Această povestire se bazează pe un jurnal de călătorie publicat în 1909, în revista Das Heilige Land (Țara Sfântă), care apărea în Germania, la Köln.  Autorul, abatele Louis Heidet (1850 – 1935) era alsacian de origine.  Între 1890 și 1907 a fost atașat la Patriarhatul Latin (catolic) din Ierusalim, apoi a fost capelan la Tantur, lângă Betleem.

O cură termală la Callirrhoe și drumul cu vaporul pe Marea Moartă

După abatele Louis Heidet

Pe la sfârșitul lui aprilie, vechiul meu prieten F.K., originar din Baden dar locuind de ani de zile la Ierusalim, m-a invitat să-l însoțesc într-o călătorie de plăcere la izvoarele termale de la Callirrhoe. 
http:// https://www.bibleplaces.com/callirhoe/

Am mai fost împreună acolo și acum trei ani și cum cura i-a făcut bine, dorea s-o repete.  Numai că la Callirrhoe nu se poate pleca de unul singur.  Abia anul trecut a fost acolo un episcop grec din Ierusalim cu cinci sau șase prieteni.  Într-o zi, când se desfătau scăldându-se în apa termală, câțiva beduini s-au apropiat pe furiș și au pus stăpânire pe toate bunurile lor, printre care și flintele încărcate, pe care le lăsaseră nepăsători pe mal.  Amenințându-i că vor trage la cea mai mică împotrivire, beduinii le-au luat tot ce aveau, inclusiv corturile și caii.  Ce să facă săracii de ei fără haine?  Așezarea cea mai apropiată era Madaba, la vreo șapte ore de drum.  Unul dintre ei a fost nevoit să plece după ajutor, desculț și în costumul lui Adam.  Asemenea aventuri nu sunt pe gustul fiecăruia – de aceea băile, foarte vestite în vechime, și-au pierdut treptat atracția.  Nici eu nu mă dau în vânt după asemena aventuri, totuși mie beduinii îmi sunt simpatici, nu mă tem de ei, așa că am acceptat invitația.  Ne mai lipseau două lucruri: să găsim încă câțiva tovarăși de drum și să ne pregătim cum se cuvine expediția.

Pe unde s-o luăm?  Să trecem Iordanul și să continuăm prin munții de dincolo ar însemna să călărim trei zile în șir.  Și doar nu e departe.  Dacă am putea să-l găsim iar pe căpitanul Wassili, care ne-a dus atât de repede la destinație în barca lui, acum trei ani…  De data aceasta am găsit însă altă soluție.  Am aflat că o companie turco-germană a adus recent un vaporaș cu motor care face curse regulate pe Marea Moartă.  Într-adevăr a apărut un orar tipărit în franceză, engleză și arabă, care anunța lumii marele eveniment, iar un fost băcan local, un evreu pe nume Bernhardt König, s-a prezentat ca agent al firmei, dând informații.  Începând din primele zile ale lui mai, vaporul va pleca de pe malul de nord al Mării Moarte în fiecare luni și joi dimineața la ora 6.  După un drum de 5-6 ore va ajunge la golful El Mazraa de pe peninsula Lisan, de unde drumul pe uscat la Kerak durează încă cinci ore.  Întoarcerea are loc marți și vineri.  Pe malul de nord s-a construit un mic hotel, unde pasagerii pot înnopta.

În aceste condiții nu a mai fost greu să găsim tovarăși de drum.  Neobositul bucătar al Ospiciului Fraților Milostivi din Tantur, fratele Petrus, a fost printre primii care ni s-au alăturat.  Suferea și el de reumatism, pe care spera că apa din Callirrhoe îl va lecui.  A venit și medicul ospiciului, fratele Laurentius, ca să cerceteze proprietățile curative ale apei.  A mai venit Dom Schukri, preotul catolic din Beit Jala, apoi pimarul din Beit Jala și în sfârșit Dom Aisa, un tânăr profesor de la seminar.  Urma să plecăm în 10 mai și să ne întoarcem în 22.

