Uciderea în masă a evreilor a  început odată cu atacul Germaniei naziste împotriva Rusiei sovietice, în ziua de 21 iunie 1941. Nu discriminarea, lipsirea de drepturi,  persecuţia, internarea în ghetouri  și în lagăre așa zise de ”concentrare”. Nu arestarea, încarcerarea, bătaia, torturarea sau chiar împușcarea unora dintre ei. Toate aceste ”tratamente” rezervate exclusiv evreilor au început cu mult înainte;  ele au fost aplicate pe scară largă și cu intensitate crescândă  în Germania, iar apoi în toate statele europene devenite satelite sau subjugate Germaniei naziste.

Masacrul evreilor din 1941

Dar  măcelul ca industrie,  aplicată cu un amestec oribil de sânge rece și frenezie vecină cu nebunia, a debutat, a continuat și s-a perfecționat după declanșarea Operațiunii Barbarossa – numele de cod al războiului pornit de Hitler împotriva Rusiei conduse de Stalin. Nu știu exact la ce s-or fi gândit generalii germani care au botezat această operațiune care avea să-i ducă la pierzanie, dar oricum referirea la Barbarosa nu a fost inocentă. Regele Barbarossa a organizat în secolul 12, împreună cu alte capete încoronate din Europa acelor timpuri, cea de a treia și cea mai mare cruciadă pentru cucerirea Ierusalimului… Poate că „nașii” operațiunii Barbarossa nu au știut însă că Frederic Barbarossa nu a ajuns la Ierusalim, el înnecându-se cu cal cu tot într-un râu pe care voia să-l traverseze călare… (sau poate au știut:)) )

Un Tratat mincinos

Atacul german din 22 iunie 1941 a fost lansat după doi ani de la semnarea Tratatului Ribbentrop-Molotov, pe care nici semnatarii și nici politicienii țărilor europene nu l-au luat în serios.   Scopul evident al Germaniei naziste – declarat în cartea de căpătâi a lui Hitler și apoi repetat până la exasperare – era ”Drang Nach Osten” marșul spre Răsărit, ocuparea teritoriului ”vital” al Ucrainei și Rusiei care urma să devină sursa hranei și sclavilor pentru ”supraoamenii” nemți . Un petic de hârtie cum era Tratatul nu putea schimba țelurile strategice ale nazismului. A fost doar un aranjament tranzitoriu convenabil ambelor părți care și-au acordat o ”pauză pentru a-şi trage sufletul”  urmând apoi să aibă loc marele asalt, pe care fiecare din cei doi combatanți majori spera să-l câștige. Sigur nemții își aveau propria cohortă de state (România, Ungaria, Italia, Slovacia, Finlanda) care ofereau (vrând-nevrând) un suport logistic și uman adițional, dar a căror opinie nu conta (dacă o aveauJ) și nici nu era luată în seamă !

Semnarea tratatului mincinos

Tratatul Ribbentrop-Molotov semnat în ziua de 23 August (dată fatidică pentru RomâniaJ) 1939 a fost, în aparență, un pașnic tratat de neagresiune, chiar binevenit și bine primit în Europa tulburată deja de amenințările și agresiunile hitleriste, încurajate de cedările lașe ale ”marilor democrații” europene.  Nu se știa încă de anexele secrete ale Tratatului care stabileau zonele de influență ale celor două state semnatare. Dar lumea avea să vadă, într-un foarte scurt interval de timp, adevărata ei față. La numai o săptămână de la semnarea tratatului de neagresiune între Germania și Rusia sovietică, Europa s-a trezit zguduită de o neașteptată agresiune a Germaniei împotriva Poloniei.

Un Stat între două Războaie

Era 1 septembrie 1939, data începerii celui mai odios război al istoriei. Polonia, unul din statele renăscute după Primul Război Mondial, a devenit prima victimă a celui de al Doilea Război Mondial. Unul din cele mai mari și mai puternice state ale Europei medievale și cel mai ospitalier față de evrei – expulzați sau maltratați în statele mai mici sau mai mari ale continentului – Polonia unită cu Lituania (Republica Celor Două Națiuni) a avut neșansa unor ”vecini” hapsâni. Prima care s-a ”înfruptat” din statul polonez a fost Rusia în perioada domniei ţarinei Ecaterina Cea Mare. Pilda ei a fost urmată de Prusia și apoi de Austria, până când din marele stat polonez nu a mai rămas decât amintirea gloriei, limba și cultura.

