Mi-am zis că trebuie să scriu despre asta. Mi-am zis că trebuie s-o fac chiar dacă unii (sau chiar majoritatea) dintre cititorii Baabel-lui n-or să înțeleagă mai nimic din toată tărășenia, pentru că nimeni nu e obligat (dacă nu e într-adevăr obligat!) să cunoască și/să retrăiască tristele amintiri dintr-o vreme de mult apusă, într-o perioadă istorică de tristă amintire, într-o vreme când Europa pregătea cel mai groaznic măcel din istoria omenirii. Și atunci, de unde provin îndoielile mele?

Dintr-un simplu calcul aritmetic. Deci e vorba de niște detalii aparținând perioadei interbelice, adică acum vreo 80 ani. Prin urmare numărul celor care mai sunt în viață și care au fost martori la evenimentele de care voi aminti mai jos, se apropie de zero. Iar urmașii lor? Ei bine, eu am anumite suspiciuni, bazate pe povestirile având ca sursă generațiile următoare celor care au trăit infernul Holocaustului. Mai tot ce s-a scris în legătură cu acest subiect conține date precise despre cumplita tăcere a supraviețuitorilor , care în imensa lor majoritate au refuzat să povestească…Și atunci cum poți să te bazezi pe un fapt ce pare ireal și anume că cei persecutați de prigoana legionară a anilor 20 și 30 au reprodus cu fidelitate amănuntele chinurilor prin care au trecut și le-au transmis copiilor și nepoților ceea ce ei înșiși ar fi dorit să uite?

Dar toate semnele mele de întrebare au dispărut atunci când mi-a căzut în mână, pentru a doua oară după zeci de ani, o carte a cărei citire o consider obligatorie pentru oricine care e de părere că a uita înseamnă și a ierta.

Ori motto-ul existenței generației mele, prima generație de după cel mai cutremurător măcel care a avut loc vreodată pe pământul vechiului continent, este : nu uităm, nu iertăm, dar mergem înainte!

Şi acum să vedem despre ce carte e vorba:

Mihail Sebastian! De două mii de ani… Un volum care nu-ți permite să adormi liniștit. Iată ceva, acel ceva , despre care se poate scrie foarte puțin dar și foarte mult, o poveste care rămâne valabilă de aproape două mii de ani. Antisemitismul.

Dar cum să-l ataci? Cum să faci ca să nu repeți ceea ce s-a scris în mii de volume publicate în zeci de limbi?

Și de ce eu să fiu acela care să dezgrop niște amănunte despre o realitate de mult dispărută? De ce? Pentru ca am purtat steaua galbenă? Pentru că am trăit ani de zile în umbra absenței tatălui meu, luat ca medic în lagărele de concentrare? Nu-i de ajuns, mi-am zis.

Dar iată că am găsit răspunsul la dilema care nu-mi dădea pace din momentul când am terminat de citit ultima pagina a volumului cu pricina.

Voi putea scrie, mi-am zis, doar dacă voi reuși să mă transpun, cu ajutorul poveștilor acumulate în casa părintească,  în lumea Bucureștiului de acum aproape o sută de ani, în anii 20-30 ai secolului trecut și să încerc să descriu în nu prea multe fraze, cum îl văd eu, evreu israelian de aproape 50 ani, născut, crescut și educat în România de după război, pe evreul Iosif Hechter/alias Mihail Sebastian, născut, crescut și educat în România înaintea acelui război care nu mai poartă nume pentru că e unic.

Am realizat pe loc că această sarcină mi se potrivește de ajuns de bine, pentru că povestea eroului volumului lui Sebastian are foarte multe din ”epopeea” propriului meu părinte, care  în acele vremuri avea exact aceeași vârstă ca eminentul scriitor.

Dr. Meir Gurman, tatăl meu

Această asemănare m-a zguduit din primul moment. Pentru că tatăl meu a trăit aceleași momente de groază și frustrare, exact ca cele descrise în romanul cu pricina. Era student la Medicină,  în București, în anul 1925. Doar că atmosfera, identică cu cea din carte, l-a obligat să ajungă de ajuns de devreme la concluzia că așa zisa emancipare a evreului român, care din 1923 căpătase cetățenie, era doar o ficțiune. Fusese bătut în mod regulat, în curtea facultății. Pe dulapul din cabinetul său, mulți ani după aceea, în valijoara care conținea diploma de medic obținută la Praga, un stetoscop, un ciocan de examinare a reflexelor neurologice și un set de seringi, mai exista un mic obiect, o batistă impregnată cu sânge.

-De ce păstrezi, tată, batista asta murdară?