În dimineața stabilită au apărut la poarta ospiciului trei trăsuri ca să ne ia, cu bagaje și merinde pentru drum.  Am plecat întâi la Ierusalim, unde ne-am completat aprovizionarea, cumpărând și două oi ca să le tăiem la Callirrhoe și cu o nepăsare pur orientală le-am luat lângă noi în trăsură.  De acolo am început coborâșul de patru ore dincolo de Muntele Măslinilor, pe lângă Betania și Hanul Bunului Samaritean.  După o scurtă pauză la hotelul Bellevue din Ierihon am continuat încă o oră și jumătate prin nisipurile sărate ale văii Iordanului până la țărmul Mării Moarte.  Acolo am văzut pentru prima oară vaporul, cel care trebuia să aducă o atât de mare schimbare în transporturile prin această regiune.  Era ancorat la vreo 100 m de mal – apa puțin adâncă nu permitea o apropiere mai mare.  O luntre micuță, legată alături, folosea la îmbarcare și debarcare.  Pe mal se vede o clădire nouă, de cca. 10 x 3 m, făcută din chirpici – materialul cel mai ieftin.  Are un acoperiș plat și câteva ferestre închise cu obloane simple de lemn.  Pe fațada dispre mare se află o galerie acoperită cu un umbrar sprijinit pe stâlpi.  De acolo se deschide o priveliște minunată, cu marea liniștită ale cărei maluri se pierd în depărtare. Tot pe acolo e intrarea în clădirea care poartă cu mândrie numele de Hotel de la Mer Morte.  Interiorul e împărțit în trei încăperi.  Cea mai mare e ocupată familia responsabilului, domnul Yosef.  În a doua locuiește încă o familie israelită.  Cea de a treia, mobilată doar cu două paturi de fier, este sala de așteptare și „hotelul” destinat pasagerilor.  Desigur că nu se poate compara cu opulența sălilor de așteptare de clasa întâi din gările marilor orașe europene, totuși pentru această regiune de la capătul lumii civilizate progresul este enorm.  Dacă voiai să mergi de la Ierihon la Kerak acum treizeci de ani, trebuiai să ceri pașei din Damasc o escortă de vreo 150 de soldați și să acoperi cheltuielile de rigoare.  Dacă nu, așteptai una din puținele caravane din Kerak, pentru că singur sau în grupuri mici nu te puteai aventura în pustietățile bântuite de beduini.  Se spune că preotul catolic din Kerak nu a putut părăsi cetatea timp de doi ani la rând, nici măcar pentru a se spovedi.  De la Ierihon la Kerak caravanele făceau 3-4 zile, iar acum distanța poate fi parcursă într-o singură zi!

Să ne întoarcem deci la hotelul nostru.  Cele două paturi de fier tot nu ar fi ajuns grupului nostru de șapte persoane, așa că am hotărât să înnoptăm sub cerul liber.  Oricum aveam cu noi toate cele necesare.  Ne-am făcut tabăra pe malul mării și am cinat la lumina lunii: pâine cu brânză, carne afumată și bere.  Odihna noastră era bine meritată: 45 km parcurși pe drumuri turcești de munte, în trăsuri arăbești, nu sunt un fleac!  Frații milostivi n-au dat și un burduf de vin din viile de la Tantur, cu nimic mai prejos ca vinul de Rin.  Apoi ne-am adăpostit printre tufișuri și ne-am culcat.  Fratele Petrus și-a permis un lux deosebit: și-a așternut culcușul într-o barcă părăsită.

Când am deschis ochii a doua zi, culmea muntelui Nebo era scăldată de primele raze ale soarelui. 

Mașinistul lipsea, dar după spusele fochistului care îi ținea locul, nu era probabil să pornim înainte de ora 10, așa că mi-am luat breviarul ca să-mi fac rugăciunile împreună cu plimbarea de dimineață.  Dom Schukri, care voia să vadă vărsarea Iordanului, mi s-a alăturat.  Făcuserăm deja cea mai mare parte a drumului, în depărtare se auzeau apele râului, când ne-a ajuns din urmă Dom Aisa: vasul era gata de plecare, trebuia să ne întoarcem numaidecât!  Mda, așa merg lucrurile în orient.  Cum poți să te bazezi pe o oră exactă când aproape nimeni nu are ceas?  Am făcut deci cale-ntoarsă.  Luntrea a venit să ne ia la bord.  Era vopsită în albastru.

