Alegeri și prelegeri…

Vox populi, vox dei a devenit o sintagmă uzuală și intuitiv acceptăm decizia celor mai mulți, chiar dacă am prefera altceva. Eu de exemplu mi-am propus să scriu un nou episod despre China, Coreea de Sud și Japonia, țările prin care am călătorit recent, dar cititorii se interesează mai mult de evenimente curente. Prin urmare voi amâna deocamdată narațiunea croazierei noastre prin Marea Chinei de Est și a călătoriilor pe malurile care o scaldă, încercând să scriu despre cel mai fierbinte eveniment al actualității: alegerile (anticipate) din Israel. Sper că vox populi îmi va confirma hotărârea. Scriu aceste rânduri cu cu câteva zile înainate de alegerile pentru Kneset-ul israelian. Când le veți citi, veți ști deja rezultatele alegerilor. Eu însă nu mi-am propus să fac pronosticuri, ci doar să subliniez contextul, semnificația și posibilele consecințe ale acestor alegeri.

În cei 71 de ani de existență a primului stat modern evreiesc s-au succedat la conducerea lui 32 de guverne, acceptate de 32 de legislaturi parlamentare, după 21 de alegeri la intervale normale de 4 ani și câteva mai scurte. Guvernele au fost conduse de 11 prim-miniștri, numiți de 10 președinți. Acest exercițiu democratic a fost realizat riguros cu toate că între timp Statul Israel a purtat 15 războaie mai mici sau mai mari (din care nu a pierdut niciunul, deși nu toate s-au ”lăsat” cu câștig). Alegerile pentru parlamentul israelian sunt considerate ca foarte importante de către electorat, dovadă rata înaltă de participare la vot: 70-80 %. La primele alegeri precum și la cele care aveau o miză considerată importantă, procentul de participare a ajuns la 85% (bineînțeles nu procente de tip comunist!). De regulă odată la 4 ani se organizează alegeri pentru Knesset, un parlament unicameral cu 120 de deputați, păstrând tradiția iudaică a Sanhedrinului, corpul ”legislativ” evreiesc din antichitate. Parlamentul reprezintă o multitudine de partide mari și mici, evreiești și arabe, de stânga sau de dreapta, religioase sau laice. Președintele Statului are numai competențe reprezentative, adevărata putere se află în mâna prim-ministrului. Pragul de intrare în parlament este de 3,25% din totalul alegătorilor. De regulă partidele mici se unesc în coaliții cu partidele mari, negociind condiții politice conform intereselor propriului electorat.

În cei 71 de ani de tradiție a democrației israeliene, lupta politică se dă între coaliția de stânga și cea de dreapta. Timp de 38 de ani a fost la putere stânga, 31 de ani dreapta și vreo 3 ani au guvernat împreună sau succesiv. Dar în tradiția politică din Israel stânga și dreapta sunt construcții inedite, în multe privințe incomparabile cu conceptele europene de stânga și dreapta. De exemplu un partid socialist, laic prin definiție, se aliază cu un partid ultrareligios într-o coaliție care se pretinde de stânga! Probleme de acest gen creează dificultăți în predicția rezultatelor votului, chiar dacă sondajele de opinie aduc informații credibile despre numărul probabil de locuri în Kneset primite de fiecare partid.

Cele două partide majore sunt Likud (partidul lui Netanyahu) și Kahol Lavan (Alb-Albastru, un partid de opoziție creat ad-hoc, condus de Benny Gantz, fost Șef de Stat Major al Armatei). Responsabilitatea de a forma guvernul va ajunge la liderul unuia dintre ele, ca urmare a negocierilor dintre partidele care au obținut locuri în parlament. Un simplu calcul bazat pe predicțiile sondajelor indică drept câștigător potențial pe ”Bibi” Netanyahu. Singura șansă pentru Benny Gantz ar fi o coaliție rațional imposibilă între partidul de centru ”Kahol Lavan” (Alb-Albastru) cu partidul socialist ”Avoda” (Munca), partidul de dreapta ”Kulanu” (Noi toți), partidul de extremă stângă ”Mereț” (Energie) și partidele religioase. Dar destul cu previziunile, când veți citi aceste rânduri rezultatele alegerilor vor fi deja cunoscute, iar rezultatul negocierilor pentru constituirea coalițiilor vor fi cunoscute mult după Paști. S-ar putea ca negocierile politice și imixtiunile juridice să aducă surprize cu consecințe politice majore. Nu ar fi primele alegeri în scurta dar furtunoasa istorie a Statului Israel care să aibe ca rezultat schimbări radicale ale spectrului politic.

