Am trecut ”granița dintre Argentina și Chile, pe timp de noapte. Dormeam după cina copioasă pe care ne-au servit-o prietenii noștri (ce doi chelneri:) din Filipine. Ei  ne serveau seară de seară  la masa ”26” mâncarea delicioasă pregătită – de ”industria” culinară a vaporului – celor 4560 de ”guri flămânde” (călători și echipaj). Într-un fel era păcat să trecem noaptea pe lângă priveliștile unice și spectaculoase pe care le oferă arhipelagul  Țării de Foc, dar tocmai acesta este marea atracție a ”industriei de croaziere”, inegalabilul ei avantaj. În locul turistului care-și schimbă mereu hotelul împachetând și despachetând zilnic bagajele  a apărut hotelul plutitor care însoțește turistul fericit. instalat pentru vreo două săptămâni într-un „pachebot” modern. Nava noastră de croazieră, care face parte din categoria celor  mari, trebuie să plutească la o distanță decentă de coasta, dar cu grija să  nu compromită vederea confortabilă a peisajului. Rezultatul acestui inevitabil compromis este predilecția pentru navigarea nocturnă (acolo și unde se poate).  Deci am adormit,  plecând din Argentina (Ushuaia) de pe faimosul Canal Beagle strecurându-ne printre insule, insulițe și fiorduri, am trecut ”granița” dintre cele două țări vecine  atât de asemănătoare și totuși atât de diferite,  trezindu-ne dimineața în Chile pe nu mai puțin faimosul ”Canal” Magellan. Am acostat în largul Canalului (din cauza adâncimii lui prea mici înspre port,  pentru un vapor atât de mare:)  și am fost transportați pe bărcile de salvare:) ale navei noastre la debarcaderul  orașului Punta Arenas capitala Țării de Foc (partea chiliană:). Țara de Foc, tot așa împărțită în două după lupte înverșunate și mediere internațională a apelat la formula înțeleaptă de a avea ”două capitale” nicidecum una ”tăiată în două”:)

 

Trecerea prin gaura acului:)

Punta Arenas ( ”punct nisipos”- span.) este „metropola Patagoniei” fiind cel mai mare oraș de la  Tropicul Capricornului spre sud, cu  aproape 150.000 de locuitori, un oraș cu clădiri impozante cu parcuri frumoase și   o climă fără excese.  Vara nu e prea fierbinte (cam 15 grade Celsius) nici iarna (în iulie:) nu-i prea rece (-1 grad Celsius:). Această moderație a temperaturilor explică faptul că toate acoperișurile caselor sunt din tablă vopsită în multiple culori. Punta Arenas  si-a început  ”cariera” după Primul Război Mondial ca și ”concurenta” sa Ushuaia , – fiind un loc izolat ideal pentru o închisoare – ca un ”oraș” al deținuților. În scurt timp însă –  probabil și datorită climei acceptabile, valuri de imigranți  atrași de febra (neîntemeiată:) a aurului au creat oportunități economice, atât în agricultură sau creșterea animalelor, cât mai ales, după cel de al doilea război mondial  în extracția de petrol, descoperindu-se remarcabile resurse în zonă. Nu departe de Punta Arenas se aflâ Fortul Bulnes (fortificația despre care am amintit în precedentul episod al călătoriei noastre)  construită  din dispoziția celui de al doilea președinte care se chema Manuel Bulnes  pentru a asigura controlul Republicii Chile ( abia  proclamată în 1818:) asupra Strâmtorii Magellan.. Acest Manuel Bulnes a fost președinte timp de două mandate (1841-1851) – căci Constituția  lor nu permitea mai multe – fiind considerat unul din președinții care au contribuit esențial  tânărul stat să devină azi cel mai dezvoltat între țările  Americii Latine. El a sprijinit  dezvoltarea  educației și înflorirea artelor, a fost un artizan al  democrației în Chile, un președinte care deși de formație militară, general activ, a cultivat politica înțelegerii și compromisului între grupurile etnice sau sociale din societatea chiliană.

