Așa se întâmplă uneori cu noi toți. Nu o dată îți zboară gândul spre locuri, lucruri sau întâmplări și apoi încearcă să te dumirești de unde ți-a venit ideea, că tot nu reușești. Dar iată că de data asta eu știu exact ce m-a dus înapoi cu zeci de ani (aș zice foarte mulți!) spre acele versuri care nu m-au părăsit încă de pe băncile școlii:

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Îmi aduc aminte de parcă s-a întâmplat acum câteva zile. Profesorul nostru de literatură română ne vorbea de Eminescu, noi notam totul în caiete. (Pe vremea aceea nu existau manuale școlare de literatură, regimul încă nu se hotărâse cine și ce să fie inclus într-o carte care trebuia să devină un instrument de educație comunistă pentru mai multe generații.)

Era o după-amiază de primăvară bucureșteană. Prin geamurile deschise sufla un vânt călduț care te îmbia să părăsești clasa și s-o iei razna, spre parcul Carol, zis al Libertății. Profesorul ne vorbea despre cel mai mare poet al națiunii române, un talent ieșit din comun, dublat de un puternic sentiment patriotic românesc (asta era voie pe vremea aceea!) Și ca exemplu a citat versurile de mai sus.

– Iată, spunea el (cam astea erau cuvintele lui, nu pun mâna-n foc că le reproduc exact), numai un adevărat patriot e legat de glia lui, de natura ce-l înconjoară, de tot ce-i oferă pământul pe care trăiește, el și copiii lui. Numai un adevărat patriot poate iubi tot ce vede în fața lui și ca să fii patriot nu trebuie să fii bogat sau educat, un singur lucru e necesar: să iubești și să respecți tot ce vezi în jurul tău și e al tău, pe vecie.

Și acum să revenim la oile noastre, adică la realitatea ultimelor săptămâni, care mi-a readus în minte versurile celebrului poet.

Pentru cine nu urmărește evenimentele de la granița Israelului cu fâșia Gaza, (oare câți dintre cititorii acestei publicații sunt la curent cu ce se întâmplă acolo/aici?) de mai bine de două luni e vorba de o serie de manifestații violente la graniță, un amestec de demonstrații așa-zise pașnice, cu încercări de a rupe gardul care ne desparte și cu atacuri armate sporadice îndreptate împotriva a tot ce e de partea ”cealaltă”, adică soldați și civili la un loc. Totul e pus la cale, regizat și susținut de Hamas, organizația teroristă care conduce destinele Gazei și care a inclus în ”constituția” sa țelul suprem, cel de a distruge Israelul și a arunca în mare pe cetățenii de rit mozaic.

Detaliile cele mai importante sunt exprimate în numere: câți palestinieni omorâți (cam o sută până acum), câți răniți (vreo câteva mii), ce victime sunt de partea Israelului (niciuna până acum, slavă Celui care trebuie blagoslovit), câți soldați israelieni sunt masați de-a lungul graniței (câteva divizii), cam câți palestinieni atacă în fiecare vineri la prânz gardul care desparte entitatea gazană de Israel (între 10.000 și 15.000) și câte rachete au fost lansate din Gaza și au explodat în vecinătatea așezărilor israeliene aflate la câteva sute de metri de graniță (peste 100).

Iată pe scurt bilanțul ultimelor săptămâni, timp în care Trump a anulat acordul cu Iranul, Neta Barzilay a câștigat Eurovizionul și Argentina a anulat meciul amical de fotbal cu Israelul. (Vă rog, nu mă provocați să dezvolt această ultimă știre, că dacă o fac nu mai apuc să scriu ceea ce intenționam!!)

Și ce legătură au cifrele de mai sus cu Scrisoarea a III-a a lui Eminescu?

Uite așa sunt eu, rău, pentru că îmi place suspansul în care îi țin pe bieții cititori care au ajuns până aici și pe care îi rog să facă o pauză de 30 secunde și să răspundă la întrebarea de mai sus.

….A trecut jumătatea de minut? Ați găsit răspunsul? Dacă da, felicitări și o veste bună: nu sunt sigur că mai trebuie să continuați cu cititul, d-voastră știți deja totul.

Dar dacă nu, iată despre ce e vorba.

În ultimele săptămâni, după ce au eșuat în încercările de a folosi tunelurile care se deschid pe teritoriul Israelului (Israelul le distruge unul după altul), după ce au dat chix și cu rachetele (Israelul le doboară încă în aer), iată ultimul răcnet în războiul permanent de la acea graniță: lansarea de zmeie incendiare, flăcări zburătoare care aterizează pe teritoriul inamicului și provoacă incendii serioase (având în vedere temperatura ridicată, umiditatea foarte scăzută și vântul care bate tot timpul dinspre Gaza și nu invers). Și cum mai toate aceste torțe aeriene aterizează pe pământul cultivat de israelieni, (cel puțin până acum nu pe căsuțele locuitorilor), ele pârjolesc zeci și sute de hectare cultivate. Pagubele se ridică la milioane de dolari, dar marea problemă este că va fi nevoie de foarte mult timp până ce aceste ogoare vor putea refolosite.

Și acum o foarte scurtă paranteză. Pentru cine încă nu știe, partea adversă (adică arabii de odinioară, denumiți azi palestinieni) susține că războiul de mai bine de 100 ani între evrei și arabi în Palestina de ieri și în Israelul de azi e de fapt un război pentru pământ. Lupta se duce pentru cucerirea, sau recucerirea pământului Țării Sfinte, sfântă pentru evrei (așa scrie la carte) și sfântă pentru arabi (așa se declară tot timpul și peste tot). Cu alte cuvinte, miza în acest conflict udat de sângele a mii și mii de victime de ambele părți e pământul pe care ne aflăm și care are o valoare mult mai mare decât orice viață omenească. Și atunci, de dragul sfântului pământ, arabii îl incendiază și-l distrug pentru mult timp de acum înainte.

Și cum stăm cu vorba poetului?

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este…

Uite cum stăm. Exact ca în fața celebrei judecăți a regelui Solomon. Falsul proprietar, falsul patriot, falsul iubitor de glie și-a dat arama pe față. El nu iubește pământul pe care îl dorește al lui. Pentru el pământul acesta nu e sfânt, ci numai o unealtă, un pretext. Falsei mame a noului născut din povestea regelui Solomon nu-i păsa de soarta copilului, dorea doar răul celeilalte, adevăratei mame, exact ca principiul după care teroarea arabă se conduce în toți acești ani: mie mi-e bine doar atunci când ție ți-e rău. Binele e un concept relativ. Celălalt să sufere și totul pare perfect. Pământul acela trebuie pârjolit, pentru că aparține altuia, chiar dacă eu susțin că el de fapt este al meu.

Am senzația că orice vorbă suplimentară e de prisos.

Dar ceva tot mai trebuie spus, pentru că dacă am început cu Eminescu, cu el aș vrea să sfârșesc aceste rânduri.

Pe vremea școlarizării mele, Eminescu se învăța peste tot și se cita cu fiecare ocazie. O singură poezie nu putea fi declamată în acele timpuri. Ea începe cu următorul vers:

De la Nistru pân’la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

 Era clar, pe vremea aceea, că românul nu are ce căuta pe Nistru! Nistrul era pe teritoriul marii Uniuni Sovietice, așa că ce tot scria poetul ăla de acum un secol, care poezie poate știa dar la geografie și la istorie rămăsese corijent?!

Eu auzisem de aceste versuri, aparținând celebrei Doine, dar nu știam continuarea. În naivitatea mea nu încetam a cita aceste două versuri pe care le-am considerat ca fiind cea mai genială construcție gramaticală din limba română: plânsu-mi-s-a!!

Zeci de ani am trăit în ignoranță.

Doar nu de mult mi-a căzut în mână, cu totul întâmplător, textul întregii doine. Și iată încă câteva versuri din celebrul poem eminescian:

Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.

 Vasăzică e adevărat… Poetul național nu i-a prea iubit pe ”venetici”. E adevărat, nu numai pe noi ne-a urât, dar și pe noi, și încă cum:

 Dar, pentru că evreii sunt o armie economică unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie…

Așa se exprima Eminescu atunci când i se cerea părerea despre noi, evreii. Știu, el nu a fost nici primul și nici ultimul dintre cărturarii români de vază care au văzut în evrei o tagmă periculoasă pentru integritatea neamului românesc. Pe vremea lui nu se folosea acea splendidă și falsă expresie – naționalități conlocuitoare!

Unii vor spune că Eminescu avea dreptate, pentru că fiecare trebuie să se aciueze în propria sa țară. Numai că țara evreilor a apărut pe harta lumii cu vreo 100 ani după nașterea poetului.

Dar aș dori să fiu bine înțeles. Pentru mine (ca și pentru enorm de mulți alții) Eminescu rămâne un poet de valoare universală, un adevărat talent, poetul național al României. Îl apreciez cu atât mai mult cu cât iată, versurile sale m-au ajutat să-mi construiesc un punct de vedere. Se pare că a fost antisemit, dar a lăsat în urma sa o bogăție literară. Și în plus, pentru cine cunoaște lunga listă a glumelor puse pe seama radioului Erevan, (mă refer la povestioarea cu Ceaikovski și de ce îl stimăm) antisemitismul nu e caracteristica principală a poetului.

Deci voi sfârși acest material cu o expresie parcă construită de marele poet: mulțumescu-ți ție, Eminescu!

Gabriel Ben Meron