Un început cu…”stânga”

Primele alegeri (pentru cel de al Doilea Knesset) care au avut loc în 1951, la doi ani după proclamarea independenței, s-au soldat cu victoria categorică a partidelor de stânga (Mapam; Mapai, Hapoel haMizrachi, Maki, ș.a.), care au obținut 80 de voturi, adică o majoritate absolută, deschizând calea pentru o succesiune de guverne de stânga, care avea să dureze fără întrerupere timp de 26 de ani. Pe atunci stânga era ”la modă”.

Încă de la început sionismul modern a avut un caracter politic, misiunea lui (declarată sau nu) fiind de a întemeia un Stat Evreu. Implicit în Organizația Sionistă Mondială (WZO), respectiv în forul ei suprem, Congresul, delegații organizațiilor sioniste din diferitele țări ale lumii s-au grupat potrivit simpatiilor, afinităților sau apartenenței lor politice. Cei din Europa de Est (mai ales Polonia) erau ori socialiști, ori religioși, cei din Europa de Vest erau ori liberali ori nealiniați (Klal sioniști). Cei mai activi și mai implicați erau Sioniștii Socialiști, din rândul cărora s-au ridicat mulți dintre liderii Yișuvului (populației evreiești din Palestina înainte de înființarea statului Israel).

Evrei din Orientul Mijlociu

Yișuvul s-a consolidat numeric și politic în timpul mandatului britanic. El consta în cea mai mare parte din oameni tineri, care au venit în Palestina conștienți de dificultățile care îi așteaptă și motivați nu numai de dorința firească de a scăpa de persecuțiile suferite în țările de origine, ci și de credința că poporul evreu trebuie să redevină suveran în țara pe care cândva a pierdut-o în mod tragic. Unul din oamenii care au animat și inspirat Yișuvul a fost primul său Șef Rabin, Abraham Kook (1919-1935), a cărui strădanie majoră a fost crearea unui spirit de cooperare între evreii de diferite atitudini politice și spirituale. El a încercat cu vorba și cu fapta să găsească numitorul comun între ultrareligioși și pionerii cu convingeri socialiste, prin cultivarea idealului comun de renaștere a statului evreu. Grea încercare, ale cărei rezultate se vor lăsa mult așteptate.

În ciuda diversității micului Yișuv, în 19 aprilie 1920 s-a reușit să se organizeze alegeri pentru Vaad Leumi (Consiliul Național Evreiesc), care avea să devină prima instituție democratică de administrare din Palestina. Misiunea lui era să organizeze și să administreze viața Yișuvului, prin departamente de politică, educație, sănătate, asistență socială și probleme religioase. Președinții Vaad Leumi erau aleși pe un mandat. Primul lider a fost însuși Rabinul Kook. În același an s-au înființat alte două organizații esențiale: Hagana (Apărare), o organizație paramilitară pentru apărarea așezărilor evreiești și Histadrut (uniunea sindicatelor).

Vaad Leumi-Ben-Zvi,_Yaacov_Zrubavel,_Ben-Gurion,_Brenner,_Aharon_Reuveni

Consiliul Național Evreiesc a funcționat timp de 28 de ani și a devenit apoi primul Guvern Provizoriu. Dar secretul reușitei stă în calitatea oamenilor. Conducerea departamentelor Consiliului Național Evreiesc a fost încredințată unor persoane care s-au dovedit de excepție. Printre ei a fost Ițhac ben Zvi (devenit apoi al doilea Președinte al Statului) și David ben Gurion.

Originar din Polonia, unde fusese deja activ în mișcarea sionistă-socialistă, Ben Gurion a venit în Palestina la vârsta de 20 de ani. Cu elanul și entuziasmul lui a devenit în curând cunoscut și apreciat în mica lume a visătorilor, cu lopata într-o mână și cu arma în cealaltă, creatorii kibuțurilor și a rețelei de autoapărare a așezărilor izolate, Hașomer.