Crearea Fortului care să asigure posesia Strâmtorii Magellan a fost o preocupare substanțială a întemeietorilor statului liber Chile. Era evident că accesul la coasta de vest a ambelor Americi va deveni în viitor sursa dezvoltării. Și că cel care deține controlul strâmtorii  se va îmbogății din taxa de trecere. Vizionarul care de altfel l-a determinat pe Manuel Bulnes să construiască Fortul care-i va purta numele, a fost ”părintele” independenței Republicii Chile  un nobil bogat  de origine irlandeză și spaniolă, Bernard  O’ Higgins. , care a devenit ” Director Suprem” ( Șef al Statului) din 1817 până în 1823.

 

Împăratul republicilor

Configurația politică de azi a Americii de Sud a fost determinată de trei factori importanți. Proclamarea independenței Statelor Unite ale Americii, Revoluția Franceză și Războaiele duse și câștigate de Napoloeon La sfârșitul secolului XIX, Imperiul Spaniol,  după o lungă perioadă de glorie – trei secole – era slăbit de războaiele impuse de imperiile rivale. Cel mai redutabil dintre adversari era evident Imperiul Britanic, dar nici olandezii și francezii nu se lăsau mult mai prejos. Coloniile spaniole din America Centrală și America de Sud erau principalele teritorii stăpânite de Coroana Spaniolă. Administrația puterii era încredințată viceregilor care guvernau în numele regelui Spaniei, dar desigur că multe și puternice interese locale disputau dreptul nelimitat al autorității coloniale de a controla pe de a întregul soarta lor. De-a lungul celor trei secole de statut colonial în teritoriile guvernate de la Madrid au fost evoluții demografice esențiale, determinate de imigrații masive din diferite părți ale lumii – dar mai ales din Europa – de înmulțirea intensă a populației creole și diminuarea drastică a populațiilor autohtone precolumbiene. S-a născut și s-a consolidat o elită locală, de proprietari, dar și de potentați economici, politici, culturali. Un soi de naționalism incipient, de fapt  un fel de etnogeneză, o conștientizare a unei noi identități în limitele granițelor coloniale. Acest proces se suprapunea cu îndemnul. ”nu Regele e Lege ci Legea e Rege”  pornit vertiginos din Franța și preluat viguros în Statele care s-au unit  în America de nord.

Cum s-ar zice ”fructul era copt” se aștepta doar momentul ca cineva să ”scuture pomul”. Acest ”cineva”  apărut la momentul potrivit, a fost impetuosul Napoleon Bonaparte, proaspăt încoronat împărat (al Republicii Franceze care cu puțin înainte a reușit să taie capul propriului rege:). Deși aliat cu Regele Carol al IV lea, al Spaniei, Napoleon l-a detronat în 1808 pe fiul acestuia, regele Ferdinand al VII-lea, instalându-și propriul frate – Joseph – pe tronul Spaniei. Cele 12 viceregate din America Latină, aflată în posesia regatului spaniol, au rămas fără ”rege” și drept consecință fără ” lege”:) Pozițiile adoptate în diferitele teritorii aparținând diferitelor ”viceregate” au fost și ele diferite. De la  prezervarea loialității față de ”regele napoleonian” până la refuzul total al oricărei stăpâniri atitudinile populației și a liderilor au fost diferite, dictate de sentimente …și mai ales interese proprii. Până la urmă,  chiar în interiorul teritoriilor care au devenit patriile viitoarelor națiuni, s-au separat opiniile O parte a populației (”spaniarzii” regaliști) voia să rămână fidelă Spaniei, indiferent de cine ar fi fost rege în Spania, pe când o altă parte (”patriotarzii” în special ”creoli”) voiau proclamarea independenței și ruperea definitivă de Spania. Pe acest fond de opinii diverse și de cele mai multe ori contrarii, în care s-au implicat mulți militari de diferite grade și cu afinități diferite, a început (în 1810) cea mai tulbure perioadă din viața politică a Americii Latine care a durat peste zece ani, desfășurându-se în mod și în timp diferit de la țară la țară. Dar atunci când s-a încheiat, America de Sud avea o nouă hartă politică pe care însă Spania nu mai avea nici-un loc.

