Medicii israelieni au datoria să facă serviciu militar în rezervă până la vârsta de 51 de ani. Timp de câteva săptămâni pe an trebuie să activeze în diverse unități ale armatei. În cadrul serviciului de rezervă am fost trimis odată ca medic de batalion la o unitate din deșertul Arava, la granița cu Egiptul. În fiecare zi consultam pacienții din baza militară, iar apoi plecam cu o ambulanță, însoțit de sanitari militari, ca sa consultăm soldații din posturile care aparțineau de baza noastră. Unul din aceste posturi era la un punct de trecere a frontierei pentru camioane. În fața noastră se afla un post al armatei egiptene.  Într-una din zile sanitarul postului m-a rugat să văd un bolnav neobișnuit.

– E datoria mea, sigur că o să-l văd, i-am răspuns.

– Nu e un soldat de-al nostru, doctore, e un militar egiptean!

– Ce  are?

– Îl doare în gât, mi-a raspuns el, și are febră. La ei serviciul medical vine foarte rar, doar o dată pe lună.

M-am întrebat cum să-l ajut. Era totuși un soldat de „dincolo”. L-am sunat pe comandantul bazei și l-am întrebat cum să procedez. Acesta a tăcut o vreme, apoi m-a rugat să-i las timp să se consulte cu superiorii săi – era primul caz de acest fel cu care se confrunta. M-a sunat după o jumătate de oră:

– Nimeni nu a putut să-mi dea un răspuns clar, așa că procedează precum îți dictează conștiința, mi-a răspuns, și a închis telefonul…

Jurământul lui Hippocrates și educația primită de la părinții mei mi-au rezolvat problema. L-am rugat pe sanitar sa mă ducă să-l vedem pe „bolnavul egiptean”. Era o zi însorită de aprilie, a doua zi de Paști și în jur era o liniște desăvârșită.

Ne-am apropiat de gardul de sârmă ghimpată care desparte cele două țări.

– Anwar, a strigat sergentul, a venit El hakim (medicul în arabă).

Un tânăr înalt s-a apropiat de noi. Era timid și foarte încordat.

– Salaam aleicum, șalom, ne-am salutat.

Vorbind în engleză, l-am rugat să se apropie și l-am întrebat ce îl supără.

– Gâtul, mi-a răspuns.

Am scos din buzunar o mică lanternă și l-am rugat să deschidă gura mare. Am văzut niște amigdale mărite, pline cu pete albe. Suferea de o amigdalită pultacee.   Bine că nu avea pneumonie, m-am gândit, și nu era nevoie să strecor stetoscopul dincolo de graniță ca să-i ascult plămânii. I-am dat tablete de penicilină și i-am spus să țină legătura „internațională” cu sanitarul postului nostru.

Peste o săptămână am revenit la postul respectiv. Anwar mă aștepta la gardul de sârmă ghimpată. Era numai zâmbete. Mi-a mulțumit și mi-a oferit un pachet de țigări „Nefertiti”. I-am apreciat buna intenție, dar am refuzat, spunând ca e ilegal să treci mărfuri peste graniță fără vamă.

– Șucraan (mulțumesc în arabă), mi-a spus și ne-a făcut semn cu mâna…

Ambulanța se îndepărta încet de post. Îl mai vedeam pe Anwar, se uita după noi,   iar eu mă gândeam că într-adevăr medicina nu are frontiere….

Andrei Schwartz

26 Aprilie  2018.