Probabil că tânărul energic și creativ li s-a părut suspect autorităților otomane, fapt este că l-au expulzat din Palestina în preajma Primului Război Mondial. Ben Gurion a profitat de ocazie, a călătorit, a legat prietenii și studiat la diverse universități. După război, când Palestina a trecut sub administrație britanică, Ben Gurion s-a întors și a fost ales în conducerea executivă a Consiliului Național Evreiesc. Astfel a devenit delegat la Congresul Sionist. (Subliniez că spre deosebire de practicile obișnuite pe meleagurile noastre, unde uneori cei care votează într-un anumit fel primesc bani, la Congresul Sionist cel care vots trebuia să plătească. A alege este un DREPT nu o datorie!)

Deceniul al treilea al secolului 20 a fost martorul multor frământări: criza economică, venirea lui Hitler la putere, răscoalele arabilor din Palestina și publicarea primei ”Cărți Albe” care limita imigrația evreilor în Palestina. Datorită multiplelor amenințări, tot mai mulți evrei – mai ales din țările europene, unde antisemitismul lua proporții la nivel de stat – se îndreptau spre Palestina. Yișuvul a cunoscut o creștere rapidă. Se impunea crearea unor structuri corespunzătoare pentru a asigura condiții de viață pentru noii imigranți.

La Congresele WZO din 1929 și 1931 s-a hotărât înființarea Agenției Evreiești (Sohnut), un organism recunoscut de Mandatul Britanic ca reprezentant al intereselor populației evreiești din Palestina în relațiile cu autoritățile britanice, rol îndeplinit până atunci de Vaad Leumi și WZO. Scopul Mandatului fiind însă asigurarea unui ”Cămin Național” întregului popor evreu, nu doar sioniștilor (sic!), britanicii precum și unele cercuri evreiești au cerut ca din Agenție să facă parte și reprezentanți ai unor organizații nesioniste. Primul președinte al Agenției Evreiești a fost numit David Ben Gurion, care între timp a fost ales și președintele Vaad Leumi. Deci de facto Ben Gurion era conducătorul executiv (și ales și numit) al celor mai importante autorități evreiești din Palestina.

Aliaua clandestină

În 14 mai 1948 englezii s-au adresat autorității competente și legale care reprezenta în acel moment cu depline puteri poporul evreu din Palestina și din Diaspora, Consiliul Național Evreiesc și Agenția Evreiască, invitându-i să pună în aplicare hotărârea Adunării Generale ONU privitoare la partajarea Palestinei între două state. Perfect legal, rațional și corect.

Președintele Sohnut și Vaad Leumi era una și aceeași persoană, David Ben Gurion, în drept să preia administrația provizorie a viitorului Stat Evreu. El a invitat pe reprezentanții aleși ai tuturor formațiunilor politice din Yișuv și a negociat cu ei să accepte ”Declarația de Independență”, angajamentul politic al noului stat față de proprii cetățeni și față de celelalte state. Guvernul condus de Ben Gurion, deși provizoriu, era perfect democratic. În februarie 1949, în plin război, el a convocat Adunarea Constituantă, devenită acum Primul Knesset. Ea a elaborat și a aprobat principalele ”Legi de Bază”, a ales ca primul Președinte al Statului pe Chaim Weizman, președintele WZO, recunoscând astfel rolul mișcării sioniste în reîntemeierea Statului Evreu. Al doilea Knesset, ales cu participarea a peste 85% a electoratului, a numit primul guvern în frunte tot cu David Ben Gurion, liderul stângii.

David Ben Gurion

În timpul acestei guvernări Israel a câștigat Războiul de Independență, a devenit membru în ONU, a declarat Ierusalimul capitala statului, a organizat imigrația masivă a evreilor din toată lumea, dar mai ales a celor din țările arabe. În 1952 a semnat cu guvernul Germaniei Federale, condus de Konrad Adenauer, acordul de despăgubire a evreilor. După doi ani de realizări extraordinare, guvernul provizoriu a organizat alegerile pentru al doilea Knesset.