 

Maurii care și-au făcut datoria

Cele trei țări pe care le-am străbătut cu ”Prințesa de smarald” (emerald-span:),  Argentina, Uruguay și Chile au istorii asemănătoare (dar totuși diferite) de dobândire a independenței, cu toate că unele dintre personajele cheie se regăsesc în toate cele trei teritorii care aparțineau de viceregatul ”Rio de la Plata” cu capitala la Buenos Aires. Între timp în Spania situația militară s-a înrăutățit, armata franceză a lui Napoleon a încheiat cucerirea întregii PeninsuleI Iberice Aceasta a încurajat ”patrioții” din Buenos Aires să organizeze o rebeliune, să-l înlăture de la putere pe vicerege  și să aleagă un consiliu (”junta”-span ) militar ca să administreze impozantul teritoriu care astăzi este împărțit între Argentina, Uruguay, Chile, Bolivia, Paraguay și Peru. Această rebeliune organizată cu succes în 25 mai 1810 a fost semnalul de începere a Războiului de Independență care a luat sfârșit  cu victoria ”patrioților” după zece ani de lupte duse mai ales în nord împotriva ”spaniarzilor – regaliști” din actuala Bolivia și Peru. În 1815 regaliștii au luat un nou avânt, Napoleon a fost învins la Waterloo și apoi deportat pe Insula Sfânta Elena, iar Ferdinand al VII-lea și-a reluat locul pe tronul Spaniei. ”Patrioții” argentinieni nu au mai putut să stea pe gânduri și au proclamat independența Argentinei pe data de 9 iulie 1816. Aceasta zi este de două secole sărbătorită de argentinieni ca Ziua  Națională. Cel mai important bulevard din Buenos Aires, care este totodată cel mai lat bulevard al lumii (măsoară 146 de metri!)  poartă numele acestei zile.

i

Chile țara vecină cu Argentina, era cea mai mică țară din ”viceregat”. Faptul că forma ei seamănă cu o sabie:) nu a ajutat-o în lupta care a dus-o timp de 16 în ani pentru libertatea  și  independența sa. În ziua de 18 septembrie 1810 ” liderii patrioți” au declarat independența  țării, au convocat un consiliu care să  administreze țara  autonom, dar continuând să recunoască suveranitatea regelui și păstrând legături cordiale cu Spania. În ciuda acestei ”cumințenii” politice, viceregele din Lima-Peru reprezentantul  ”Imperiului Spaniol”  a atacat cu o armată puternică fosta ei colonie, izbutind să învingă apărarea chiliană. O parte a armatei învinse, sub conducerea Generalului  O’Higgins, s-a repliat în Argentina  la Mendoza, un oraș la poalele celui mai înalt vârf al Anzilor Cordilieri, Aconcagua. Armata argentiniană a venit în ajutorul chilienilor. Sub conducerea generalului Jose de San Martin împreună cu armata chiliană condusă de  Bernardo O’ Higgins au trecut munții și au  pornit un război decisiv împotriva ultimei redute spaniole din Lima. A mai rămas o rămășiță a opoziției spaniole în peninsula Chile, care a fost lichidată  abia în 1826. Cu toate acestea  Chile a devenit republică  în 12 februarie 1818 și primul ei  şef de stat (”Director Supremo” ) a fost numit și apoi ales Bernardo  O’ Higgins.

Conform celebrului citat  ”Maurul și-a făcut datoria…maurul poate să plece” (Friedrich Schiller) cele trei mari figuri ale revoluției sud americane, – Simon Bolivar, Jose de Sant Martin și Bernardo O’ Higgins; după ce au condus din diferite poziții Războiul de Independență al Americii de Sud împotriva ocupației coloniale spaniole, au dispărut ”incidental sau accidental” de pe scena istoriei agitate a acestui continent. Mărturie contribuției și faimei lor au rămas monumentele dar mai ales numele lor devenite repere geografice.  Numele lui Simon Bolivar a fost dat chiar unei țări! (Bolivia).