Împărţirea Poloniei

Timp de 123 de ani, din 1795 până în 1918, Polonia nu a mai trăit decât în sufletele polonezilor. Anul 1918 a fost anul în care a încetat Primul Război Mondial prin armistițiul semnat între Puterile Centrale și Antantă, la 11 noiembrie ( ziua în care Polonia își serbează Independența)  și au început tratativele de pace care au durat cu un an mai mult decât războiul. Pacea obținută după atâtea lupte și tratative nu a durat decât 15 ani!! Polonia „restaurată” – mai mult conform intereselor puterilor învingătoare (de a destrăma imperiile învinse)  decât după principiile generoase (dar nepracticeJ) ale președintelui Wilson – arăta ca un mozaic alcătuit din trei mari părți: Polonia de Vest (fosta Prusie Orientală) , cea de Est (teritorii din fosta Lituanie, Belorusia și Ucraina de Est) și cea de Sud (Galiția care fusese ”austriacă” ) Fiecare parte a mozaicului ”mare” era compusă din mozaicuri mărunte, divers colorate pe o hartă virtuală reprezentând diversitatea etnică, lingvistică și culturală a Poloniei refăcute (nu renăscute).

Pe astfel de hărți etno-culturale, de obicei evreii sunt reprezentați prin „puncte” (mai mici sau mai mari) asociate orașelor mai importante. Pe harta Poloniei care și-a recâștigat independența în 1918, erau pete mari de culoarea care distingea populația evreiască. Celebra ”Zonă de Rezidență” înființată tot de Ecaterina cea Mare ca cel mai mare ”ghetou”  al lumii – în care trăiau izolați de restul Rusiei peste un milion de evrei – a devenit în urma aranjamentelor de după Primul Război Mondial, parte a Poloniei (cu evrei cu tot). Explicabil deci că evreii din estul noii Polonii erau vorbitori de limba idiș și de cultură rusă, spre deosebire de cei din vest,  de cultură germană.  Paradoxal, în Polonia (refăcută după război) erau foarte puțini evrei de cultură poloneză ! În primii ani de după războiul mondial Polonia a devenit teatrul războaiele cu armatele bolșevice, între albi și roșii, de-a lungul cărora s-au petrecut conform unei vechi ”tradiții” numeroase pogromuri ale căror victime au fost evreii (comuniști sau nu!)

Un  Mareșal…care nu a fost antisemit

În haosul care stăpânea teritoriile poloneze în timp ce tratativele de pace se desfășurau între cei necombatanți, s-a remarcat un lider polonez care avea să domine politica statului ”nou-vechi” între cele două războaie mondiale. Józef Klemens Piłsudski a fost creatorul ”Legiunilor Poloneze” formațiuni militare care au luptat întâi în război alături de trupele austro-ungare după care au luptat împotriva lor pentru independența Poloniei.

Józef Klemens Piłsudski

El a devenit primul mareșal polonez și principalul artizan  al celei de a Doua Republici Poloneze dar și vizionarul care a intuit pericolul imperialist rusesc, devenit sovietic și a celui german devenit nazist,  militând pentru un proiect de federalizare (”Intermarium”) a noilor state independente dintre Marea Baltică și Marea Neagră !!  (proiect reinventat după 100 de ani). Printre remarcabilele lui contribuții la consolidarea celei de a Doua Republici, se numără și atitudinea sa împotriva antisemitismului care în Polonia avea o însemnătate covârșitoare, căci  cu 3,5 milioane de cetățeni evrei ea era țara cu cea mai însemnată populație evreiască din Europa. Preocuparea lui de a limita manifestările antisemite nu a putut schimba mersul evenimentelor care doar la 4 ani după moartea  lui, în 1935, aveau să ducă la declanșarea dezastrului pe pământul polonez. Pentru evrei perioada de 20 de ani de pace în Polonia dintre cele două războaie au fost ani de avânt și speranțe.

”Leagănul” dreptei sioniste

În anul 1923 la Riga, capitala Letoniei, a fost întemeiat o nouă organizație sionistă care și-a luat denumirea emblematică ”Betar”. Fortăreața Betar a fost cea din urmă redută a ultimei revolte a evreilor conduși de Bar Kochba, în anul 139 (d.Cr)  împotriva  armatei romane de sub comanda generalului Severus. A fost începutul exilului  din Iudeea. Pentru evrei a fost un dezastru comemorat împreună cu Distrugerea Templului din Ierusalim, în ziua de 9 Av (Tișa be Av) ziua celui mai profund doliu. Tinerii care s-au adunat la Riga și-au asumat denumirea de Betar nu în amintirea doliului, ci în cel al rezistenței eroice și al sacrificiului  suprem. Acest model de atitudine poate mai mult asemănătoare spiritului teuton decât celui evreiesc, a însemnat pentru o anumită parte a tineretului evreu cu convingeri sioniste, un imbold spre eroism și jertfă pentru un ideal. După aproape două mii de ani de la răscoala din Iudeea o altă răscoală, cea din Ghetoul Varșoviei împotriva armatei germane, a fost începutul unui nou capitol în istoria confuză și zbuciumată a poporului evreu. A fost începutul recuceririi statului Iudeu. Omul care a întemeiat  mișcarea Betar a fost Zeev Jabotinsky.

Zeev Jabotinsky

Născut la Odessa, leagănul  Iubitorilor Sionului (Hoveve Țion), tânărul Vladimir (prenumele lui civil, înainte de a-l fi ebraizat) nu era nici religios, nici revoluționar (ca mulți tineri evrei din generația lui) ci studios și iubitor de literatură. După ce s-a școlit în Italia și Elveția, s-a întors în Rusia natală chiar în timpul dezgustător al valului de pogromuri din 1904/1905. Ca mulți alți evrei din toate țările și toate timpurile, persecuțiile l-au trezit la realitatea identității sale  devenind un sionist fervent, așa cum a rămas fără compromisuri până la capătul vieții sale intense dar scurte. A murit la vârsta de 60 de ani, în 1940,  fără să apuce tragedia Holocaustului pe care a prevăzut-o și a încercat s-o prevină.

Noua Organizație Sionistă

La un an după întemeierea mișcării Betar, după un turneu de conferințe  sioniste în Țările Baltice (care au devenit și ele independente) și în Polonia, a explicat politica mișcării sioniste revizioniste, al cărui lider a fost ales cu brio, printr-o formulare simplă și clară ”Scopul sionismului este  un Stat Evreu. Teritoriul – ambele maluri ale Iordanului. Metoda – colonizarea masivă. Soluțiii de finanțare – un împrumut național. Aceste patru obiective nu pot fi realizate fără o aprobare internațională. De aici rezultă constrângerile momentului: o nouă campanie politică și pregătirea militară a tineretului din Ereț Israel și din Diaspora” Jabotinsky nu era doar un teoretician, ci mai ales un om de acțiune. Modelul lui de ”leadership” era  Garibaldi (probabil și sub influența anilor petrecuți în Italia). Prima prioritate  democratică era să convingă propria sa organizație WZO (Organizația Sionistă Mondială) de corectitudinea propriilor sale idei. Nu era un lucru simplu. WZO traversase o criză profundă ale cărei reverberații încă nu se stinseră. Criza se acutizase în perioada Primului Război Mondial a împărțit Europa și apoi chiar lumea în tabere opuse care luptau între ele pe viață și moarte. La izbucnirea războiului sediul WZO era la Berlin. Influența majoră asupra politicilor WZO o aveau evreii germanofili bazați și pe legăturile lor cu Imperiul Otoman,  stăpână în  Palestina pe care sioniștii o numeau duios Ereț-Israel. Un alt ”centru” al WZO  funcționa  informal la Londra. Personalitatea influentă a timpului era Chaim Weizman, un remarcabil chimist și un activ politician sionist, care întreținea  legături strânse cu fruntași ai vieții politice din Marea Britanie.

Chaim Weizman

(Este anecdotic faptul că în obținerea cetățeniei engleze în 1904, Weizman – atuncii un tânăr necunoscut – a fost ajutat de Moses Gaster expulzat din România ). Weizman a avut o contribuție însemnată în implementarea unor instituții fundamentale de cultură și educație în Palestina. Universitatea Ebraică din Ierusalim și Institutul ”Tehnion” din Haifa sunt roade ale preocupării lui. Cea mai importantă contribuție care i se atribuie este Declarația Balfour. Ca orice text care se vrea ambiguu din motive de regulă politice,  Declarația a fost și a rămas până în zilele noastre sursă de dispute și interpretări diametral opuse. Weizman, ales președinte al WZO în 1920 (și apoi primul președinte al Statului Israel) a ”citit” Declarația ca o promisiune a Guvernului Britanic de a ”privi cu simpatie” crearea  în Palestina a unui  refugiu pentru evreii persecutați – mai ales din Europa de Est – un  ”Cămin Național” , fără ca acesta să știrbească în vreun fel drepturile arabilor care locuiesc acolo. De aici politica ”pașilor mici” care să înlesnească într-un viitor neprecizat întemeierea unei entități evreiești sub protecție britanică. Prioritatea era achiziția și amenajarea de terenuri (mai ales agricole) în Palestina, dezvoltarea unor infrastructuri adecvate și a unei administrații evreiești,  crearea de instituții adecvate de educație, cultură și sănătate, pe măsura imigrației sioniste. Majoritatea yișuv-ului (Comunitatea  evreilor stabiliți în Palestina) era de orientare socialistă, care urmărea și restructurarea socială a imigrației prin folosirea cât mai largă chiar exclusivă a forței de muncă evreiești în toate domeniile ocupaționale. Această atitudine, pornită din motivații generoase, a fost una din cauzele majore ale ostilității arabilor care s-au trezit discriminați și frustrați de șansa de a avea  noi locuri de muncă.