Stânga-Dreapta

Ben Gurion a adunat în jurul său prieteni și adversari, personalități cu opinii diametral opuse, a acceptat chiar compromisuri în schimbul cooperării de lungă durată cu dreapta religioasă și chiar ultrareligioasă, totuși a rămas într-o dușmănie neîmpăcată cu rivalul lui de o viață, Menahem Begin, întemeietorul dreptei politice israeliene, al cărei protagonist este astăzi partidul Likud, numit (impropriu) partidul lui Netanyahu.

Ca să păstrăm riguros adevărul, Israelul modern este un stat tânăr ”moșit și născut” de mișcarea sionistă, o entitate politică modernă a poporului evreu. Este deci firesc ca toate forțele politice întruchipate de partidele politice să fie sioniste (cu notabila excepție a partidelor minorității arabe). Țesătura ideologică a politicii israeliene este formată din trei curente sioniste și combinațiile lor: sionismul de stânga (laburist, social-democrat), sionismul de dreapta (liberal, conservativ) și sionismul religios (ortodox așhkenazi, sefard).

Menachrem Begin alături de preşedintele american Jimmiy Carter şi Anwar el Sadat, preşedintele Egiptului

De fapt putem vorbi de două curente rivale, stânga și dreapta; curentul religios este curtat de celealte două nu din motive ideologice, ci din pure interese electorale.

Țineți dreapta !

Sionismul de dreapta își are rădăcinile în Polonia, unde la începutul secolului 20 trăiau cam tot atâția evrei câți trăiesc azi în America. În Polonia, Rusia și România mișcarea sionistă era activă chiar înainte de constituirea WZO în 1897, la Basel. Organizațiile Hovevei Țion (Iubitorii Sionului) ajutau tineri evrei să emigreze în Palestina pentru a crea o agricultură înfloritoare pe pământul neprietenos, unde pe vremuri ”curgea lapte și miere”.

Din acest mediu în care făceau casă bună profunzimea religioasă și zeflemeaua boemă a umorului evreiesc, provine Vladimir Jabotinsky. Din Vladimir a devenit Zeev, vorbea și scria în ebraică, din jurist s-a făcut militar (împreună cu Yosef Trumpeldor a înființat prima unitate militară evreiască) și mai ales a ajuns un renumit activist sionist, continuator al visului lui Herzl și un anticomunist declarat.

Ca reprezentant al evreilor din Palestina la Congresul Sionist a militat ca Mișcarea Sionistă să-și asume public scopul final, întemeierea unui Stat Evreu suveran pe întreaga suprafață a Palestinei. Prin această opinie a ajuns în contradicție cu Weizman, președintele WZO și pro-britanic fervent, care stăruia ca Organizația Sionistă să se mențină în limitele vagi promise prin Declarația lordului Balfour a unui ”Cămin național pentru poporul evreu”.

Situația s-a acutizat după instalarea regimurilor fasciste-naziste în multe țări din Europa și a agitației antisemite de proporții înspăimântătoare. Jabotinsky și fidelii săi au propus Congresului Sionist proclamarea neîntârziată a Statului Evreu și dobândirea suveranității, cucerind cu arma în mână teritoriul Palestinei, cândva Ereț-Israel și organizând transferul masiv al populației evreiești amenințate de nimicire. Era un plan naiv, nebunesc, sau o șansă de a salva de la pieire milioane de evrei? Lovindu-se de indiferența ”establishment”-ului sionist, Jabotinsky și prietenii lui care voiau să revizuiască definirea scopurilor și mijloacelor Mișcării Sioniste, în 1935 s-au retras din Congres și au întemeiat la Praga Noua Organizație Sionistă (NZO), cunoscută sub denumirea de ”Revizionistă”.

Zeev Jabotinsky

Jabotinsky nu a apucat să vadă nici Holocaustul, nici neputința lumii civilizate în fața celei mai oribile crime a istoriei. A murit în 1940. Organizațiile create de el, partidele ”Herut” și apoi ”Likud” și mișcarea de tineret ”Betar” poartă și azi stindardul sionismului de dreapta. Armata clandestină ”Irgun”, creată de el și reorganizată de discipolul său Menahem Begin (tot din Polonia) a fost calificată teroristă și condamnată pentru crimele de la Der Yassin. După o luptă fraticidă pentru ”Altalena”, ea a fost desființată, luptătorii fiind absorbiți de ”Hagana”.