Luntrea mi-a trezit amintiri plăcute: nu e oare aceeași ambarcațiune care ne-a dus la Callirrhoe acum trei ani?  Pe atunci un evreu și-a cumpărat de la stăpânirea turcească autorizația de a aduce un vas cu pânze pe Marea Moartă și transporta grâne la Kerak, ocolind regiunea nesigură locuită de beduini.  Aflând de acestă nouă posibilitate, prietenul meu F.K. ne-a invitat, pe rectorul Ospiciului Austriac, Dr Fellinger și pe mine, să facem o expediție la băile care fuseseră inaccesibile până atunci.  Fără a sta mult la îndoială am pornit la drum împreună cu doi însoțitori înarmați.  Numai că ajunși la Ierihon, nu am găsit vasul – plecase cu o zi înainte.  Ni s-a spus că se va întoarce negreșit, poate chiar în aceeași seară, dar patru zile am așteptat în zadar.  Între timp, plecând la vânătoare prin împrejurimi, am făcut o descoperire.  Era un pescar grec pe nume Wassili, care avea o barcă pe Iordan.  În tinerețe fusese marinar în Mediterană.  Venind odată în pelerinaj, a observat că nimeni nu trage vreun folos din bogăția de pește a Iordanului.  Așa s-a stabilit aici, și-a făcut rost de o barcă și de atunci trăia din pescuit.  Noi l-am angajat să ne ducă la izvoarele termale.  Plini de bucurie l-am botezat „Căpitanul Mării Moarte” și ne-am suit în luntrea lui.  Wassili mergea ca fenicienii, de-a lungul coastei.  A vâslit până în colțul de nord-est al Mării Moarte, la Es-Sueime, unde susură un izvor cu apă proaspătă.  Acolo am poposit la umbra unei pădurici. Spre seară s-a ivit un vânt favorabil, Wassili a ridicat pânza și am pornit la drum.  După miezul nopții am trecut de Zarqa Ma’in, iar în zori am ajuns la Callirrhoe.  Drumul a durat 19 ore, cu toate că în linie dreaptă distanța nu depășește 22 km – și încă se cheamă că am avut noroc!

Acestea au fost aventurile de care mi-a amintit luntrea albastră.  Pe uscat ne mai aștepta doar ceremonia de a plăti o megidie (o monedă turcească de argint) de persoană.  Bagajul fusese deja cântărit și plătit.  Chiar și pentru oi am plătit câte 7 piaștri.  În sfârșit ne-am îmbarcat.  Vaporașul nostru nu semăna deloc cu vasele transatlantice, nici măcar cu yachturile elegante de pe lacurile elvețiene.  Despre lux nici nu poate fi vorba.  Dar spre surprinderea noastră s-a dovedit a fi o veche cunoștință: era tocmai corabia cu pânze pe care o așteptasem în zadar data trecută.  Era doar renovată și înzestrată cu o elice acționată de un motor cu petrol.

***

Vaporul are o lungime de cca. 10 m și o lățime de 4,5 m.  Vopsit în albastru, apare ceva mai închis ca valurile care îl înconjoară și deasupra cărora se ridică cu vreun metru și jumătate.  Cele două catarge sunt gata să primească pânzele cenușii deîndată ce vântul favorabil ar putea ușura munca motorului.  Cabina de clasa întâi se află în partea dinapoi; pereții ei de lemn sunt tot albaștri.  Geamuri nu are, ferestrele nu sunt decât niște deschizături pătrate, aerul și lumina intră liber.  Întregul mobilier constă din două scaune împletite din nuiele.  Tot restul vaporului e clasa a II-a.

În mod normal echipajul constă din cinci persoane, dar de data aceasta sunt numai patru – mecanicul e plecat la Yafo, fiind înlocuit de fochist.  Mai sus-pomenitul domn Yosef este responsabil și casier; mai este un marinar algerian, iar la cârmă stă… Wassili, salvatorul nostru de acum trei ani!  Se vede că fapta bună de atunci i-a fost răsplătită, e acum singurul căpitan și pilot pe Marea Moartă.  Ce bine că suntem din nou în grija acestui bătrân lup de mare!

În afara noastră pe vapor mai sunt încă cinci bărbați din Kerak, așezați turcește pe punte.  Se pare că majoritatea pasagerilor preferă acest mod de a ședea – poate de aceea pe vas nu sunt decât două scaune.  De altfel pe punte scaunele ar fi fost cu totul nepotrivite: pe o mare agitată ele ar fi fost imediat măturate beste bord, pentru că balustrada măsoară doar 30 cm.

Semnalul de pornire se dă la ora 7.  Motorul începe să pufăie, elicea se pune în mișcare și vasul se urnește, dar totul vibrează destul de tare și bunul Dom Schukri se plânge de rău de mare.  Și totuși marea e perfect liniștită.  Suflă o briză ușoară și răcoroasă, termometrul arată numai 20 de grade.  Vremea e neobișnuit de blândă – în acest anotimp temperatura poate ajunge și la 40.

[Abatele nostru continuă cu o expunere extrem de erudită, de vreo 12 pagini, despre geologia Mării Moarte, variațiile nivelului apei de-a lungul timpului, despre ce au relatat istoricii din antichitate și pelerinii de mai târziu, despre explorarea Mării Moarte în sec XIX și bineînțeles despre conotațiile biblice ale locului.  Cred că cititorii nu se vor supăra dacă trec peste acest pasaj.]

