La un moment dat, în anii celui de al Doilea Război Mondial, după Anschluss şi anexarea unei mari părţi din regiunea sudetă din Cehoslovacia, locuită de germani, când noi, evreii, am fost obligaţi să predăm autorităţilor aparatele de radio, iar apoi şi bicicletele, în mod paradoxal, în centrul Timişoarei mai funcţiona sala de lectură de la Institut des Hautes Études Françaises. Era o adevărată oază de pace unde puteai găsi presa franceză şi ni se permitea şi nouă, elevilor de liceu, să răsfoim paginile revistelor de satiră din Franţa, mai ales vestita Marianne. De altfel, acest lucru nu necesita un efort deosebit întrucât pagini întregi erau înnegrite, prin bunăvoinţa cenzurii, fiind considerate ostile regimului de atunci, din România.  Totuşi, uneori – ca prin miracol – mai găseam fragmente care scăpaseră ochiului ager al cenzorului şi reflectau spiritul revistei, al vremurilor. Iată un astfel de fragment pe care-l ţin minte şi acum:

Profesorul îi pune pe elevi să scrie după dictare:

Profesorul dictează: défaite (înfrângere, eşec)

Elevul scrie: des fêtes (sărbători)

Profesorul dictează: déroute (confuzie, nedumerire)

Elevul scrie: des routes (drumuri)

Profesorul dictează: désespoir (deznădejde)

Elevul scrie: des éspoirs (speranţe)

Şi tot pe atunci, la cinematograful Capitol rula Jud Süss, unul dintre cele mai dure filme de propagandă naziste,  o parodie grotescă a romanului lui Feuchtwanger, produsă de casa de filme Terra Film, dirijată de Veit Harlan. Înainte de proiecţie răsuna imnul regal al României – de pe un disc uzat la maximum – pe care trebuia să-l ascultăm în poziţie de drepţi. După încheierea filmului imnul răsuna din nou şi publicul lua iarăşi poziţia de drepţi. Acestea erau dispoziţiile guvernamentale, menite să educe în mod patriotic  „poporul”. Era ridicol, inutil şi avea un efect contrar celui scontat.

Nu era prima noastră experienţă de acest gen. Cu câţiva ani în urmă, pe vremea „Micii Antante” în fiecare dimineaţă ascultam în clasă, tot în poziţie de drepţi, cele trei imnuri ale statelor componente ale acestei alianţe politico-militare: România, Serbia şi Cehoslovacia . Imnul sârbesc începea cu „Bože pravde” (Dumnezeule al dreptăţii…), în timp ce primul vers al imnului ceh era: „Kde domov můj” (Acolo unde e patria mea). Disperat de performanţa noastră, profesorul Eugen Cuteanu care ne preda muzica la Liceul Piarist, ne-a spus: „Dacă aţi cânta în halul acesta la Praga sau la Belgrad, aţi fi executaţi pe loc, pe motiv că vă bateţi joc de imnul ţării!”.

Dar ca orice acţiune care – mai devreme sau mai târziu – produce o reacţie nu întotdeauna favorabilă şi aceasta şi abuzul de imnuri a avut un efect contrar. Abia peste ani avea să înţeleagă şi poporul că textele imnurilor cântate aveau un mesaj care-i era adresat, că fuseseră scrise pentru el…

Dániel Károly