În acest articol veţi găsi reflecţii despre „Frumoasa Elena şi mărul discordiei”, despre clasa politică românească actuală şi sorgintea ei, despre iţele încurcate ale legilor proprietăţii, despre situaţia economică şi conjunctura politică europeană şi indicii ei şi despre cine este Mina Moiseevna Iuditovici, omul care l-a învăţat pe unul dintre cei mai puternici şi de temut conducători de stat… O surpriză care nu vi se dezvăluie decât la finalul articolului.
Frumoasa Elena și mărul discordiei
Am privit și eu, ca ”tot omul” spectacolul televizat al decapitării în public al doamnei Elena Udrea. Am ascultat cu nedumerire, dar și cu o oarecare compasiune, apărarea care și-a citit-o patetic în fața auditoriului parlamentar – masculin cu precădere – folosind, din păcate într-un mod cu totul nepotrivit, celebrul poem atribuit pastorului german Martin Niemöller. Nepotrivit pentru că este o lipsă de sensibilitate și un sacrilegiu să compari propria ta “dramă,” oricât ar fi de impresionantă și zguduitoare pentru tine și cercul tău de apropiați, cu tragedia milioanelor de jertfe nevinovate ale Holocaustului, pregătită și săvârșită de o organizație criminală a unui stat. Nepotrivit pentru că pastorul protestant a fost inițial un sprijinitor al criminalilor cărora la urmă avea el însuși să le devină victimă. Sau poate a fost intenția subtilă a doamnei Elena să sublinieze paradoxul prin care instituțiile, la a căror atotputernicie a contribuit cât a putut, au devenit acelea care au pus la cale și au reușit distrugerea soclului pe care s-a ridicat cu sprijinul numeroșilor ei susținători deloc dezinteresați? Sau poate a fost doar un text scris pentru impresionarea auditorului, cu citate celebre.
Dincolo însă de spectacolul jenant (după ”gusturile” mele) dat de o femeie tânără și frumoasă (poate plină de vicii, poate plină de păcate comise într-o lume în care virtutea este dacă nu sancționată dar aproape unanim ridiculizată) în fața unui ”public” pregătit din start s-o fluiere; este inevitabilă întrebarea dacă este vorba aici doar de un alt spectacol pe lângă cele nenumărate care s-au petrecut în fața ochiilor noștri în ultimul sfert de secol, sau este în sfârșit ”prologul” unui nou început.
După 25 de ani
Cu 25 de ani în urmă, după primele zile de totală învălmășeală, am început să recapitulăm evenimentele – ale căror ”eroi” (fără certificate:) am fost fiecare din noi, care pe unde eram în momentele ”fierbinți” – am început să ne întrebăm pe noi înșine și apoi unii pe alții, ce s-a întâmplat de fapt și noi încotro o s-o luăm cu viețile noastre. După frenezia eliberării de strânsoarea dictaturii, după momentele de sinceră și profundă solidaritate națională cu care am întâmpinat căderea lui Ceaușescu și a securității, primele îndoieli le-am avut în noaptea primului Crăciun Liber, când a fost condamnat și executat dictatorul și ”savanta” lui soție. Nu că am fi avut vreo îndoială că pedeapsa și chiar justificata răzbunare – pentru tot ce a făcut rău regimul pe care ei îl personificau – erau îndreptățite și legitime, ci pentru modul evident mincinos și contrafăcut, în care s-a desfășurat judecata.
Șirul minciunilor care a infestat de la începuturi și până în zilele noastre viața politică, publică a societății care ar fi trebuit să aibă măcar inocența neștiinței noului născut, a distorsionat grav evoluția ei. Problema transformării unei societăți comuniste ortodoxe și retrograde cum era regimul comunist-ceaușist, într-o societate democratică și liberală era în sine o misiune dacă nu chiar imposibilă, dar în orice caz extrem de complicată. Fără a dispune măcar de o referință precedentă, căci toate celelalte țări comuniste care au fost componente ale blocului comunist inclusiv fostele țări sovietice, au avut șansa unei tranziții politice și economice cât de cât mai line, mai puțin abrupte,
Regimurile celorlalte ”foste țări socialiste” erau mai deschise, societățile mai familiarizate cu libertatea, cu comportamentul civic, cu oarecari drepturi ale omului, cu mica întreprindere privată și responsabilitățile ei, cu ideea de eficiență, cu democrația și o oarecare permisivitate a expresiei. Toate acestea în România ceaușistă au fost categorii necunoscute.