-Dragul meu, tot conținutul valizei reprezintă de fapt ceea ce am nevoie în cazul în care peste noapte am fi obligați să fugim de aici. Într-o mână valiza, și cu cealaltă ținându-te pe tine, o luăm la fugă împreună cu mama și ne salvăm…..  Tot ce am în valiză îmi va permite să-mi practic meseria oriunde, din primul moment. Iar batista, dragul meu băiat, o țin în valiză pentru că existența ei mă obligă să-mi aduc aminte de unde și de ce am fugit…

Dar eroul lui Sebastian rămâne pe loc. Nu fuge peste țări și mări ca tatăl meu. La prima vedere, acest fapt poate fi considerat ca un act de eroism, iar individul poate fi invidiat pentru puternica sa personalitate. Dar nu, Sebastian nu fuge pentru că e convins că tot ce i se întâmplă, de fapt, i se cuvine.

Un evreu, afirmă autorul de zeci de ori în cuprinsul cărții, e făcut să sufere: ”sunt un om bătut și lumea nu stă în loc pentru atâta lucru”.

Toți prietenii săi, și fiecare în parte, își primește porția aproape zilnică, cu înțelegere, și cu o enormă doză de pasivitate. Evreul trebuie să fie persecutat. De aceea într-o seară la căminul studențesc, cere să fie scos de pe lista bătuților din acea dimineață: ”i-am spus să mă șteargă de pe listă: nu cred să fi primit mai mult de două palme….”

Și mai încolo: ”deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi și am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puțin”.

Iar concluzia nu se lasă așteptată prea mult: ”Nu ni s-a spus de atâtea ori că suntem un neam murdar? Poate că e adevărat. Poate că mistica noastră, asceza noastră, sfințenia noastră este asta-murdăria. Un fel de a te ingenunchea, un fel de a te mutila lent, voluptos, tot mai departe de steaua albă a purității”

Oare cine mă va crede că am ales scurtele  fragmente de mai sus aproape la întâmplare, răsfoind alene paginile cărții?! Pentru că aceasta este suprema imagine pe care ți-o oferă volumul lui Sebastian, cu o frecvență care te obligă să-ți pui o singură întrebare: ce se ascunde în spatele unor asemenea descrieri? E vorba de încercarea autorului de a-și autosugestiona nevoia de a ține tot timpul capul plecat și a rămâne toată viața la cheremul bătăușului antisemit, sau pur și simplu aceste propoziții reflectă perfect mentalitatea evreului român de acum 100 ani, fericit că e numai bătut și nu exterminat?

Din păcate, părinții mei au dispărut de mult, nimeni din acea generație n-a mai rămas lângă mine, și n-am pe cine să întreb…

Un lucru e clar. Sebastian se dorește român, se simte român, de pe Dunăre, și nimic și nimeni nu-l va împiedica să se simtă așa și să rămână așa, blestemat și fericit că se poate bucura de Dunărea sa: ” A avut cineva mai multă nevoie de o patrie, de un pământ, de un orizont cu plante și animale? Tot ce e abstracție în mine a fost corectat și, în bună parte, lecuit de o simplă priveliște dunăreană”.

Departe de mine de a mă transforma în critic literar. Eu doar citesc cărți și le absorb mesajele, și nicidecum nu caut cu lumânarea dedesubturi psihologice.

Dar nu mă pot opri din a încerca să înțeleg cum se face că în numai douăzeci de ani noi, urmașii lui Sebastian am făcut o cale extrem de lungă, într-o direcție complet opusă celei propovăduite de celebrul scriitor?

Ceea ce mă ajută, totuși, să găsesc un răspuns la această dificilă întrebare e prea cunoscuta frază pe care o ingurgitează toți cei care au ocazia să viziteze platoul din sudul Israelului, vecin cu Marea Moartă: ”Massada nu se va mai repeta niciodată”.

Pentru că există o zguduitoare asemănare între tragedia sebastiană din anii României legionare și soluția sinuciderii în masă pe acel platou a evreilor refugiați de frica legiunilor (!) romane acum aproape două mii de ani.

Atitudinea lui Sebastian și a multor altora din generația sa reprezintă, cel puțin în ochii mei, o sinucidere spirituală desăvârșită.

Nu posed nici un instrument care să mă ajute să conchid care din aceste două sinucideri e mai tragică și mai ireversibilă.

Știu însă că realitatea lui Sebastian e de mult dispărută, dezintegrată, datorită apariției unei mentalități complet noi, o gândire care obligă pe cei de azi și de mâine să construiască și să întărească bazele unei  platforme reale, care să permită oricărui evreu să trăiască departe de permanenta panică sebastiană.

Dar pentru a atinge un asemenea țel e nevoie absolută de o memorie eficientă. Și acesta este marele merit al cărții lui Mihail Sebastian. Citită și recitită, o dată și încă o dată, ea te ajută să nu uiți nimic din ce  a fost. Și mai ales să transmiți celor de după tine această tristă moștenire lăsată de Iosef Hechter și generația sa.

Și oare de ce am convingerea că e mai important să-l recitești din când în când pe Sebastian decât să deschizi din când în când o carte de rugăciuni?

Gabriel Ben Meron.