Recunosc din capul locului că supa de agrişe nu face parte din meniul obişnuit al familiei mele, însă o gătesc din când în când pentru că-mi deşteaptă amintiri din cel mai senin anotimp al vieţii – copilăria. Mă pot considera o norocoasă pentru că, în ciuda faptului că  fac parte din prima generaţie născută după Holocaust, cu bunicii pieriţi în lagărele de exterminare naziste, am avut parte de bunici… „adoptaţi” . Am nenumărate amintiri minunate din anii copilăriei petrecute în căsuţa de la periferie, închiriată de familia Friedmann, în anii 1950 – după ce a fost obligată să renunţe la apartamentul spaţios din centrul Clujului (unde o vreme găzduiseră mai mulţi tineri orfani, supravieţuitori ai lagărelor naziste,  ale căror locuinţe fuseseră devastate şi apoi ocupate de alţii). Familia Friedmann era mixtă. Nándor era evreu (botezat la cununie) şi Erzsi era maghiară, de religie reformată. Au pierdut un fiu la Auschwitz, iar cel de al doilea, revenit din detaşamentul de muncă, a emigrat în scurt timp în America de Sud. „Adoptarea” a fost reciproc avantajoasă (pentru mine mai avantajoasă, zic eu) întrucât ei mi-au dăruit afecţiunea dezinteresată, m-au învăţat o mulţime de lucruri, deschizându-mi orizonturi către adevăratele valori umane şi culturale,  iar eu le-am înseninat zilele bătrâneţii.

Grădina căsuţei nu era mare, dar graţie ingeniozităţii bunicii, în răsadurile de aici îşi găseau loc florile fiecărui anotimp,  roşiile şi căpşunele, cartofii şi frăguţele, iar lângă gard se lăfăiau tufele de agrişe, strugurei şi zmeură, întărind parcă o pildă potrivit căreia mai întâi trebuie să-ţi strepezeşti dinţii (mâncând agrişe şi strugurei) – care se coceau mai devreme – ca  mai apoi să te poţi desfăta cu dulceaţa aromată a zmeurii.

Agrişele aninate de ramuri aveau culoarea verde-gălbuie a ochilor pisicii Ţilu-Milu, semănau cu nişte mărgele delicat-translucide sau cu nişte harbuji minusculi de sticlă vărgată. Îmi plăcea să le admir, dar nu mă îndemnam să le mănânc aşa, crude, oricât mă îmboldea bunica, spunându-mi că aveau un conţinut ridicat de vitamina C (ghinion, şi strugureii aveau aceeaşi calitate!). În final conveneam să nu le mănânc crude, dar face ea o supă de agrişe foarte gustoasă, pe care am s-o mănânc pe nerăsuflate şi am să mai cer şi supliment. Dar asta dacă (şi numai dacă) am să culeg eu agrişele. Eu mă puneam pe cules, suportând cu vitejie înţepăturile cu care mă răsplăteau boabele îndărătnice. Apoi bunica le scotea ţepii urâcioşi de la capete şi le spăla cu apă adusă de la cişmeaua din vecini (pe atunci casele de la periferie nu aveau apă curentă). Boabele curăţate şi încununate de broboanele stropilor de apă deveneau mult mai docile, aşteptând tratamentul termic potrivit reţetei din eterna carte de bucate, mare ca un ceaslov, în care există toate reţetele pământului şi de o bună bucată de vreme este în posesia mea.

Supă de agrişe

Ingrediente: 1 litru de apă,  300-400 grame de agrişe, 100 grame de zahăr, puţină sare,  2-3 cuişoare zdrobite, 1dl. de smântână, 1 lingură de făină.

Mod de preparare: Se pune apa la fiert. Când clocoteşte se adaugă agrişele spălate şi curăţate de ţepii de la capete. După ce agrişele devin opace, adică s-au fiert suficient, dar nu s-au zdrobit, se adaugă cu grijă (ca să nu se formeze cocoloaşe) amestecul de smântână şi făină, bine omogenizat. Se mai adaugă zahărul şi cuişoarele, se mai dă odată în clocot şi se scoate de pe sobă. Această supă de fructe acrişoară, tipic ardelenească (spun eu), se serveşte rece.

Poftă bună!

Andrea Ghiţă