Obediența, servilismul, frica de Securitate și delațiunea, atotputernicia statului într-o economie ineficientă, de comandă, dirijată prin implicare politică incompetentă au dominat societatea și au făcut ca după decembrie 1989, oamenii să se trezească într-o lume total străină, pentru ale cărei principii și reguli de funcționare nu doar că nu aveau nici cea mai elementară înțelegere, ci dimpotrivă aveau o aversiune subconștientă,inoculată prin decenii de propagandă comunistă. În acest context ostil, la urma urmei obiectiv, noua echipă de conducere a țării, (a cărei geneză „ad hoc” a fost și ea o minciună) a avut o sarcină dificilă Pentru a păstra rigoarea și adevărul,primul guvern al României condus de Petre Roman (acum în pericol de a fi mazilit și din modesta poziție de deputat liberal:) a fost unul din cele mai competente și s-a bucurat de o susținere publică aproape unanimă, fiind alcătuit aproape exclusiv din oameni de elită, cu educație de excepție și cu viziune, formați în regimul comunist, căci nici nu era posibil altfel. Dar fără un parlament ales democratic într-un sistem pluripartit, un guvern democratic nu se poate forma. În primul deceniu de existență a României postdecembriste, nu a existat în mod real un astfel de parlament, cu un sistem echilibrat dintre ”putere” și ”opoziție”.
În lunga perioadă de președinție a domnului Iliescu, opoziția deși formal recunoscută, a fost considerată ca ceva, de neînlăturat (din păcate:) dar de nedorit! Atitudinea ”anti-opoziție” era (este) proprie tuturor conducătorilor de organizații mai mici sau mai mari, care nu sunt dispuși să asculte alte păreri înafara celor proprii. Fără opoziție” democrația” este o ficțiune!!
Uite Casa…Nu e Casa…
Una din marile dispute ale epocii Iliescu a fost în legătură cu Proprietatea. Una din marile erori care a contribuit la așezarea României pe ultimul loc în rândul țărilor europene a fost atitudinea echivocă față de Proprietate. Ne aducem încă bine aminte de pledoaria iliesciană în favoarea formulării ”Statul OCROTEȘTE proprietatea” versus ”Statul GARANTEAZĂ proprietatea. Si ne aducem aminte că în acea perioadă nu a fost nici măcar o preocupare pentru restituirea proprietăților confiscate brutal – de pe o zi pe alta – de regimul comunist. După 25 de ani de ezitări, legislații încâlcite, mii de hărțuieli și procese în tribunale (în general ostile restituirii) după ani și ani de umilire și spoliere a lor de către haite de samsari deghizați în avocați, proprietarii de drept ba chiar și două-trei generații de moștenitori, au murit sau au plecat spre alte meleaguri. Cei puțini care au mai rămas să-și revendice drepturile asistă neputincioși la mașinațiunile indecente ale autorităților (ultima fiind Legea promovată de guvernul Ponta, care retrocedează ”puncte” în loc de proprietăți și promite despăgubiri parțiale în rate plătibile de guvern în următorii zece ani:)
Nu voi uita niciodată indignarea și durerea unei distinse doamne octogenare,care și-a revendicat în 1990 casa părintească din Satu-Mare de unde familia ei a fost deportată la Auschwitz.În lipsa unei legi ,singura cale era revendicarea prin justiție. La tribunal primul act solicitat de ”justiția oarbă ” a fost actul de deces al mamei și fraților. În mărinimia lor judecătorii au acceptat – în loc de actul de deces, greu de dobândit de la doctorul Mengele…. proba cu martori. Dincolo de cinismul acestei pretenții, a durat ani până când s-au găsit două persoane (minimul necesar…:) dispuse să îndeplinească (din compasiune ) această lugubră misiune. Între timp casa s-a vândut chiriașilor în conformitate cu legea 112, lege de tristă amintire, inițiată personal de președintele Iliescu, un om cu suflet mare…de comunist doamna, medic din Timișoara, a trecut între timp spre cele veșnice, iar casa părintească dobândită de chiriași a fost vândută cu bani buni unui nou îmbogățit, local. Totul în conformitate cu legea și sub ochiul imparțial al autorităților și Justiției!