Tineri din organizaţia Betar

Grupul de delegați la congresele WZO constituit în jurul lui Zeev Jabotinsky  a interpretat Declarația Balfour ca o invitație pentru întemeierea Statului Evreu. Pe măsura creșterii tensiunilor politice și ascuțirea tendințelor naționaliste în Europa statelor naționale nășite de Woodrow Wilson, antisemitismul căpăta forme din ce în ce mai agresive. Jabotinsky, ai cărui adepți în WZO se înmulțeau de la un congres la altul, era din ce în ce mai convins că singura cale pentru soluționarea ”problemei evreiești” era declararea cu fermitate că scopul final al mișcării sioniste este proclamarea cât mai grabnică a Statului Evreu. În acest context  Marea Britanie, care a limitat dreptul evreilor de a imigra în Palestina, a devenit de facto un adversar al mișcării sioniste împiedicând realizarea scopului său final. După numeroase încercări nereușite de a ajunge la un punct de vedere comun, gruparea lui Jabotinsky  a constituit în anul 1935 ”Noua Organizație Sionistă” cu sediul la Londra, în opoziție cu politica și strategia WZO.

Norii negri

Proiectul de anvergură propus de Jabotinsky a fost cel pentru salvarea evreilor din Europa .  După încheierea tratativelor de pace, stabilirea granițelor și  instalarea unor administrații democratice, Jabotinsky a  inițiat tratative cu conducătorii de seamă a celor trei state cu cele mai numeroase populații evreiești din Europa de Est : Polonia, România și Ungaria. Cinci milioane de evrei locuiau în aceste trei state. Evident, în Polonia era cea mai importantă dar și mai eterogenă comunitate evreiască. Jabotinsky a  purtat discuții, chiar negocieri cu Pilsudsky, dar și cu ministrul de externe Beck,  legate de planul de a organiza, în colaborare cu autoritățile poloneze,emigrarea voluntară în Palestina a unui număr de 750.000 de evrei, în decurs de 10 ani.   Potrivit unei evaluări foarte aproximative, cu această emigrare masivă din Polonia, la capătul celor zece ani prevăzuți, populația evreiască din Palestina ar fi ajuns majoritară, asigurându-se criteriul democratic de a avea un stat cu majoritate evreiască, în care – potrivit repetatelor sublinieri ale sioniștilor revizioniști – ar trăi cu depline drepturi și în deplină egalitate cetățenii ei arabi. Cooperarea cu statul polonez avea în vedere numeroase avantaje reciproce. Relațiile de alianță dintre Polonia și Marea Britanie ar fi făcut posibilă acceptarea de către puterea mandatară a acestui număr de imigranți evrei, făcând abstracție de limitările impuse de Cartea Albă. Jabotinsky spera în sprijinul polonez și pentru a evita aplicarea proiectului de partajare a Palestinei propus de comisia Peel, folosind argumentul rezonabil că pentru o creștere atât de importantă a populației ar trebui afectată și o parte a teritoriului cedat Transiordaniei.  Contacte asemănătoare a încercat Jabotinsky să realizeze și cu alte state din Europa de Est, cu populație evreiască semnificativă. A dus tratative în România cu primul ministru Gheorghe Tătărescu și apoi în  Ungaria cu Regentul  Horthy .

Singurul efect concret al demersurilor făcute de Jabotinsky a fost obținerea unui sprijin logistic și material de la guvernul polonez, pentru instruirea și dotarea tinerilor din organizația Betar. Șeful Betar în Polonia a fost Avraham Stern … viitorul ”terorist” al luptelor anti-britanice și anti-arabe din Palestina.

Proiectul lui Jabotinsky a eșuat. El a murit purtând stigmatul neadevărat și nemeritat că ar fi colaborat cu guverne antisemite și fasciste pentru a scăpa țările lor de evrei.  Cu  puțin înainte de moartea  a scris într-un fel de mesaj de adio  adresat celor care l-au prețuit dar și celor care l-au detestat ” Nu pot înțelege cum de n-ați  văzut norii negri care s-au adunat asupra capetelor evreilor din Europa”.

Istoria care nu se scrie cu ”dacă”… l-a legitimat. Rămășițele lui pământești se odihnesc alături de cele ale marilor părinți ai  Statului Israel modern, pe Muntele Herzl la Ierusalim.

Tiberiu Roth