Pe capul meu de locuitor…

Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.

Și cu toate acestea continui să scriu, având în permanență speranța că pot aduce ceva nou, dacă nu tuturora, cel puțin unei bune părți din dedicații cititori ai aceste reviste merituoase.

Îndoielile mele, expuse foarte pe scurt mai sus, m-au inspirat de data aceasta spre alegerea unui subiect care poate interesa pe mai mulți, un fel de privire asupra vieții pe care o duce în ziua de azi israelianul de rând, comparând-o într-un fel cu viața omului care nu a ales să-și ducă traiul pe meleagurile mărginite de niște granițe care nu există sau, mai bine zis, care nu sunt recunoscute. Iar pentru titlul acestor rânduri am împrumutat o veche expresie a neuitatului Mircea Crișan care, într-o splendidă apariție de acum peste 50 de ani, ironiza statisticile comuniste ale producției industriale raportate la numărul locuitorilor.

Deci, despre ce e vorba în aceste rânduri?

Nu, nu mă voi referi la date statistice, ci voi încerca să enumăr câteva din problemele cetățeanului israelian, care-l deosebesc de toți cei care trăiesc în afara Țării Sfinte.

Toți vor fi de acord cu mine că trăind într-o țară unde președintele, primul ministru, miniștri și membri ai parlamentului au împărțit pe rând celulele nu prea luxoaselor închisori israeliene, înseamnă să fii conștient zi de zi că respiri o atmosferă deosebit de interesantă, chiar fascinantă.

Pentru orice eventualitate îmi cer scuze de la bun început dacă încercarea mea de a lărgi gama cunoștințelor celui/celei care se încumetă să citească aceste rânduri îi va produce senzația de ”déjà vu”. Marele avantaj al unei reviste electronice este că nici măcar nu e nevoie să o arunci la coșul de gunoi, e deajuns să faci ”delete” și textul dispare.

Atunci să începem enumerarea.

În primul rând limba. La data actuală o treime din populația Israelului s-a născut în străinătate, deci în mod inerent nivelul cunoștințelor de ebraică e în cel mai bun caz mediocru. Se pare că această limbă, ușor de însușit din punct de vedere al vorbirii curente, nu poate fi stăpânită la nivel intelectual dacă individul nu a făcut școala primară, sau cel puțin liceul, în ebraică. Nu degeaba remarca prea cunoscutul Efraim Kișon că pe aici părinții învață limba țării de la copiii lor! Cu alte cuvinte, rog pe cititorul neavizat să nu se lase impresionat de un israelian care vorbește perfect ebraica. Adesea el este de fapt un analfabet perfect, pentru simplul motiv că îi ia de trei ori mai mult timp să citească un text în această limbă decât în cea maternă și în medie face două greșeli de ortografie la fiecare cuvânt scris. Precum se știe, ebraica are mai multe litere pentru ”a”, unele litere se scriu diferit dacă se află în mijlocul cuvântului sau la sfârșit, ”s”, ”t” și ”c” au câte două litere în ebraică, iar pentru ”h” sunt chiar trei!

Să trecem la climă. Precum se știe, vara israeliană e foarte călduroasă, dar noi am rezolvat problema pentru că avem aer condiționat peste tot, acasă, la prăvălie, la lucru, la cinema și la teatru. În schimb ce ne facem cu iarna?! Pentru că poporul de aici a luat de zeci de ani o hotărâre eroică: la noi nu există iarnă – doar arareori și nu peste tot temperatura poate coborî la zero grade. Deci dacă nu există iarnă înseamnă că nu e frig, așadar locuințele nu au nevoie de un sistem de încălzire decent. Fiecare să se descurce cum poate, cum îi dă mâna și punga. Rezultatul e clar: în Israel cetățeanul suferă acasă la el de frig mult mai tare decât europeanul care trăiește într-o climă mult mai rece.

Pentru a înțelege următorul punct, îl rog pe cititor să arunce o privire fugară pe harta Orientului Apropiat. Cu excepția coastei mediteraneene, Israelul se mărginește cu niște state al căror numitor comun este că… nu ne prea iubesc! Chiar în cele cu care avem relații diplomatice de zeci de ani, israelianul nu se simte în apele lui, turistul de limbă ebraică (și mai ales de religie mozaică!) nu e iubit și nu e dorit. Prin urmare omul nu poate să-și încarce mașinuța cu câteva geamantane, să-și ia familia și să facă turism internațional. 90% din israelieni zboară mii de kilometri spre locuri unde măcar în teorie nu sunt priviți cu dușmănie, doar cu indiferență, pentru că nimeni nu iubește pe turiștii străini, în cel mai bun caz e interesat de banii lor.

A propos de bani, iată o situație mai mult decât ciudată. În ultima decadă șekelul, moneda israeliană, e mai stabilă decât imensa majoritate a valutelor din alte țări. Cu toate acestea în stăinătate șekelul nu poate fi schimbat pe nicio altă monedă. Iar dacă în unele locuri e totuși acceptat, schimbul se face la un curs care te obligă să-ți fie rușine că ești israelian.

Vorbind de mașină, după oxigenul din aer, cel mai important lucru pentru un israelian este un vehicul cu patru roți. Și uite paradoxul. Pe de o parte israelianul are nevoie de mașină pentru că vreo 60 zile pe an nu există transport public (sâmbetele, sărbătorile religioase), iar când există, este deficitar și neregulat. În ultimul an călătorii care folosesc transportul feroviar au parte de surprize neplăcute care se țin lanț. Deci omul are mașină, dar ambuteiajele pe șosele îl obligă pe cetățean să-și petreacă o bună parte din viață pe drum. Cineva remarca pe bună dreptate că israelianul vede mai mult geamul din spate al altei mașini decât își vede proprii copii.

Să trecem la prețuri. Nu, nu voi vorbi despre prețul unui apartament sau al unei mașini în Israel, adică de câte salarii medii e nevoie pentru a deveni ”apropitar”, vorba lui Caragiale. (Dar pentru curioși, iată cifrele: pentru o mașină de mărime medie e nevoie de 15 salarii lunare, iar pentru un apartament de trei camere într-un oraș departe de Tel Aviv, Haifa sau Ierusalim, israelianul trebuie să economisească 100-120 salarii lunare). Eu doresc să mă refer aici la faptul că un produs israelian este mai scump în Israel decât în străinătate. Pentru aceeași brânză israeliană (cottage) plătești mata în propria țară cu 30-50% mai mult decât în Europa. O cameră de hotel în Israel este de două ori mai scumpă decât într-o capitală europeană. Un litru de benzină este cu 20-30% mai scump ca în alte țări civilizate.

Încerc să mă opresc aici cu exemplele, pentru că îmi dau seama că voi fi acuzat de superficialitate, sau și mai rău, de intenția de a induce cititorul în eroare. Mi se va spune: ”Domnul meu, dumneata te faci că plouă! Unde e problema războaielor la fiecare câțiva ani, unde e terorismul care face victime aproape în fiecare săptămână, unde e faptul că Israelul nu e recunoscut de către zeci de state, în care nu ești admis cu pașaport israelian, unde e animozitatea produsă de o minoritate arabă de 20%, care în mare măsură nu se împacă cu existența statului Israel și din rândurile căreia se recrutează din când în când teroriști activi? Pe cine încerci să păcălești, discutând aspecte benigne, inofensive și anodine, în loc să te ocupi de marile probleme ale israelianului în zilele noastre?!”

Explicația mea e simplă. Pentru un moment am încercat să uit de toate aceste probleme grave și să mă încadrez, fie doar și pentru un minut, în rândurile acelor popoare și țări unde problemele sunt banale: financiare, economice, ecologice, adică să mă pun în rând cu acele locuri de pe harta lumii în care cetățeanul nu are grijile noastre, legate de însăși existența în următoarele luni, ani sau decade…

Și mai e ceva, ceva care de fapt conectează lista dificultăților discutate mai sus cu cea a marilor probleme care confruntă Israelul și pe cetățenii săi. Poate nu știți, stimați cititori, dar în ciuda a tot ce ați citit până în acum, pestee 80% din populația Israelului, evrei și arabi (da, și arabi!!) se declară mulțumiți sau chiar foarte mulțumiți de viața pe care o duc în țara lor. Ce ziceți de asta?!

PS. Un adaos la modul cum trebuie să ne privim pe noi înșine. De câteva zile am devenit a patra țară din lume care a trimis un satelit spre lună. Adică ne-am plasat după Rusia, Statele Unite și China. Vorba bancului cu elefantul și șoricelul: ce mai tropăim!!!

Gabriel Ben Meron

12 Comments

  • paula craciun commented on March 19, 2019 Reply

    Imi cer scuze ca abia acum am ajuns sa citesc (multumita vacantei de Purim), articolul din numarul trecut, dar a meritat sa nu renunt!

  • Adolf Damideanu commented on March 7, 2019 Reply

    Răspund la prima frază din acest articol- Pentru mine și alții ca mine. VĂ MULȚUMIM,

  • Peter Szmuk commented on March 5, 2019 Reply

    La vremea citiri acestor rinduri, am incheiat un sejur de de ski de o saptamina la Club Med, Val Thorens in regiunea Savia din Franta.
    Am fost surprins de numarul israelienilor prezenti. La fiecare a doua, a treia masa era un grup din Tara Sfinta. Oameni de toate virstele, inclusiv familii cu citiva copii. Vineri, a aparut un anunt ca la 6:30 se face Kabalat Shabat, toti sint invitati. Ne-am dus si noi. Un tinar Israelian, angajat al Clubului a condus evenimentul. Ne-a spus ca in fiecare saptamina se prezinta 30-59 de israelieni, ei reprezentind a doua sau a treia natiune ca numar de vizitatori care frecventeaza acest club (dar si altele din regiune).
    Concluzia mea e ca moneda israeliana nu o duce prea rau.

    • GBM commented on March 6, 2019 Reply

      Intr-adevar monda israeliana e cea mai stabila azi, dar nu o poti folosi decat daca o schimbi pe alta moneda…
      In rest totul e perfect.
      Multumesc Peter
      GBM

  • George Kun commented on March 2, 2019 Reply

    Pentru mine, articolul asta e foarte interesant si instructiv. In ceea ce priveste atitudinea generala a populatiei israeliene, eu un caz tipic de “Ubi Patria Ibi Bene”, in timp ce plecarile majorotaii populatiei spre Europa de vest si America de nord era bazata pe “Ubi bene, Ibi Patria”. O chestie de suflet, posibilitati si alegeri..

    • GBM commented on March 3, 2019 Reply

      Nu pot fi decat de acord!!!!
      GBM

    • GBM commented on March 4, 2019 Reply

      Nu pot sa fiu decat de acord
      GBM

  • Julian Satran commented on February 28, 2019 Reply

    … si am uitat de evenimentul important – lansarea spre luna este facuta de o organizatie neguvernamentala si “no-profit” SpaceIL formata pentru a participa la un concurs al societatii Google, si care a fost realizta cu un buget mic (din donatii) cu participanti din academia si industrie – in general voluntari. Nu stiu daca lansarea propriuzisa a fost scumpa dar tipul de racheta este deja folosita de cativa ani pentru proiecte comerciale In aceasta privinta cred ca suntem prima tara care o organiztie neguvernamentala lanseaza un vehicol spre luna.

    • GBM commented on February 28, 2019 Reply

      Am remarcat evenimentul la sfarsitul articolului
      GBM

  • Julian Satran commented on February 28, 2019 Reply

    Interesant – si eu am fost surprins de “ multumirea” israellienilor – si am ajuns la concluzia ca se datoreste “memoriei de trib” – stiu ca se poate si mult mai rau.
    Cat despre moneda – cred ca este vorba numai de numerar, si numerarul tuturor tarilor mici este putin cautat si ca atre scump. Daca cumperi moneda locala cu o carte de credit Isrealiana rata de schimb este resonabila aproape peste tot. Totul fiind scump – piata mica si foarte putina concurenta. Dar lucrurile se schimba in bine (desi nu destul de repede pentru toti).

  • Ivan G Klein commented on February 28, 2019 Reply

    ” Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu.”
    Cel mai bun răspuns e în motto-ul unei cărți , prezentînd aspecte ale Holocaustului neștiute de mine pînă țn prezent :
    ” Do you know why I write so much ? Because as long as you read , we are together . ”
    Sala’s Gift / Ann Kirshner

    • gbm commented on February 28, 2019 Reply

      Nimic mai adevarat
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *