1. LEIL HA SEDER, Oradea 1948

Aveam vreo 7-8 ani și mă jucam în curte cu Moișele, un băiat de vârsta mea din vecini.

– Nu există Dumnezeu – i-am spus.

– Ba există.

– Ba nu. Tata mi-a spus că nu există.

– Atunci cine a făcut lumea și tot ce e în ea?

– Natura.

– Și cine a făcut natura?

Aici n-am mai știut ce să-i răspund și am schimbat subiectul. Pe bunicii mei nu i-am cunoscut, au murit înainte de a mă naște.  Dar știam că au fost foarte religioși. Printre diferite alte ocupații, bunicul din partea tatălui a fost și melamed, pregătea băieții pentru  ceremonia de bar mitzva. Bunicul matern ținea o cafenea în centrul orașului, sâmbăta și zilele de sărbătoare le petrecea însă la curtea rabinului său unde se ospăta, bea, cânta, dansa și se ruga împreună cu toți ceilalți hasizi. La începutul secolului trecut generația părinților s-a depărtat treptat de religie și de tradiție până ce le-au părăsit cu totul.  Copiii au fost dați la școala publică, apoi au urmat licee și universități – toate în limba germană, pentru că trăiau în Imperiul Habsburgic.  Unii au îmbrățișat așa-zise profesii liberale, mulți au adoptat noile religii – umanism, socialism, sionism, comunism – convinși că vor schimba lumea. Am crescut așadar fără credință. Dar tata, fire sensibilă, m-a luat de mână în ziua de Yom Kipur și în drum spre sinagogă mi-a explicat semnificația adâncă a acelei zile ca și alte lucruri importante din istoria poporului evreu. Mama îmi povestea adesea despre pregătirile de Pesah din casa ei. Din pod se cobora o ladă uriașă plină cu oale, farfurii, pahare și tacâmuri folosite doar odată pe an. Prin toate colțurile se căutau ultimele firimituri de hameț.

În primii ani de după război trăiam la Oradea. La începutul primăverii, în preajma sărbătorilor, dentistul nostru, dr. Hager, a lansat părinților mei o invitație: ce-ar fi să ne trimiteți băiatul de Pesah, să vadă și el o dată un seder adevărat? Invitația a fost desigur acceptată și tata mi-a adus din oraș o cărticică cu coperți galbene: ”HAGADA  Povestirea ieșirii lui Israel din Egipt” editată de librăria A. Schaechter și tipărită de Isac Friedman.  De această cărticică nu m-am despărțit niciodată, o am și acum în fața mea. În seara de ajun gazdele mele, domnul doctor și soția lui, m-au primit surâzând. Erau frumos îmbrăcați, costum negru, cravată, rochie lungă, neagră, broșă de argint. În casă totul strălucea, masa festivă orânduită după datină cu tot ce trebuia. Era și o sticlă de vin, iar pentru mine una cu must dulce.  Stăpânul casei a rostit o binecuvântare, a deschis cartea lui și a început să oficieze ritualul. Mă străduiam să-l urmăresc, aproape n-am observat că eram singurul lor invitat. Curând s-a ajuns la pasajul care, după cum mi s-a explicat, îmi era destinat mie. Citez din Hagada: ”Se toarnă a doua cupă și cel mai tânăr dintre comeseni pune următoarele patru întrebări”.  Cu glas nesigur și tărăgănat am început: „Ma niștana ha laila haze mi col ha leilot...” Mi-am ridicat privirea și am amuțit, în fața mea ședeau doi bătrâni  care tăceau și plângeau. Lacrimi se rostogoleau pe farfuriile cu matzot și pătrunjel. Am înțeles, știam. Erau singurii supraviețuitori. Întreaga lor familie, frați, surori, copii, nepoți pierise în lagăr. Seara a continuat apăsătoare. La sfârșit am primit un pachețel cu dulciuri, afikoman, și m-am întors întristat acasă.

Câteva zile mai târziu la cantina comunității evreiești se comemorau cinci ani de la răscoala ghetoului din Varșovia. În sala sărăcăcioasă și slab luminată se adunaseră câteva zeci de persoane mohorâte. Alți supraviețuitori. Invitat de organizatori, tatăl meu le vorbea în idiș despre cele întâmplate în aprilie 1943, despre comandantul Mordechai Anyelevicz, despre eroismul și sfârșitul tragic al răsculaților. Oamenii ascultau, dădeau din cap, fără a înțelege prea bine. Știau mai mult ungurește decât idiș. Un mic cor improvizat a intonat apoi imnul partizanilor evrei: ”Zug nișt keinmul az du gheist den letzten veg…” („Nu spune niciodată că mergi pe ultimul tău drum”). Cineva a recunoscut melodia și a oftat. Un murmur s-a răspândit prin sală. Cineva a izbucnit în plâns, ceilalți l-au urmat. Corul plânsetelor s-a întețit și a acoperit cântarea. Lângă mine ședea o femeie fără vârstă, cu chip cioplit ca de piatră. Avea ochelari, una din lentile era oarbă, vopsită în negru. Din singurul ei ochi lacrimi curgeau pe fața încremenită.

Au trecut de atunci șaptezeci de ani. Aceste triste imagini din copilărie mi-au rămas adânc întipărite în memorie, icoane ale nenorocirii abătute asupra poporului meu în secolul douăzeci.

2.  NOAPTEA ÎNVIERII, București 1955-1965

Sunt evreu din naștere și ateist din convingere. Știu însă că valorile de bază ale crezului meu umanist vin din marile religii monoteiste. Le stimez fără să fiu părtaș la ele.

În primăvara ’65 exersam fotografia de noapte cu un aparat ieftin, marca ”Zenit”. În ajun de Paște, la miezul nopții, am fotografiat oameni și lumini în jurul Crucii lui Brâncoveanu. Poza mi-a trezit amintiri mai vechi. Încă elev fiind la ”Matei Basarab” mă întâlneam în noaptea de Înviere cu bunii mei prieteni Didi Cristescu și Miky Papadopol. Împreună ne plimbam agale pe cheiul gârlii până la Piața Națiunii. De acolo urcam Dealul Mitropoliei și ne cufundam în marea de lumini și în bucuria senină a mulțimii. Într-un târziu ne întorceam spre casă. Mama lui Didi ne aștepta cu cozonac proaspăt. Ciocneam ouă și toată noaptea discutam filozofia lui Giovanni Papini – tocmai citiserăm ”Un om sfârșit” într-o ediție făcută ferfeniță din 1943.

Mai târziu, în perioada de după represiunile din 1958, ca student aveam să particip la așa-numitele ”Învieri dansante”, reuniuni tovărășești menite să combată misticismul. Prezența era obligatorie, pe bază de convocator, fără deosebire de religie, naționalitate, vârstă sau sex. Sâmbătă seara în marele hol de la Filologie atmosfera era oarecum festivă. Perechile dansau de zor în sunetele acordeonului lui Mielu Lobdă, mai tânărul nostru coleg. Numai că puțin înainte de ora douăsprezece organizatorii, supravegheați de un instructor de la Centrul Universitar, ferecau toate ușile și căile de acces. Nimeni nu mai putea să intre și mai ales să iasă. Noi însă, un mic grup de băieți curajoși și fete sprințare, descoperisem un drum ocolit. Jos la demisol se aflau niște cămăruțe în care locuiau oamenii de servici. Cu permisiunea lor ne strecuram printr-un geamlâc și ieșeam în curtea din spate, pe-atunci încă un loc viran. Încă o săritură peste gard și ne aflam în Piața Universității, la coada lui Mihai Viteazul. De aici până la biserica rusă nu mai era mult. Ascultam în tăcere slujba solemnă și cântările rusești. De undeva, din buzunare și poșete, ieșeau la iveală ouă roșii. Pe același drum ne întorceam și chefuiam până la ziuă cu merinde aduse de la țară de colegii noștri căminiști.

Sărbători fericite!

Ilia Ehrenkranz. Aprilie 2019, Ierusalim