Lui Jose de San Martin, i se mai spune cu recunoștință ”El Libertador del Argentina, Chile e Peru”. Paradoxul este că San Martin  a fost crescut și educat în Spania și a venit în  America de Sud, în 1812 oferindu-și serviciile Juntei instalate la putere în Chile odată cu proclamarea independenței de Spania, iar după încheierea mandatului său de Protector al Peru s-a întors în Europa. Bernardo O Higgins la încheierea mandatului său de primul președinte de facto al Republicii Chile  în 1823, s-a retras din politică, stabilindu-se pe ”hacienda” lui în Peru. Ce a ce a fost comun celor trei dar și altor conducători ai revoluțiilor care au dus la  instalarea unor republici democratice în Nordul și Sudul continentului american a fost apartenența lor la lojele masonice.

 

De nemți numai de bine:)

Manuel Bulnes întemeietorul Fortului care-i poartă numele și a orașului Punta Arenas, a comandat armata Republicii Chile până în anul 1838. După haosul și instabilitatea   rezultată  după aproape  20 de ani de bătălii și războaie pentru cucerirea independenței,au urmat perioadele necesare de vindecare a rănilor ( produse mai mult de luptele interne:) și de construire a unei societăți noi, diferită, bazată pe principii democratice. În timp ce în America de Sud se așezau spiritele pregătindu-se pentru un viitor pașnic și roditor, Europa era străbătută de vălmășagul revoluțiilor, care au culminat în anul 1848.

La proclamarea independenței, Chile avea o populație de un milion de locuitori ceea ce însemna chiar și în acea perioadă un teritoriu depopulat. Pentru progresul țării – în  afară de educație și tehnologie necesare pentru a putea valorifica resursele naturale – era nevoie de oameni și mai cu seamă de oameni pricepuți și harnici. De unde puteau fi găsiți acești oameni? Cu certitudine din Europa, și mai cu seamă din statele germane (înainte de unificarea lor de către Bismark:)..Francezii își aveau coloniile lor, englezii idem, spaniolii nu aveau faima hărniciei, deci din toate alternativele nemții erau cei mai potriviți imigranți. Exista și mitul unei tradiții .Printre conchistadorii importanți se afla și Pedro de Valdivia care avea să devină primul guvernator regal al Chile, cel care a pus piatra de temelie a viitoarei capitale Santiago. și cel care avea un însoțitor pe nume Bartolomeo Flores care era german din Nürnberg  purtând la origine numele de Blumenthal. El a fost potrivit unor relatări istorice, primul german care a ajuns în Chile. După el, începând cu  anul 1844 anul în care președintele Manuel Bulnes a inițiat proiectul său de imigrare, pentru popularea zonei de sud a țării. Au venit să se așeze în Chile sute de coloniști germani. Președintele succesor al lui Bulnes ,se numea Manuel Montt. El a continuat și mai activ colonizarea germanilor. S-a constituit o linie de navigare directă între portul german Hamburg și cel chilian Valparaiso ca să înlesnească emigrația. Coloniștilor germani le-au fost oferite locuri  privilegiate ca să poată construi, și să poată  înființa exploatări agricole avantajoase. Astăzi populația de origine germană din Chile se cifrează la circa 600.000 și este așezată în zona centru- sud a țării. Este o regiune frumoasă cu lacuri, râuri și munți vulcanici presărată cu orășele  având trăsături caracteristice așezărilor germane. Am  acostat în Puerto Montt (după numele președintelui Montt)  un oraș mai mare – cam cât Sibiul  ( chiar îi seamănă ca atmosferă:) – capitala regiunii Los Lagos ( plină cu lacuri cum se poate deduce și din denumire). care are o suprafață de două ori mai mare ca Statul Israel:).În apropiere orașul Puerto Varras și orășelul Frutillar (16,000 de locuitori) .parcă adus direct din Bavaria, cu un Muzeu al primilor coloniști germani și o grădină mirifică imensă.

Găsești aici și ”declarația de intenții” a liderului primilor coloniști care se numea Karl Anwandter. Un fel  de jurământ de credință. ”Vom fi chilieni onești și muncitori, vom apăra țara noastră adoptivă” se angaja domnul Karl…Cred că s-au și ținut de cuvânt până în preajma celui de al Doilea Război Mondial. Sub presiunea aparatului de propagandă hitleriste nici chilienii germani(sau germanii chilieni?) nu au rămas imuni față de molima nazistă. Deși Chile și-a păstrat neutralitatea în cel de al doilea Război Mondial au fost simpatii exprimate în favoarea Puterilor Axei, mai cu seamă în rândurile  influentei populații de origine germană.

În anii 1930 a luat ființă un partid Național Socialist explicit hitlerist și antisemit. Deși acest partid a fost interzis de guvernul chilian în anul 1938, numeroși membrii au aderat la un nou partid tot de tentă fascistă care funcționa sub nevinovatul nume de Partid Agrarian Laburist (PAL). În ciuda simpatiilor naziste, guvernul condus de președintele Arturo Palma (din care făcea parte și ministrul Salvador Allende:) a protestat energic și a condamnat guvernul hitlerist pentru atacarea și distrugerea sinagogilor în Noaptea de Cristal (noiembrie 1938 ), și a acceptat imigrația evreilor persecutați în Europa de guvernele naziste, pe toată durata celui de al doilea mondial precum și în anii de după război. Din păcate unii chilieni de origine germană și unele din organizațiile sprijinite de ei au înlesnit numeroșilor naziști și chiar unor criminali de război să se refugieze și să se ascundă în Chile. Poate nu au fost chiar atât de mulți ca în Argentina, dar au fost.

 

Valea Paradisului( Val Paraiso-span)

De la Puerto Mont  am navigat până la următorul port al croazierei noastre portul San Antonio  Este cel mai important și mai modern port de pe coasta chiliană (nu mai este nevoie de precizat că e vorba de coasta de vest, căci Chile nu are alta:) După ce orașul a fost distrus în totalitate de un cutremur în anul 1985, portul a fost  lovit de un alt cutremur în februarie 2010.  Chilienii au fost obligați să se adapteze capriciilor naturii și să  facă față vicisitudinilor ei, așa că au învățat adevărul vorbei ”în tot răul e câte un bine” și folosesc distrugerea ca un prilej pentru  o refacere ”mai bine”. San Antonio este cel mai mare port care deservește industria piscicolă a țării, fiind în același timp și portul prin care se poate ajunge la Valparaiso..

Ca mărime este cea de a doua zonă metropolitană din Chile, având în jur de un milion de locuitori, este poate cea mai veche așezare urbană și, în ciuda repetatelor și frecventelor mișcări tectonice, se poate lăuda și mândri cu foarte multe clădiri  impresionante vechi și noi

Autobuzul nostru confortabil și încăpător s-a oprit în  impozanta piață centrală ”Sotomayor” dominată de clădirea neo-clasică a Bursei Comercialei și de un monument  impresionant închinat eroilor de la  Iquique

Doar ca un detaliu ”picant” principalul ”erou” de la  Iquique (un oraș port în nordul Chile) a fost  o corvetă cu numele de ”Esmeralda” 🙂  care a participat la bătălia navală hotărâtoare  a  ”Războiului Pacificului”  purtat de flota chiliană împotriva celei peruano-boliviene  pentru controlul minelor de salpetru. Pentru Chile principalele resurse naturale, a căror exploatare a asigurat dezvoltarea țării, au fost  minele de argint și de cupru  precum și zăcămintele de salpetru, toate  situate în nordul țării în zona muntoasă a Anzilor, Regiunea care se numește Atacama (disputată între Peru, Bolivia și Chile) este zona cea mai aridă de deșert din lume, pe o suprafață de aproape 100 de mii de kilometri pătrați  de resurse naturale inestimabile, printre care și cel mai mare zăcământ de cupru din lume.. Victoria flotei chiliene  în Războiul Pacificului (1879)  a fost cheia dobândirii deșertului Atacama de către Republica Chile.  Comandantul corvetei ”Esmeralda”  căpitanul Prat și-a sacrificat viața pentru această victorie. Osemintele și numele lui sunt păstrate ”in memoriam” de monumentul din Valparaiso. (cel mai important oraș chilian așezat pe malul oceanului ).