Vaporul își continuă drumul.  La biroul din Ierusalim am întrebat cât va dura călătoria. „O oră până la Callirrhoe”, mi s-a spus.  Am repetat întrebarea la hotelul de pe malul Mării Moarte.  „Două ore”, mi s-a răspuns aici.  Numai că mergem deja de patru ore și încă tot nu am ajuns.  (Nu e de mirare că am avut timp pentru o digresiune atât de lungă!)  De ce întârziem?  Se pare că ceva nu e în ordine.  Directorul, căpitanul și fochistul șușotesc între ei și dau din cap îngrijorați.  Să fie oare „linia albă”?  Ne aflăm chiar lângă ea.  Am văzut-o încă de la plecare.  Este o caracteristică a Mării Moarte pe care nimeni nu prea știe să o explice.  A fost descrisă pentru prima oară de exploratorul Molyneux în 1846.  Unii învățați presupun că linia ar urma cursul unei falii de pe fundul lacului.  Poate că echipajul se teme de vreo catastrofă?

Dar de ce să ne stricăm o zi minunată cu griji neîntemeiate?  Aerul e bun și proaspăt, nu apăsător ca înaintea unui cataclism.  Linia albă arată și ea ca de obicei.  La urma urmei nu e decât spumă, e absolut inofensivă.  Mai rău este că s-a iscat deodată un vânt destul de puternic dinspre sud.  Valurile nu sunt foarte înalte, dar mi se par mai amenințătoare ca în alte părți.  Cine știe ce ar putea face apa sărată cu motorul navei?  Totuși nu e cu adevărat furtună.  Atunci de ce e echipajul atât de îngrijorat?  Mă adresez căpitanului:

– N-ar fi trebuit să ajungem deja?  De ce întârziem?

– Vântul e potrivnic și motorul e slab.

E mai degrabă o scuză decât o informație; dar suntem deja în dreptul stâncilor de dinainte de Callirrhoe, se vede chiar micul debarcader.  O barcă cu un vâslaș de nădejde ar fi ajuns în cinci minute.  Vaporașul nostru pufăie din greu, abia după douăzeci de minute aruncăm ancora.  Luntrea albastră ne ia unul câte unul și ne duce la mal împreună cu bagajele.  Câteva minute după ora 12 debarcarea e terminată. 

Conducătorul grupului nostru, domnul K., își vede de treburile lui.  În fața noastră, la picioarele stâncii se află rămășițele unei colibe împletite din crengi.  El o acaparează cu siguranța de sine a unei mari puteri care întemeiază o colonie, apoi aduce mănunchiuri mari de stuf de pe malul pârâului ca să-și dreagă „vila”.  Din tufele de tamarisc își alege crengile cele mai stufoase ca să-l apere de soare.  Așa o colibă își va fi construit Adam, dar pentru clima de aici e tocmai bună.  Înăuntru apar pe rând perne din păr de cal, pături de lână, vase de alamă pentru gătit, conserve, iar după damigeana burtoasă din colț se vede că stpânul are de gând să trăiască bine.  Coliba e așezată strategic: apa termală e la doi pași, albia pârâului are exact adâncimea unei căzi de baie, iar marea se află cu vreo zece pași mai încolo.  Deci unul din turiști e aranjat, mai rămân șase… 

Pe aici cazarea nu e o problemă.  În apropiere găsim o plajă netedă, pe care este loc nu numai pentru un cort, ci pentru un șir întreg.  Nu suntem singuri – pe plajă mai sunt două corturi.  Directorul otoman al Société de Navigation de la Mer Morte a profitat de prima călătorie a vasului cu motor și s-a instalat aici cu familia; mâine vrea să se întoarcă acasă cu același vas.  Dom Schukri și Dom Aisa au închiriat la Ierusalim un cort încăpător din pânză cenușie; cei 10 metri lungime oferă spațiu suficient pentru șase persoane.  Un al doilea cort, mult mai mic, ne va sluji de bucătărie; îl ridicăm ceva mai departe, ca să nu ne supere fumul.  Fratele Peter își aduce  proviziile și ustensilele și spre marea noastră bucurie se pune neîntârziat pe treabă.  E deja după ora unu și noi tot mai suntem pe stomacul gol.  Dimineața ne-au spus că avem timp, dar apoi ne-au chemat să ne îmbarcăm imediat, așa că a trebuit să renunțăm la micul dejun.  Drumul a durat și el mai mult decât ne așteptam.  Așa că am deschis scaunele pliante, câteva lăzi întoarse ne-au slujit de masă și am făcut cinste puilor fripți și vinului de Tantur, după care ne-am îndreptat spre copacii din apropiere ca să ne găsim la umbra lor un locșor plăcut și răcoros pentru siestă.