Ultimul act s-a jucat în zilele noastre, legile și justiția postcomunistă a lui Iliescu au fost demult înlocuite de legile și justiția liberală, liber-democrată și apoi social-democrată, fără ca aceste schimbări să fi adus vreo modificare fundamentală privind retrocedarea proprietăților furate de regimul comunist. Dimpotrivă situația s-a înrăutățit, căci odată cu trecerea timpului lucrurile se deteriorează și devin obiectiv ireversibile. Astăzi în România sunt 200.000 de cereri de restituire nesoluționate….
Desigur s-ar putea oferi compensații,celor cărora restituirea ”in integrum” nu ar fi practic realizabilă. Dar este iluzoriu să ne așteptăm la așa ceva căci România este o țară săracă,cea mai săracă țară din Europa. Ne aflăm acum-mai precis de câva tiimp – în mijlocul ”cruciadei” împotriva corupției, care (abia acum observăm:),este un fenomen atotcuprinzător,quasi-generalizat, transpartinic, transetnic și atemporal, căci rădăcinile lui se regăsesc deja puternice în timpul domniilor fanariote și nici măcar regimul comunist nu le-a dăunat:). Dar corupția care este un cancer al economiei și al societății în ansamblu nu explică ea singură cauzele sărăciei și lentoarea dezvoltării. Ea trebuie stârpită,ceea ce nu este o misiune simplă căci asemenea balaurului din poveste are foarte multe capete și cum tai una, cresc altele la loc, dar este doar una din cauzele răului.
Antinostalgie
Se aud ades prin diferitele voci televizate, regrete cum că avuția noastră națională și industria înfloritoare dezvoltată în cei 50 de ani de comunism care au bântuit România,a fost prădată și mai mult, vândută pe nimic străinilor. Cel mai frecvent se acuză acum ”regimul” lui Traian Băsescu, ca cel mai vinovat. Dar să ne amintim cum s-a petrecut ”Marea Privatizare” (în masă) în România anilor 1990-1995 pe vremea prea cinstiților FSN-PDSR-iști.
