Nu m-aș mira dacă cei care-mi vor citi aceste rânduri vor crede despre mine că sunt o persoană conservatoare, încuiată, care se opune înnoirilor. Nu este așa. Încerc să fiu obiectivă, să găsesc explicații, dar sunt unele lucruri pe care le accept cu greu, considerându că nu au sens. Poate nu am dreptate, dar simt nevoia să le spun.

De mai multe decenii, în lumea teatrului și-a făcut loc ideea reevaluării unor piese clasice, de găsire a unor forme noi de prezentare, mai apropiate de percepția unui om al secolului 20 și 21. În general, formele vechi sunt apreciate ca prăfuite și poate că așa și este în unele cazuri, de aceea se încearcă tot felul de inovații, unele mai reușite, altele mai puțin. Nu am să uit un ”Hamlet” la Nottara din care a dispărut partea filosofică și totul s-a redus la un fel de piesă… polițistă. Mă rog, un experiment interesant. Nu a ținut mult. Dar pe mine mă preocupă alte aspecte. Două sunt direcțiile pe care le-am observat și care s-au impus în această lume a teatrului. Una este demitizarea. Eroii pozitivi nu mai sunt chiar atât de pozitivi, cei negativi au și niște trăsături bune, de aceea  și conflictul se pune altfel, iar sfârșitul se interpretează diferit. N-am să uit uluirea, mai mult, revolta care m-a cuprins când am văzut, în 1982 la Odeon ”Amadeus” de Peter Shaffer, piesă în care compozitorul meu adorat era prezentat cam ca un iresponsabil și oarecum cu mintea dusă. Între timp am aflat că autorul nu ar fi fost departe de adevăr, dar recunosc că a trecut mult timp până când am acceptat ideea. Așa că atunci când am văzut filmul cu același titlu, regizat de Miloș Forman, cu o grămadă de premii Oscar, nu m-a mai deranjat atât de mult râsul ciudat al eroului. Nu mi-a fost ușor, deși până la urmă mi-am spus că poate e mai bine să nu ne idealizăm eroii, să-i facem mai umani, mai vulnerabili. (Scriind aceste rânduri, mi-am adus aminte de o lecție învățată de la mama mea, care mi-a spus să nu pun pe nimeni pe un piedestal, nici măcar pe ea.)

Cealaltă tendință foarte la modă – și aici îmi vine greu să fac concesii – este  așa zisa ”modernizare”, uneori până la vulgarizare, a unor piese clasice. Regizorul caută să găsească momente, elemente, dialoguri din piesă care se pot aplica și situațiilor din zilele noastre, ceea ce este adevărat, dar forțează, șarjează aceste aspecte și considerând că publicul este greu de cap, îți bagă pur și simplu în ochi, ceea ce e de-a dreptul deranjant, mai ales că nu ar fi vorba de subtilități de neînțeles. Apoi, pentru a explica și mai bine, se mai schimbă ici-colo replicile, se mai introduce în text ceva actual, se presară cu vorbe rostite eventual în parlament de către vreun deputat, senator sau șef de partid, că asta place publicului. Din păcate, de multe ori regizorul are dreptate în sensul că se râde cu poftă, chiar când nu este cazul, iar spectatorul se duce acasă, se mai întâlnește cu vreun prieten și-i spune: ”du-te, dragă, să vezi piesa X, este atât de amuzantă”! Ăla se miră, el așa știa că este o dramă, dar stimulat de prieten să duce și el la spectacol. Acuma că-i place sau nu este o altă poveste, dar uite de asta sunt sălile pline. (Desigur, exagerez puțin.)

Pentru mine, cel mai deranjant este când văd că până și piesele lui Shakespeare sunt supuse de multe ori unor astfel de tratamente. M-a copleșit acest gând acum câteva zile când am văzut spectacolul ”Coriolanus” în regia lui Alexandru Darie. Vreau să încep cu sfârșitul, cu concluzia: spectacolul este bun, chiar foarte bun, cu unele scene memorabile, dinamice și în ciuda unor intervenții despre care am să vorbesc în continuare, minunatele idei ale lui Shakespeare și subliniez – foarte actuale –  (piesa este politică), despre manipulare și luptă pentru putere, despre ipocrizie, trădare dar și dragoste și ură, au reieșit pregnant, frumoasele fraze ale marelui dramaturg pur și simplu îți mângâiau auzul.

După părerea mea toate acestea ar fi fost suficiente și convingătoare, lăsate în mediul și în epoca în care le-a plasat Shakespeare, în Roma antică. În fond, ceea ce se întâmpla acolo, aceste sentimente omenești au rămas aceleași și după două mii de ani, care pentru istorie reprezintă o clipă. Atunci ca și acum lucrurile se întâmplau la fel, doar costumele erau diferite. Și după părerea mea, în contextul lor real ar fi exercitat o impresie mult mai puternică asupra spectatorului decât apropierea de contemporaneitate.

De ce trebuie regizorii să creadă că publicul este infantil și că nu înțelege?! Ce caută cuvântul ”politruc” sau ”ciuma roșie” în Roma antică? Personajele, textul, intriga sunt concludente, nu mai este nevoie de subtext. De ce, timp de 20 de minute și mai bine trebuie să asistăm la încăierarea dintre două trupe de mercenari de astăzi, cu toată înzestrarea modernă, mitraliere, bombe, împușcături, praf, fum, ba chiar un personaj care arde. Se zguduia sala și, vrând-nevrând nu puteai să nu te gândești la tragedia de la ”Colectiv”. (Sunt curioasă dacă spectacolul a avut aprobare de la ISU.) Pentru ce această desfășurare de circ? Mi-am dat singură răspunsul: să se răspândească în târg zvonul, să vină lumea să vadă aceste scene.

De ce se crede că un război dus în antichitate nu era suficient de cumplit, că trebuia înlocuit cu Kalașnikov-uri? Oricum, nu asta era esențialul în piesă, ci ideile pe care le reprezintă. Ideile care nu și-au pierdut nici un pic valoarea în cei 500 de ani de când le-a pus Shakespeare pe hârtie. Și atâta timp cât mai trăiesc oamenii, valoarea lor etică rămâne. Este gândul care trebuie transmis spectatorului. Și acest lucru se poate face chiar și pe o scenă goală, fără decoruri, fără nimic, doar cu actorii, spectatorii și Shakespeare. Și am convingerea că ar fi recepționată și înțeleasă și în aceste condiții, în adevăratul său sens.

Eva Galambos