Abia am ațipit o jumătate de oră, când ne-au trezit strigăte și un zgomot ciudat.  Ce să fie?  Deodată am observat că vaporul reapăruse.  Numai că de data aceasta motorul pufăia mult mai anevoios, vaporul părea dus mai degrabă de vânt și de valuri decât de motor.  Pe punte era zarvă, oamenii gesticulau, așa cum se obișnuiește în orient când se petrece ceva deosebit.  Vaporul a ancorat, iar pasagerii și echipajul au coborât.

– Ce s-a întâmplat? – îl întreb pe căpitan.

– Nu merge motorul.  Trebuie să-l anunț pe director.

Ne apropiem de cortul acestuia.  Vestea este o lovitură grea pentru el.

– Afacerea asta nenorocită o să mă ducă la sapă de lemn!  Pe Iordan așteaptă cele două vaporașe grecești, o mândrețe, dar stăpânirea preferă să le lase să putrezească decât să-mi dea autorizația să le pun în funcțiune.  40.000 de mii de piaștri am dat bacșiș la Ierusalim și tot atâta la Constantinopol.  Iar când am și firman și motor, parcă marea e blestemată.  Suntem abia la treia cursă și deja s-a dus motorul!

Dom Schukri se amestecă în discuție.

– Eu știu care e necazul.  Azi dimineața l-am văzut pe fochist, care în loc să aducă apă dulce din Iordan, a pus în rezervor apă de mare.  Mi-am închipuit eu că n-o să-i facă bine motorului.  Dar nu vă faceți griji, mecanicul va curăța motorul și totul se va rezolva.

Fochistul și-a recunoscut greșeala.  Pasagerii în drum spre Kerak au hotărât să petreacă noaptea la Callirrhoe și să aștepte întoarcerea vaporului pentru a-și continua drumul.  Și-au găsit și ei un loc bun de înnoptat.  Vaporul a ridicat ancora, a întins pânza și a făcut cale întoarsă.  Iar noi ne-am reluat siesta.

***

Șeful grupului nostru și-a aranjat coliba de stuf cu acoperiș de frunze, și-a pregătit un pat de frunze uscate și iarbă, așternut cu pături de lână, iar când totul era gata a luat prima baie.  Precum am mai amintit, lângă coliba lui albia pârâului formează un fel de cadă, tocmai bună ca un om să se întindă comod în ea.  Deci el și-a luat prima baie, pe când noi ceilalți, lihniți de foame, am preferat să ne punem întâi stomacul la cale.  Abia când soarele se pregătea să apună în spatele Munților Iudeei am început să ne căutăm și noi un loc de scaldă.  Firește că nu ne puteam aștepta la bazine de porfir, ca pe vremea romanilor, sau la cabine de baie din faianță, ca în stabilimentele moderne; puteam găsi cel mult un locșor confortabil, ascuns printre tufișuri și stuf.

În epoca romană Callirrhoe era o stațiune balneară luxoasă.  Se mai văd urmele clădirilor de atunci.  Cu vreo jumătate de kilometru mai la sud se află rămășițele unui post de gardă sau de vamă.  Artistul mozaicului din Madaba a reprezentat ceea ce mai exista pe vremea lui, în sec. al VI-lea.  Clădirile elegante se aflau probabil pe plajă și odată cu urcarea nivelului apei au dispărut înghițite de valuri. 

Dar de ce să ne întristăm?  Natura ne oferă din belșug tot ce ne trebuie.  Crengile stufoase de tamarisc formează o boltă deasurpra pârâului.  Adâncimea apei este de vreun metru și un sfert.  Camarazilor mei le place apa învolburată, plină de aburi, eu prefer un loc mai liniștit și nu chiar atât de fierbinte, mai jos, într-un golfuleț unde apa termală se varsă în mare.  Aici mă scald de două sau de trei ori pe zi. Domnul K. zicea că e nevoie de patru băi pe zi și neapărat în apa termală, nu în Martea Moartă.  Totuși cura părea să-mi facă bine, o rană pe care o aveam la picior s-a vindecat rapid.  Cu timpul mi s-au alăturat și ceilalți.

Ceilalți cinci pasageri de pe vapor, bărbații din Kerak, s-au trezit naufragiați într-o pustietate, la fel ca Robinson Crusoe.  Totuși și-au acceptat soarta cu resemnare și până una-alta au mai făcut și niște băi.  Sperau să continue drumul a doua zi, joi, mai ales că domnul „director-effendi” le-a promis să facă tot posibilul ca ei să ajungă acasă cât mai curând.

Golfulețul meu e străjuit de o stâncă de granit, de unde se vede până la gurile Iordanlui, se vede chiar debarcaderul și hotelul.  Dis-de-dimineață domnul director împreună cu fiul său s-au urcat pe stâncă să aștepte vaporul.  Mai târziu am venit și eu cu câțiva prieteni.  Dar oricât ne-am mijit ochii, degeaba!  Nu se vedea nici urmă de vapor.  Spre seară cei cinci au înțeles că vor fi nevoiți să mai petreacă o noapte în pustietate.  În ziua următoare scena s-a repetat.  Noi nu eram prea îngrijorați, doar totul era plănuit pentru zece zile și eram bine aprovizionați, dar ei nu aveau la ei nimic și cu cinci guri în plus, nici situația noastră nu era prea bună. 

Ne-am sfătuit cum am putea scăpa de aici dacă vaporul ne va lăsa cu adevărat în pană.  La apus e marea, spre nord și spre sud nu există drumuri.  Ne rămânea doar să încercăm drumul spre răsărit. Tot de acolo veneau de fiecare dată beduinii să-și facă tabăra de iarnă pe plajă.  Spre nord-est se află satul creștin Madaba, iar spre sud-est se află ruinele cetății Machaerus.  Numai că până la Madaba sunt 45 km, până la Machaerus vreo 25 – 30 și în ambele cazuri ne aștepta un urcuș de 1200 m.  Și apoi Machaerus nu e decât un loc de popas al beduinilor, adesea e părăsit cu totul.  Sigur că ruinele cetății antice merită o vizită, dar nu se compară cu primirea prietenoasă și camera curată și îmbietoare la care ne putem aștepta în casa preotului din Madaba…  Am hotărât să trimitem câte un om în fiecare direcție, într-o misiune de recunoaștere.  Cel mai tânăr dintre călătorii din Kerac a luat-o spre sud-est, iar eu spre nord-est.  

Sâmbătă dimineața am pornit spre munte, pe o potecă unde se vedeau urme vechi de tigri.  După vreo oră și jumătate de cățărat am ajuns pe un fel de „raft”, având pe o parte un adevărat zid de bazalt.  Poteca continua, dar nu era clar dacă era făcută de oameni sau de fiare sălbatice.  Nu aveam la mine nici apă, nici merinde, așadar era timpul să fac cale-ntoarsă.  Concluzia: char dacă nu ne mai așteptau alte obstacole pe drum, era imposibil să ajungem la Madaba într-o singură zi.  Nici în cealaltă direcție nu erau poteci practicabile; după părerea tânărului era o nesăbuință să încercăm să ajungem la Machaerus.

Situația noastră devenea tot mai precară.  La început vântul de vest aducea o răcoare plăcută, dar acum vântul bate din est și aduce zăpușeală.  În cort nu se mai putea sta, termometrul arăta 42 de grade, locuitorii s-au împrăștiat care încotro, în căutarea unui loc umbrit, unde să fie măcar o boare de vânt.  Am descoperit că este cel mai ușor să suportăm căldura amiezei dacă facem o siestă de câteva ore la umbră, așa cum fac toți locuitorii zonelor tropicale.  Duminica am celebrat liturghia pe un altar portativ. 

În zorii zilei de luni toți s-au adunat în umbra stâncii de pe mal, să se bucure de aerul răcoros al dimineții.  Cu gândul la vaporul mult așteptat, spre surprinderea noastră am observat un obiect pe mare.  Ce să fie?  Vaporul?  Nu, era doar luntrea albastră, condusă de Wassili.  Domnul „director-effendi” l-a trimis să se intereseze de soarta noastră.  Iar bărbaților din Kerak, care nu aveau cu ei provizii, le-a trimis un sac cu făină și câteva cuvinte de încurajare.  Ne-a povestit că vaporul a fost dus înapoi cu mare greutate, cu pânze și vâsle; a ajuns abia în toiul nopții.  Locuitorii din Kerak, îngrijorați de soarta celor cinci bărbați dispăruți, au trimis o ceată de călăreți să-i caute.  După 30 de ore de drum aceștia au ajuns la Ierusalim, unde au aflat că dispăruții erau blocați la Callirrhoe și nu puteau fi eliberați decât după ce vaporul va fi reparat.  Însă mecanicul nu a reușit până acum să repare motorul și se așteaptă venirea unui specialist din Yaffo.  Wassili a jurat pe toți zeii patriei sale, Grecia, că nu ne va părăsi, că ne va scoate la liman, chiar dacă ar trebui să vâslească tot drumul…