Până în anul 1989 putem spune că practic toate proprietățile (Industriale,funciare,imobiliare) au aparținut statului. România era o țară săracă și în perioada comunistă având un Produs Național Brut echivalent cu cca 45 mrd $ ( mai puțin de 2000 $ /an/per capita!). Privatizarea în masă cunoscută și sub denumirea de ”cuponiada” a avut ca idee călăuzitoare distribuirea averii aflate în posesia statului tuturor cetățenilor majori sub forma unor cupoane de valoare egală și nespecificate urmând ca prin proceduri de piață să servească la achiziționarea unor acțiuni (conform prevederilor legii15/1991) ale întreprinderilor de stat trecute în administrarea a două mari Fonduri: FPS (fondul proprietății de stat) și FPP (fondul proprietății private). FPS a preluat marile întreprinderi în vederea privatizării lor. FPP, transformat ulterior în 5 societăți de investiții (SIF-uri), care trebuiau să dezvolte și să fructifice, în favoarea acționarilor privați, întreprinderile mici și mijlocii reprezentând 30% din valoarea proprietăților industriale ale industriei ”socialiste” decedate. Nici una din cele două concepte nu au fost de succes. Marile întreprinderi socialiste au fost în cea mai mare parte a lor falimentare încă din regimul comunist. Ele erau menținute pentru a asigura locuri de muncă (prost plătite). Cele mai multe din produsele lor erau valorificate fie pe piețe de ”complezență” (piața comună a țărilor comuniste), fie sub prețul lor real de cost pe piețele libere,unde de cele mai multe ori erau valorificate la prețuri de ”dumping”. Pierderile cauzate de ”industrializarea socialistă” (onoare excepțiilor!) s-au compensat prin nivelul de trai scăzut al populației din România, (lipsa bunurilor de consum și calitatea lor scăzută), exploatarea nemiloasă a muncii lor (săptămâna de lucru de 6 uneori chiar 7 zile) și exportul masiv (până la epuizare) al produselor naturale (agricultură,lemn,minereuri și minerale)
”E pur si movi”
Marele proiect populist ca toți cetățenii României din 1990 să devină acționarii unei industrii eficente,și în modul acesta să formeze clasa mijlocie-,osatura oricărei societăți stabile și de succes- a eșuat lamentabil.În primul rând deoarece acțiunile devin purtătoare de valoare atunci când sunt ale unor companii care produc profit și dacă sunt ”lichide” adică oricând pot fi vândute sau cumpărate pentru bani la diferite prețuri care se stabilesc pe o piață concurențială, la BURSA DE VALORI. În România, după 25 de ani de capitalism, nu există decât un simulacru de bursă de valori. SIF-urile distribuie dividende ridicole și incerte ca atare populația nu investește în acțiuni ale industriei românești, ci preferă să-și țină economiile în bănci care dau dobânzi din ce în ce mai mici. Toate acestea conduc la stagnarea economiei și la atrofierea capitalismului autohton. Singurele ancore de salvare au fost și din păcate rămân investitorii străini, care uneori vin, cum a fost perioada de preaderare și apoi de aderare la Uniunea Europeană. Atunci au venit masiv și au creat mii de întreprinderi, au investit în tehnologii moderne cu care au înzestrat întreprinderile create, în general investiții ”green-field” foarte puține au fost cele care au preluat sau au valorificat vechile întreprinderi socialiste,care aproape în totalitate erau complet depășite tehnologic. Din cele câteva sute de mari întreprinderi, au fost privatizate doar 22 (ca ex. Dacia, AlroSlatina, Arctic, Azomureș, Ford, RAFO, Roman, Terapia). Chiar din acestea puține câteva sunt deja falimentare!
Minciuna că un partid sau altul, un guvern sau altul este responsabil de actuala ”stare a națiunii”, mai mult decât celălalt trebuie abandonată. Cred că domnul Iohannis cu discursul lui calm și liniștitor, deși nu totdeauna spectaculos și nici destul de convingător are un îndemn care este foarte serios și înțelept ” PUNCT ȘI DE LA CAPĂT”.
Indicele Păcii
Pentru creșterea atractivității României, limitarea drastică a corupției este un deziderat fundamental și pentru care e nevoie de exigențele Procuraturii și Justiției,și în egală măsură de sporirea performanței și îmbunătățirea calităților umane a celor care împart dreptatea. Mai sunt și multe alte condiții și criterii economice de îndeplinit și mai ales în mod constant trebuie urmărită diminuarea implicării statului în economie și astfel barată calea care înlesnește corupția.
Declarațiile belicoase care se încrucișează amenințător deocamdată în eter, nu vor face să crească apetitul investitorilor pentru a-și plasa capitalurile în România. Suntem prea aproape de granița disputată între Ucraina și Rusia pentru ca să putem observa cu obiectivitate indiferentă, mersul evenimentelor. Desigur, privind de la înălțimea principiilor care asigură stabilitatea lumii, este de nepermis să acceptăm schimbarea frontierelor dintre țări, stabilite după cumplita conflagrație mondială iscată de Hitler folosindu-se de același tip de argumente vehiculate și la Minsk la tratativele dintre Putin și Merkel la care au mai asistat Hollande, Poroșenko și Lucașenko. Orice schimbare riscă să amenințe echilibrul fragil al păcii europene.