Am plecat cu autobuzul și  cu ghidul nostru doct și vorbăreț spre destinația finală a ultimei noastre excursii (”shore-trip”:) din programul croazierei: Santiago, capitala  Republicii Chile, în care locuiește muncește și trăiește jumătate din populația țării.  Santiago, orașul cu aproape 8 milioane de locuitori se află la o distanță de 120 de kilometri de la  Valparaiso., poate ceva mai mult deoarece noi am făcut un mic dar meritat ocol, ca să vizităm Vina del Mar, un loc splendid de viligiatură pe malul oceanului Pacific.

 

Doi președinți

După atâtea priveliști splendide,a rămas un răgaz pe drum pentru întrebări puse de noi și răspunsuri inteligente despre subiecte mai sensibile pe care le așteptam de la ghidul nostru volubil. Una din  subiectele de interes era epoca dintre 1970 și 1989 , perioadă în care soarta cetățenilor din Chile a fost determinată de doi oameni ,doi bărbați de stat Salvador Allende și Augusto Pinochet, care au condus destinele Republicii Chile (cam o perioadă care a trecut dela ”revoluția” din România:) .Actualitatea întrebării a fost determinată de faptul că amândoi au fost originari din Valparaiso:)! Pe timpul perioadei dramatice prin care a trecut Republica Chile din anul 1970 până în 1989, noi în România am trăit ”decăderea și sfârșitul”   aproape la fel de dramatic al regimului comunist-ceaușist.

În anul 1970 președinte al Republicii Chile a devenit Salvador Allende, unul din întemeietorii  Partidului Socialist. Allende ,un medic care datorită unor împrejurări conjuncturale nu a practicat niciodată medicina, a intrat de tânăr în politică, și s-a propulsat destul de repede pe scara ierarhiilor de putere, fiind deputat ,senator și apoi ministru (al sănătății) ca membru de vază al Partidului Socialist. A candidat de trei ori și la alegerile pentru Președinția Republicii, dar fără succes.  Autoironic spunea despre sine că pe epitaful său va fi scris ”viitor președinte” 🙂 Dar s-a grăbit căci totuși a devenit președinte la 3 noiembrie 1970. A intrat în istorie ca fiind primul ”marxist” care a ajuns la cea mai înaltă demnitate prin alegeri democratice.Sau mai exact prin respectarea regulilor democratice prevăzute în Constituție .De fapt la votul popular a primit (cu susținerea masivă a Partidului Creștin Democrat:) doar 36%. I-a fost atribuit mandatul de președinte de Congres (Parlament)  cu condiția semnării unui angajament că va respecta întocmai Constituția.

S-a grăbit să ia măsuri populiste care nu toate îndeplineau această condiție. A naționalizat marile întreprinderi (inclusiv cele de minerit) și băncile, a decretat o reformă agrară prin care erau naționalizate toate proprietățile peste 80 de hectare,a preluat în administrarea statului toate instituțiile de sănătate și de învățământ. Măsurile erau de inspirație comunistă – sugerate de prietenul său Fidel Castro  a venit în Chile pentru un ”schimb de experiență” care a durat o lună – și au .determinat ”contra măsuri” din partea celor afectați ,inclusiv companiile multinaționale și guvernul SUA (pe vremea președintelui Nixon:). A încercat să aplice măsuri care să susțină popularitatea și să fie conforme cu promisiunile electorale ale partidului său. A majorat salariile,pensiile,a dat ajutoare sociale felurite și numeroase, acces gratuit la tot felul de servicii. a introdus controlul prețurilor. A extins dreptul de vot  la analfabeți și la cei sub 18 ani.Măsurile acestea aparent bune ,pline de intenții generoase pentru clasa muncitoare și pentru cei năpăstuiți,au condus (cum era de așteptat:) la efecte adverse.Inflația a crescut galopant, salariile și veniturile reale au scăzut drastic, sindicatele au organizat greve și proteste. S-a instalat haosul în economia țării după doar trei ani de guvernare. Încercările de a apela la ajutoare sau împrumuturi străine au eșuat , nici măcar ”prietenii” ( Uniunea Sovietică, țările”socialiste”, Cuba::) n-au putut (sau nu au vrut:) să sară în ajutor. Singurul ajutor ”concret” pe care l-a obținut Allende dela Sovietici, a fost ”Premiul Lenin pentru Pace” care i-a fost atribuit în 1972 :

Salvador Allende s-a trezit între două constrângeri majore. Aliații lui de stânga, comuniștii îl presau să continue – fără compromisuri – măsurile aberante pe care le-a impus la repezeală, fără o evaluare consistentă a consecințelor ,pe când adversarii politici din dreapta eșichierului politic cu susținerea ”calificată” a serviciilor secrete americane(după cum a fost recunoscut public ulterior), îi cereau să demisioneze întrucât măsurile aplicate erau considerate (și de fapt chiar erau:) neconstituționale. Curtea Supremă a denunțat  încălcările Legii de către Guvernul condus de Allende , iar Parlamentul cu majoritate de voturi (81 la 47) a cerut guvernului să pună capăt imediat încălcărilor Constituției. S-a iscat o stare de Criză constituțională.

Dacă cumva vi se pare istoria asta ”déja vue” să știți că orice asemănare cu vreo realitate  este pur întâmplătoare:).

Salvador Allende și-a propus să convoace un plebiscit  prin care poporul să fie chemat să-l susțină. Dar a fost deja prea târziu. În 11 septembrie militarii (cu acordul tacit al SUA) au dat o lovitură de stat. ”La Moneda” Palatul Guvernului a fost încercuit de armată. Allende s-a sinucis cu o armă pe care a primit-o în dar de la prietenul său Fidel Castro.

Augusto Pinochet – celălalt personaj născut la Valparaiso – a fost numit de ”consăteanul” său Președintele Allende, la 24 august 1973,  Comandant Suprem al Armatei. După doar 18 zile de la ceastă numire a ordonat și a condus lovitura de stat. Junta militară în fruntea căreia se afla, a decăzut rapid la rolul de ”consultantă” iar Augusto Pinochet avea să devină Președinte (de fapt Dictator:) al țării timp de 16 ani (două mandate de câte 8 ani conform constituției modificată tot de el). După preluarea conducerii Republicii, prima lui grijă a fost să-și lichideze adversarii. 130 de mii de oameni au fost arestați, vreo trei mii au fost uciși și alți circa trei mii au dispărut (sau au fost făcuți dispăruți)

Apoi s-au anulat toate măsurile anti economice luate în perioada de guvernare  ”socialistă” și încetul cu încetul ordinea a început să se restabilească . Piața liber a început  să revină în drepturi. După anii de prăbușire economia a început să arate tendințe de revigorare apoi de  ușoară creștere. După anii de regres și de stagnare produse de măsurile populiste,Chile s-a ridicat din nou în topul țărilor din America de Sud ca ritm de dezvoltare, produs național pe cap de locuitor și nivel de trai.

După expirarea ”mandatului” său de președinte, Pinochet a fost trimis în judecată, pentru crimele , abuzurile și faptele de corupție pentru care era acuzat în peste trei sute de dosare penale. Dar înainte de a fi adus în fața justiției, s-a organizat un alt plebiscit în care alegătorii trebuiau să se exprime dacă vor sau nu să prelungească mandatul lui Pinochet de președinte. 55% din voturi au fost împotriva prelungirii.(numai??!!).  Cu toate acestea Augusto Pinochet care și-a trăit ultimii ani de viață la Londra, nu a fost trimis în judecată pe motiv de vârstă înaintată. A murit liniștit la vârsta de 91 de ani lăsând moștenitorilor o avere substanțială ( câștigată cinstit:)

Părerile chilienillor de azi sunt ezitante. Cei mai mulți preferă să nu-și aducă aminte nici de unul nici de celălalt.Învățăminte? Nimeni nu trage învățăminte din greșelile altora….

Hasta la vista:)

Cu această poveste tristă dar adevărată am ajuns la Santiago, frumoasa capitală a Republicii Chile, despre care vă voi mai povesti din ce îmi amintesc și mai citesc pe ici și colo,  dacă mai aveți răbdare să citiți ”din astea” în timp ce știri din ce în ce mai senzaționale ne asaltează seară de seară în puținul timp care mai rămâne la posturile de televiziune…între reclame 🙂

Tiberiu Roth, 2 mai 2018