În asemenea situații nu-ți rămâne decât credința în providența divină.  Dacă reparația vaporului nu reușea, dacă vântul era potrivnic și nu puteam folosi pânza, dacă depindeam numai de Wassili, oricât ar fi fost el de binevoitor, ar fi durat o lună întreagă să ne ia pe toți cu luntrea în care nu încăpeau mai mult de doi pasageri…

De comun acord am hotărât ca un bărbat cu experiență din grupul nostru să se întoarcă împreună cu Wassili, să vadă dacă vaporul poate fi reparat la timp, iar dacă nu, să plece la Madaba și să organizeze de acolo o acțiune de salvare.  Dom Schukri s-a oferit să îndeplinească el această misiune, dar Wassili a refuzat să ia pasageri, să vâslească singur așa o distanță îi era de-ajuns.  Și-a luat rămas bun și a plecat. Eram din nou singuri.

***

Era deja miercuri, înainte de apusul soarelui.  Prietenii mei își luau baia de seară, iar eu stăteam sus pe stâncă și priveam peisajul.  Părea că vremea stă să se schimbe.  E adevărat că eram deja în 20 mai, anotimpul ploios se terminase, dar spre sud cerul apărea ca un zid negru.  Vântul se întețise și aducea cu sine câțiva stropi grei de ploaie.  Lângă mine stătea primarul din Beit Jala, adăpostit sub o umbrelă.  Deodată o rafală de vânt îi smulge umbrela din mână și o duce spre mare.  Toți privesc fascinați, câțiva încearcă chiar să se ia la întrecere cu vântul și să salveze umbrela, până când atenția lor e acaparată de ceva mult mai grav.  Din direcția cortului se aude un zgomot surd.  O rafală și mai puternică intră în cort, îl umflă ca un balon, smulge câțiva țăruși și apoi rupe pânza ca pe o zdreanță, ca vijelia care a dărâmat casa lui Iov și i-a ucis copiii.

Oare nu era nimeni în cort?  Unde e bucătarul nostru, fratele Peter?  Nu demult l-am văzut pe acolo, ocupat cu prepararea cinei.  Îl strig – niciun răspuns.  Fug spre cort, îl caut – nimic.  Răscolesc prin rămășițele cortului, agitate de vijelie, și iată-l, neajutorat ca un prunc, înfășurat în pânzele rupte. Vântul, pânzele și căderea l-au amețit, dar e nevătămat.  De îndată ce și-a venit în fire mi-a zâmbit.  L-am ajutat să se ridice.  Pentru el nu trebuia să ne facem griji, dar ce facem cu cortul?  Cei care se scăldau s-au apropiat și ei în fugă, îmbrăcați sumar, și au încercat să salveze ce se mai putea salva.  Am adus zrențele cortului într-un loc mai ferit de vânt.  Ce să facem?  Ac și ață aveam, dar erau cu totul nepotrivite pentru pânza groasă și aspră.  Pentru noi cortul era pierdut.  Până la urmă l-am împăturit și l-am adăpostit de bine-de rău sub tufe și sub stânci, împreună cu tot avutul nostru care supraviețuise.

HAVA9

– E un semn de sus, zise domnul K.  E timpul să ne facem bagajele și să plecăm.

Spre norocul nostru furtuna s-a potolit în curând și în aerul răcoros al serii fiecare și-a găsit un loc unde să înnopteze.  În ziua aceea am măsurat numai 34 de grade – la Ierihon au fost 46.

Când ne-am trezit a doua zi ne-am dat zeama că era joi, ziua în care după program ar fi trebuit să vină vaporul.  Îl așteptam cu mare nerăbdare, mai ales de când eram fără cort.  La fiecare câteva minute se găsea cineva care să se urce pe stâncă și să cercetze orizontul.  Unii ziceau că văd un punct negru în zare, dar se pare că nu era decât o iluzie.  S-a făcut ora prânzului, bucătarul ne-a chemat la masă și vaporul, ia-l de unde nu-i!

Cei mai tineri și mai curajoși au hotărât să plece la vânătoare, în speranța de a ne întregi proviziile.  Înarmați până în dinți au pornit la drum, dar abia s-au urcat pe primul deal când au izbucnit strigăte:

– Vaporul!  Vine vaporul!

Într-adevăr!  Vaporul a apărut pe la ora trei.  Mergea cu ușurință, nu ca data trecută.  Dom Schukri avuse dreptate: motorul nu era cu adevărat stricat, pur și simplu era plin de cristale de sare.  Mecanicul din Yafo muncise toată noaptea; fiecare piesă era curățită, motorul era reasamblat și mergea mai bine ca oricând.  De siguranță, dimineața vaporul a făcut câteva manevre în apropierea debarcaderului și apoi a pornit la drum.  Iar oamenii noștri, care ziceau că văd un punct pe malul de nord al mării, au avut dreptate!  Luntrea a fost coborâtă și căpitanul Wassili a venit la mal.

– Azi am venit în mod special ca să vă duc acasă.

– Bine, dar noi vrem să ne întoarcem la Ierihon.  Atunci ce facem cu oameni din Kerak? – întrebă Dom Schukri.

– Îi luăm la Ierihon.  De acolo să meargă pe uscat sau să aștepte cursa următoare.

– Mai bine stăm noi încă o noapte sub cerul liber.  Luați-i întâi pe cei din Kerak.  Săracii de ei au așteptat destul și familiile lor sunt îngrijorate.

Dar Wassili nici nu voia să audă.

– Astăzi motorul merge, dar cine știe ce va fi mâine?  Dacă nu veniți azi, am terminat.  Eu mi-am făcut datoria, n-aveți decât să vă descurcați cum veți ști!

Argumentul era convingător.  Eram deja de două săptămâni la Callirrhoe și trebuia să ne întoarcem la treburile noastre.  Un acoperiș deasupra capului nu aveam și ne făcuserăm destule griji pentru salvarea noastră.  Era timpul să plecăm.  Și apoi ce contează pentru orientali câteva zile mai mult sau mai puțin?  Chestiunea părea rezolvată.  Numai că în orient hotărârile nu se iau chiar așa…  Când cei din Kerak înțeleseră că vor fi duși înapoi la Ierihon, unul dintre ei îl luă de-o parte pe Wassili și îi șopti ceva la ureche.  Parcă era vorba de bacșiș…  Bătrânul lup de mare se lăsă convins și anunță o schimbare a programului.

– Domnilor, strigă el, aveți drepate!  Nu putem să-i lăsăm pe bieții oameni de izbeliște.  Îi duc întâi pe ei și mâine dimineață în zori vă iau pe dumneavoastră.  Dragostea de oameni a biruit… cu ajutorul bacșișului!

Bărbații din Kerak și-au luat rămas bun și s-au îmbarcat.  Iar noi ne-am culcat, care pe unde am apucat, petrecând ultima noapte sub cerul liber.  A doua zi dimineață, era vineri, ne-am făcut bagajele și am ieșit pe plajă să așteptăm vaporul.  Nu pot să neg că simțeam o anumită neliniște…  Dom Lorenzo, medicul nostru, care avea privirea cea mai ascuțită, stătea de veghe.  În sfârșit, era deja ora unu, el a dat semnalul convenit: o împușcătură de flintă – vaporul apăruse la orizont.  Ne-am făcut ultimele pregătiri.  Am fi vrut să ne luăm rămas bun de la Callirrhoe, dar în afară de noi nu era nici țipenie de om.  Era 23 mai.  Eram aici din 10 mai, cam de la aceeași oră.  După toate peripețiile prin care am trecut, nu ne doream decât o întoarcere rapidă și fără probleme.  Motorul reparat funcționa perfect.  Pe la apusul soarelui am ajuns înapoi în lumea civilizată, la coliba de chirpici numită Hotel de la Mer Morte, iar a doua zi am plecat acasă.

Trebuie să fac un mic epilog.  Vajnicul nostru căpitan Wassili nu mai e printre cei vii.  Câteva luni după ce ne-a dus pe noi a făcut febră și a murit.  Era un suflet credincios și modest.  Întotdeauna avea la el o iconiță a Fecioarei Maria și în clipele de liniște se ruga.  Fie ca Dumnezeu să se milostivească de sufletul lui.  Urmașul lui este este un tânăr harnic și capabil.  Navigația pe Marea Moartă a biruit nesiguranța începutului; în zilele noastre cursele sunt regulate și sigure.  În decembrie frații domincani de la École Biblique a din Ierusalim au făcut o expediție de zece zile în jurul întregii Mări Moarte și au cules date științifice importante.  Iată câteva fotografii ale vaporului, făcute cu ocazia acestei expediții și publicate în Revue Biblique, în 1909-1910.

Hava Oren