Să nu uităm că anul 2015 ne aduce o binefăcătoare aniversare. La 9 mai se împlinesc 70 de ani de pace pe bătrânul și rău încercatul nostru continent. A fost cea mai fastă perioadă a Europei. Pace, dezvoltare, bunăstare, cooperare și chiar o posibilă Uniune. Într-o foarte documentată și temeinică analiză anuală a Institutului pentru Economie și Pace(IEP) publicată în noiembrie 2014, se analizează valoarea unui indicator criterial numit Index Global al Păcii (GPI) pentru 162 de țări ale lumii împărțită pe 7 zone de intensitate a amenințării interne și externe. Cea mai sigură și prosperă zonă a lumii, în ciuda amenințărilor teroriste si jihadiste, rămâne Europa, din care face parte România deși clasificată pe un loc codaș (35), dar intr-o onorantă companie cu Franța și Marea Britanie.
Trebuie să sperăm că pacea Europeană va fi exemplul pozitiv care să influențeze lumea în bine.
Mina cea Cuminte și roadele concordiei
Unul din cei mai importanți actori care performează acum pe scena lumii este Vladimir Putin. Belicos, arțăgos, naționalist convins într-o epocă a globalizării, mulți consideră că de el depinde înclinare a balanței dintre Pace și Război.
Vreau să vă relatez o întâmplare adevărată a cărui actor principal a fost tot Vladimir Putin.
Monumentul Armatei Roşii, ridicat în Israel
În anul 2012, în timpul vizitei oficiale în Israel a lui Vladimir Putin – cu ocazia inaugurării celui mai frumos monument din lume dedicat Armatei Roșii, ridicat în Israel aproape de orașul Natanya – o doamnă în vârstă (93 de ani) cu numele de Mina Moiseievna Iuditovici, s-a prezentat la ambasada Rusiei din Tel-Aviv cu rugămintea să i se permită să-l privească pe Vladimir Putin de la distanță, dar ceva mai aproape să-l poată vedea mai bine. A explicat celor de la ambasadă că ea deși s-a născut în Ucraina, a locuit la Leningrad (Sankt Petersburg), unde a fost profesoară de limba Germană și Putin i-a fost elev prin anii1960 .Apoi după 1970 a emigrat în Israel.Pe Putin l-a recunoscut văzându-l la televizor,pe când încă era asistentul lui Boris Elțin. După o scurtă așteptare o mașină a ambasadei a dus-o pe doamna Mina Iuditovici la Hotelul King David din Ierusalim unde o aștepta președintele Rusiei care a invitat-o la un ceai și i-a spus pe cel mai firesc ton după 50 de ani de la precedenta lor întâlnire: ”Mina Moiseievna, între timp eu am chelit” iar Mina i-a spus: Ştii ceva? Îmi placi mai mult decât Medvedev care își citește discursurile, iar tu vorbești liber! La scurt timp de la această memorabilă întâlnire cei de la ambasadă au invitat-o să viziteze un apartament cochet în Tel Aviv, pe care Vladimir Putin o roagă să accepte ca un cadou din partea lui.
Mina Iuditovici, profesoara lui Putin
Întâi Mina a refuzat, apoi la insistențele ambasadorului a acceptat cu trei condiții: ”să fie aproape de stația de autobus, de piață și de doctor” Mina Iuditovici, o evreică din Israel, născută în Ucraina l-a învățat limba Germană la Sankt Petersburg pe Vladimir Putin președintele Rusiei (când Președinte, când Prim Ministru) care a încheiat azi la Minsk-Belorusia, un acord (spre) Pace,după ce la Donețk frumosul stadion al echipei Șahtior antrenat de românul Mircea Lucescu, a fost făcut praf !
Tiberiu Roth, 13 februarie 2015
