele trăite de generații întregi sacrificate în războaie și crimele din secolul 20, dar care nu par, din păcate, a fi o excepție din istorie așa cum o dovedesc ultimele evenimente pe plan mondial.