După ce a fost urmărit de armata britanică în perioada mandatului, Menahem Begin și partidul său ”Herut” (Libertate) a rămas 28 de ani în opoziție, în timpul guvernării de stânga. În 1973 a format împreună cu Ariel Sharon ”Mișcarea Național Liberală Likud” (Consolidare). Cei doi nași au fost inspirați: într-adevăr partidul înființat de ei s-a consolidat, unindu-se cu alte formațiuni politice mai mici de dreapta și devenind cel mai important partid nereligios de dreapta. Marea surpriză a fost victoria în alegerile din 1977, care l-au propulsat pe Menahem Begin în fruntea guvernului. În preajma alegerilor laburiștilor li s-au adus mai multe acuzații de fraudă, abuz și corupție. Guvernatorul Băncii Israelului a fost arestat, iar prim-ministrul în funcție, Ițhac Rabin(!), a demisionat, soția lui fiind acuzată că avea un cont la o bancă americană, ceea ce era interzis cetățenilor israelieni în epoca ”socialistă”.

Dar marea lovitură politică a lui Begin a fost câștigarea sprijinului evreilor originari din țările arabe. Multă vreme elita politică de stânga era de origine europeană și de cultură idiș. În ciuda ideologiei de ”egalitate și fraternitate”, ea favoriza promovarea în funcții a propriei ”clientele albe” folosind controlul pe care-l avea asupra administrației publice și asupra economiei, în bună măsură dominată de ”Histadrut”, puternica rețea a sindicatelor. Begin a promovat oameni competenți originari din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu întâi în propriul partid, apoi în ierarhia de stat, în structurile de comandă ale armatei, în sferele justiției și chiar la conducerea unor ministere cheie.

Begin a încurajat și întemeierea de așezări evreiești sioniste, adesea religioase, în Iehuda și Șomron (numele istoric al teritoriilor alocate autorității Palestiniene, numite și Malul de Vest). Această atitudine adesea criticată își are justificarea dincolo de considerente istorico-religioase, în faptul că nu se poate interzice niciunui cetățean să-și aleagă domiciliul. Sigur că lucrurile nu sunt chiar așa de simple și clare, suprapunându-se uneori vehement cu drepturile cetățenești ale populației arabe. Dar cu condiția respectării drepturile omului, poate că ”consolidarea” națională este politica menită să asigure securitatea și stabilitatea Statului Israel pentru viitor. De la câteva așezări din Iehuda și Șomron din perioada guvernării Begin, astăzi Likud a beneficiat (direct sau prin partidele viitoarei coaliții) de votul majorității celor peste 600 de mii de cetățeni israelieni din ”teritorii”.

Guvernul de dreapta condus de Begin a realizat în 1979 primul acord de pace cu o țară arabă, și anume cu Egiptul, cel mai important stat al Ligii Arabe. Tot el a inițiat primii pași spre desfințarea imixtiunii politice în economie și pentru încurajarea economiei private. Dezvoltarea spectaculoasă a Statului Israel, cotat acum pe locul 8 pe scara celor mai puternice state ale lumii, a fost rezultatul succeselor guvernelor de dreapta.

Alegerile din 9 aprilie vor fi evaluate în următoarele săptămâni. Poate va fi investit un guvern de dreapta, sau unul de stânga, sau unul de mare coaliție, depinde de voința poporului.

Reîntoarcerea evreilor în țara lor de baștină, pe care spiritual nu au uitat-o niciodată, este un subiect de epopee modernă, pe care au visat-o, au scris-o și au înfăptuit-o milioane de oameni. Alte milioane nu au fost lăsate să trăiască bucuria împlinirii ei.

Indiferent de culoarea politică a guvernului, Statul Israel apără viața evreilor din toată lumea.

Tiberiu Roth, 7 aprilie 2019

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on April 19, 2019 Reply

    UN alt articol marca Tiberiu Roth, amplu, interesant, bine documentat. Îmi place mult poza de frontispiciu care ne indică faptul că şi autorul putea fi, la un moment dat, în cărţi…Câştigul e al nostru, al cititorilor, pentru că în aerul rarefiat al puterii nu cred că ar mai fi avut răgazul să scrie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *