Atât ideea întâlnirii, cât și o mare parte a soluțiilor „logistice” legate de realizarea ei, au fost ale Marianei care, cu energia și optimismul său contagios, au transformat visul în realitate. Am copilărit toți patru într-o cameră, la etajul casei de pe străduța care purta pe atunci numele lui Paul Ehrlich, mai mult ca niște frați decât veri. Mai târziu, soarta ne–a răspândit în lume (trăim acum pe patru continente). Dacă îmi amintesc corect, recenta vizită la Cluj a fost prima noastră revedere în orașul în care ne–am născut, de după război, la câte un an diferență unul de altul.
Detaliile legate de (prea) scurta întâlnire, încep acum să se sedimenteze, imaginile fiind ceva mai clare decât în momentele, deseori haotice, ale petrecerii lor. Umbrelor li se adaugă apariții reale, orașul creat prin îmbinarea acestora fiind un amestec ciudat de vis și realitate, fenomen care, presupun, are loc și în sufletele altor ,,dezrădăcinați”.
Împreună am urcat și la cimitirul evreiesc, în dimineața de după sosire. Am avut noroc să găsesc mormântul lui Tata în ordine, spre deosebire de multe altele, aflate parțial sau total, în paragină. Noroc cu Adam, soțul Marianei, o persoană cu prestanță și prezență de spirit pentru a convinge un om de treabă, aflat la locul și momentul potrivit, să facă puțină ordine pe aleile invadate de buruieni și crengi uscate.(Se pare că nu eram singurii nemulțumiți de situația în care se află acest „loc de pelerinaj”; am mai întâlnit acolo fețe îndurerate, ale căror expresii indicau sentimente similare: indignare și o amară resemnare).
Un punct mult mai luminos al zilelor noastre clujene a fost seara petrecută la Templul Memorial al Deportaților, unde ne dădusem întâlnire cu câțiva prieteni dragi. De altfel, casa copilăriei noastre se află în vecinătatea templului, mai exact pe o străduță din spatele lui. Un concert de muzică evreiască și israeliană îi adunase pe evreii din oraș, nu prea mulţi,ce-i drept.Ca prin minune însă, locul s-a umplut până la refuz, inclusiv culoarele de lângă pereți, iar aplauzele n-au contenit. Să fi fost legendara sete de cultură a clujenilor, grija organizatorilor sau ambele? Oricum, a fost suficient pentru a-mi risipi o parte din nostalgia care îmi chinuia sufletul în acele momente.
Am mai avut parte de bucurii în seara aceea. Vecinul meu de odinioară, un om pe care mă simt onorat să-l numesc prieten, mi-a oferit un exemplar al proaspetei sale cărți.
Am învățat multe din lucrarea lui Andrei Zador, întitulată simplu „Personalități marcante ale evreimii clujene”, pe care am citit-o dintr-o răsuflare la câteva zile după revenirea în Suedia. Pot afirma acum, cu toată sinceritatea, că aș fi rămas ignorant în ceea ce privește puternica prezență evreiască ce a marcat existența orașului meu natal de-a lungul timpurilor, dacă nu aș fi intrat în posesia remarcabilului volum.
În introducerea la carte, Andrei Zador scrie: „Mi-am respectat propriul angajament de a scrie cât mai mult despre istoria evreilor, puțin despre familia mea și aproape deloc despre persoana mea”. Profit de ocazie pentru a-i recomanda autorului să-și încalce angajamentul, cu sufletul împăcat .Există în lume cititori care i-ar primi bucuroși confesiunile.
Ce s-ar întâmpla oare cu amintirile noastre dacă nu ar fi trezite brusc de câte o vizită pe meleagurile natale unde ne-am petrecut si o parte hotărâtoare a existenței? Și oare cum am arăta noi fără aceste memorii?
Propriile-mi răspunsuri, în caz că m–aș încumeta să le înșir, ar suna, în mod sigur, penibil; ar fi nevoie de un psiholog cu experiență pentru a le descâlci. Există, totuși, o imagine care îmi revine în minte cu ascuțimea unei fotografii realizate recent, cu cel mai avansat obiectiv din lume. Datează dintr-o după-amiază târzie de toamnă, în perioada copilăriei. Mă aflam în drum spre Cluj, iar primele case se iviseră deja. Priveam peisajul de la geamul cupeului de tren, după abia câteva zile de absență din oraș, care mi se păreau însă o veșnicie. Câteva minute mă mai despart de clădirea familiară a gării, euforia revenirii le prelungește însă. Cuprins de nerăbdare, pornesc pe jos de-a lungul străzii Horea, liniștindu–mă abia la intrarea în curte.
Eram, în sfârșit, acasă, fără să înțeleg încă ce va însemna, peste ani, acest cuvânt.
George Farkas
6 Comments
Draga Gyuri,
Nici nu stii ce placere imi face lectura articolului tau! Copilaria si adolescenta clujana ma fac sa ma simt apartinatoare a acelei comunitati de timp si loc pe viata.
Ma bucur ca vietile noastre s-au intersectat si aceste amintiri imi imbogatesc nu numai mie viata, dar sunt importante pentru felul in care se traia in acea epoca, pentru relatiile umane care ne uneau. Ii multumesc prietenei mele Ana Graam si pentru acest gest.
Astept cu nerabdare articolul urmator.
Sofia Breban Oprescu
Iar tu,probabil nu stii ce efect au avut randurile tale ,atat de frumos scrise.Iti multumesc din suflet.La fel si celorlati care au citit materialul.
Draga Gyuri si toti Farkasek,
cred ca asa o intilnire e foarte deosebita de altele….
cumva va “invidiez” dar numai cu drag…
sentimentul de a fii inca odata “acasa” cu cei cu care
am copilarit e greu de exprimat in cuvinte…
totul arata plin de dragoste ,prietenie si NOSTALGIE
Aniko
Dragă Gyuri ,
Mulțumesc pentru rândurile frumoase.
Și pentru noi va rămâne o amintire de neuitat întîlnirea celor 5 copii evrei care locuiau în aceași curte (de fapt au fost 6 ) ]n Cluj ,la câțiva ani de la terminarea Holocaustului !
Să sperăm că ne vom mai întâlni !
גיורא, היה מרגש לקרוא על המסע הנוסטלגי
!שלכם ! נהניתי מאד. יישר כוח
Un articol sincer care exprimă nevoia imperioasă, lăuntrică, de a reveni – măcar preţ de câteva zile – la Cluj, taramul copilariei si adolescentei, oraşul rădăcinilor. M-am bucurat nespus s-oi revădm după mai multe decenii, pe Mariana (Marinka), să mă reîntâlnesc cu George şi Emi şi să-i cunosc pe Donca şi Peter. Prietenia noastră e moştenită de la părinţii noştri – supravieţuitori ai lagărului Buchenwald – şi tot timpul acestei scurte întâlniri aveam impresia că şi ei sunt alături de noi.