De nenumărate ori am purtat un dialog cu mine însămi şi am încercat să-mi clarific câteva noţiuni de care m-am izbit fără să vreau. Este vorba despre diferenţa dintre a te comporta orgolios sau de a dovedi demnitate. Demnitatea este o măsură de apreciere între oameni. Ea vine de la sine şi desigur, de la alţi oameni. Este un proces de apreciere a individului ca OM. Ea vine de la OM şi se reflectă la OM. Cât despre orgoliu, m-am îndoit totdeauna de valoarea mea, am fost totdeauna prietenoasă cu toţii, uneori chiar am fost criticată de cei apropiaţi pentru că nu păstrez nicio distanţă.

M-am ferit totdeauna de astfel de comportamente. M-am îndoit totdeauna de valoarea mea, am fost totdeauna prietenoasă cu toţii, uneori chiar am fost criticată de cei apropiaţi pentru că nu păstrez nicio distanţă.

Aşa cum scrie poeta Ana Blandiana în Fals tratat de manipulare:  “Toată viaţa am fost obligată să mă scuz nu pentru defecte, ci pentru calităţi. De altfel, acestea din urmă, şi nu celelalte, mi se reproşau […] ca şi cum aş fi ştiut din prima clipă că ele sînt cele care nu mi se vor ierta, că trebuie să fiu atentă să nu mă deosebesc prea şocant de cei din jurul meu” (p. 266).  Nu mă miră aceste afirmaţii. Şi eu am încercat toată viaţa să am o prezenţă discretă ori de cîte ori am fost angajată într-o activitate publică.

Desigur  am şi eu slăbiciunile mele, nimeni nu-i perfect. Sunt impulsivă, am reacţii exagerate, sunt exuberantă, dar în niciun caz orgolioasă. Cei care mă cunosc ştiu să treacă peste aceste defecte, mai ales că sunt temporare. Cei care imediat se supără sunt cei care de fapt nu au reuşit să mă cunoască şi nu au avut nici un sentiment pentru mine.

Am căutat mai departe în dicţionar şi am ajuns la noţiunea de demnitate, care este definită astfel: “Demnitatea, este o calitate a unei persoane care impune respect, având autoritate morală şi prestigiu.”

Demnitatea este o măsură de apreciere între oameni. Ea vine de la sine şi desigur, de la alţi oameni. Este un proces de apreciere a individului ca OM. Ea vine de la OM şi se reflectă la OM. Dai dovadă de demnitate atunci când îţi susţii părerea fără să faci compromisuri, chiar dacă ştii că hotărârile pe care le iei nu sunt în avantajul tău. Această calitate, a verticalităţii, de a nu renunţa la părerile mele, dacă le consider juste, am moştenit-o de la tatăl meu. Ce exemplu mai bun putea să-mi dea decât exemplul lui care a mers pe calea în care a crezut, cu riscul represiunii comuniste!

Printre multele volume scrise de prietenul nostru Eugen Uricaru, citez dedicaţia pe care ne-a scris-o pe romanul său Supunerea: “Pentru Liana şi Mirel Horodi, oameni de ispravă care au traversat istoria fără să se supună”. Este adevărat: nu m-am supus niciodată.

Eram în clasa I-a primară (1947), la Institutul Sfânta Maria din strada Pitar Moşi, la călugăriţe. Copiilor mei le este greu să realizeze ce căuta mama lor la călugăriţe ?! Le-am spus profesoarelor că nu particip la lecţia de religie fiind evreică. Eram însă prezentă în clasă şi cred că ştiam poveştile din Biblie mai bine decât colegele mele creştine. Festivităţile catolice aveau un fast deosebit, motiv pentru care multe colege evreice au trecut la religia catolică. Chiar în familia mea – din  partea tatălui – am avut veri care au sărbătorit Comuniunea, îmbrăcaţi în costumaşe albe, aşa cum era ritualul. M-am născut evreică şi am rămas evreică şi, cu toate acestea m-am bucurat de apreciere şi stimă, fiind decorată de călugăriţe ca elevă silitoare.

La 19 ani, tatăl meu a fost arestat  şi condamnat politic la 16 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru crima de participare la complot de răsturnare a regimului comunist şi crima de spionaj în favoarea Statului Israel (lotul Petre Ghiaţă). Citez ceea ce am scris în volumul de memorii Speranţe în întuneric al tatălui meu Valentin Saxone (Fundaţia Culturală Libra-Bucureşti 2006):  “Mă chemau la «cadre» să dau «completare la autobiografie. Nu reuşeau să mă sperie probabil că moştenisem de la tatăl meu curajul. Ba, mai mult, într-o zi de iarnă, în curtea atelierului de pe strada Bacovia, l-am prins de reverul hainei pe «tovarăşul» Doiciu – şeful  nostru – care  mereu mă ameninţa că o să mă înveţe minte. Era o namilă de om, negricios, parcă eram David şi Goliath. L-am prins de reverele hainei, l-am proptit de zidul clădirii şi i-am spus: «Să ştii că aşa am să mă duc cu tine la Partid să-i întreb dacă cineva te-a autorizat pe tine să mă chinuieşti. De unde ştii tu că eu împărtăşesc aceleaşi idei politice ca tatăl meu? Poate că sunt mai comunistă decât tine». A îngheţat. A devenit livid şi, din ziua aceea, nu a mai îndrăznit să se ia de mine. Era o aberaţie să spun că sunt comunistă, dar UTM-istă am fost, până la arestarea tatei, când m-au exclus cu specificaţia: «O fiică de deţinut politic nu poate face parte din rândurile UTM-ului, chiar dacă Liana este un om de o ţinută impecabilă. Ne-am dori ca mulţi să fie ca ea. Mai bine să greşim dând-o afară, decât să greşim continuând să o avem în rândurile noastre»“.

Sună bine! Adevărul este că, privind mai târziu la Sala Palatului, mi-am amintit cum am cărat cărămizi la “muncă voluntară” pentru construirea acestui edificiu important. Şi, cu toate acestea, am primit Premiul I pentru obiecte de artă decorativă din lemn. Nu-mi venea să cred! Eu, Liana Saxone, cu un tată condamnat politic, să-mi aud numele printre premianţi…

Au existat fii sau fiice a celor implicaţi în proces, care s-au dezis de părintele lor şi nu numai că nu au avut de suferit, au dus-o foarte bine şi atunci şi astăzi. Eu nu aş fi fost capabilă să fac acest lucru. La vârsta de 30 de ani, în Israel,  am intrat să lucrez la Bank Leumi, la Bnei Brak. Eram după “primii şapte ani în ţară, pe care i-am asemănat cu cele 7 vaci slabe, din Biblie. Respectam locul, venind îmbrăcată cât mai decent şi mă simţeam minunat atât în rândul colegilor cât şi a populaţiei din oraşul religios. Mulţi şi-at fi dorit ca eu să “ader” la lumea lor. Pe atunci “munca de lămurire pentru trecerea la religie” (hozer be tşuva) nu luase amploare. Care mai de care din rabinii cunoscuţi din Bnei Brak m-au binecuvântat să-mi găsesc un “husen” (soţ) şi să fiu fericită. Nu am aderat la religie cu toate că de câte ori veneam la lucru cu o perucă modernă (Bnei-Brak era “patria perucilor” şi mie îmi plăceau), femeile credeau că…gata, fac parte din lumea lor!

 “Husenul” – Mirel, a venit, nu pe un cal alb ca în basme, ci pe un Vokswagen mititel – şi cu el realizarea tuturor viselor pe care le-am avut în viaţă. Iar visul meu cel mai “arzător” a fost să am o FAMILIE. Le-am povestit de nenumărate ori copiilor noştri, astăzi bărbaţi la casele lor, despre aceste trei episoade din viaţă, ca să ştie că mama lor a trăit cu demnitate, cu verticalitate şi de aceea nu este vulnerabilă.

Dacă am ieşit vreodată în dezavantaj luând o hotărâre? Depinde cum vezi lucrurile. Dacă o relaţie încetează să mai existe probabil că nici nu a fost sinceră. Altă dată aveam sentimentul “părăsirii” că am pierdut “ceva” astăzi fac “delete” şi “trash”, ce să facem, trăim în era internetului.

Din păcate mica colonie israeliană a originarilor din România  trece astăzi printr-o perioadă de conflicte care nu lasă nici o speranţă de remediere. De aceea am hotărât să mă limitez de acum înainte la arta mea. În faţa şevaletului mă simt liniştită. Şi picturile mele, care sunt expuse acum la Casa artiştilor Chagall din Haifa şi la Galeria din Ein Hod, sunt expresia liniştii pe care mi-am găsit-o în pictură.

În încheierea acestor însemnări îmi permit să-l citez pe incomparabilul Radu Beligan care spunea într-un interviu: “Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii”.

Iată un lucru pe care l-am reţinut şi pe care l-am “adoptat” şi cred că merită să fie reţinut, fără orgolii de prisos.

Articolul este ilustrat cu reproduceri ale picturilor Lianei Saxone-Horodi, puse la dispoziţia revistei, de artistă.