Moștenirea lui Tamás Ditrói este una complexă. Mesajul criptat lăsat posterității prin creația sa artistică fiind pe măsură. Descifrarea acestuia nu este un lucru simplu, totuși nu e un demers imposibil. Ea este facilitată de faptul că această expoziție, una comemorativă de fapt, găzduită cu generozitate de Muzeul de Artă din Cluj, reunește lucrări de pictură și sculptură care ne oferă imaginea abordării a două tematici importante ale activității creatoare a artistului: motivul scoicii, respectiv cel al femeii veșnice.
Interesantă împrejurare este faptul că acest lăsământ artistic este prezentat în incinta Muzeului de Artă clujean, instituție fondată în anul 1950 de către tatăl artistului, criticul de artă Ervin Ditrói, devenit și cel dintâi legendar director al acestui muzeu. Fiul său, Tamás, a absolvit Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj în anul 1973, în clasa unui renumit profesor al acestei instituții, talentatul sculptor Artúr Vetró. Un an mai târziu, Tamás Ditrói a emigrat în Israel, astfel că publicul iubitor de artă al Clujului și al Transilvaniei nu a avut până acum posibilitatea cunoașterii lucrărilor sale. Doar Câțiva profesioniști au avut privilegiul de a se informa în legătură cu activitatea sa creatoare, în special prin intermediul unor alți artiști clujeni stabiliți în străinătate, și mă gândesc aici în primul rând la Valentin Lustig, emigrat din Cluj și stabilit în Elveția, un apropiat prieten al lui Tamás.
Tamás Ditrói s-a născut la Cluj, în 1950, când tatăl său lucra la organizarea muzeului. A fost unicul copil al părinților săi, doi supraviețuitori ai Holocaustului. Mama sa a fost deportată la Auschwitz și, după război, a predat istoria în Liceul Sámuel Brassai, iar tatăl său a evadat dintr-unul din detașamentele de muncă forțată ale armatei maghiare și s-a alăturat unui grup de partizani care se luptau în Munții Tatra. Nu e de mirare că această pereche trecută prin atâtea suplicii și-a protejat într-un mod aproape excesiv unicul copil. Trebuie să avem permanent în vedere aceste circumstanțe, atunci când privim lucrările artistului, în care urmele cronice ale traumelor suferite se lasă destul de ușor descoperite.
Dar ce mesaj ne transmite, ce anume ne spune de fapt scoica de mare a lui Tamás Ditrói? Scoica poate avea multiple simboluri. În artele plastice ‒ după antecedente literare, desigur ‒ nu puțini au fost creatorii care au asociat-o cu frumusețea de necontestat, respectiv cu nașterea acesteia. Poate cel mai cunoscut dintre ei, Sandro Boticelli, în capodopera sa păstrată în galeriile Uffizi din Florența și întitulată Nașterea lui Venus, surprinde exact momentul în care zeița frumuseții, a iubirii și a fertilității, ajutată de Zefir, zeul vântului de vest și de soția acestuia, ajunge chiar în cochilia scoicii din care s-a născut, la țărmurile Ciprului. Tabloul, o armonie perfectă, e bazat însă pe teribila și nemiloasa poveste a genezei venusiene: Zeus își castrează tatăl, pe Kronos, aruncă în mare testiculele acestuia, ca apoi sperma paternă să fecundeze scoica, având drept urmare nașterea acestei senzuale frumuseți.
Motivul scoicii devine astfel o prezență constantă în lucrările renascentismului și ale barocului, dar apare și mult mai târziu, în epoca impresionismului, de exemplu în renumita natură moartă cu ceas negru a lui Cézanne. Devine deci un simbol al senzualității eterne, iar această semnificație o regăsim și în tablourile lui Ditrói. În schimb, în lucrările acestuia, dincolo de erotism și senzualitate, scoica sugerează și vulnerabilitatea, cu aluzie clară la cea umană. Pentru că suntem cu adevărat vulnerabili, fragili și expuși răului banal. Suntem cu toții ființe care pot fi smulse cu forța din mediul lor de viață, din casa lor, private de tot ce avem și distruse, anihilate în cele din urmă, doar pentru ca agresorii să-și poată însuși bunurile pe care le deținem și să ne poată prelua și pozițiile pe care le-am ocupat în această lume. Știm de la Valentin Lustig că Tamás Ditrói a fost martorul înspăimântat al unui astfel de proces, atunci când a asistat total nepregătit la actul de „preparare“ a două scoici aduse de el însuși din adâncurile Mării Roșii Știm tot de la Valentin Lustig că actul în sine a fost executat cu indiferență, de către un localnic care a ucis fără nici o urmă de milă scoicile, pentru ca cele două cochilii să poată deveni niște simple suveniruri. Dacă în acest moment puteam avea eventuale îndoieli cu privire la adevăratele intenții ale artistului, această serie de lucrări dovedește în mod convingător afirmația lui Valentin Lustig, și anume că acest ciclu al scoicii este de fapt „autobiografia sublimată a lui Tamás Ditrói”.
Scoica este un simbol grozav și dintr-un alt punct de vedere. Asemenea melcului, scoica este un maestru al construcțiilor desăvârșite, construindu-și și mărindu-și în mod permanent casa, de la naștere și până la moarte. Și pe de-asupra își cară peste tot casa construită, întreaga sa avere, fapt demn din nou de admirația noastră. Admirație merită, desigur, și construcția în sine, care este, de obicei, de o sublimă geometrie de drepte pornind din aceeași origine ori un exemplu perfect al spiralei.
Celălalt simbol pe care ni-l oferă scoica de mare, și de care mulți sunt tentați să uite, este fără îndoială cel al frumuseții fără de cusur născută din durere. Firicelul nisip pe care marea furtunoasă îl trimite între corpul sensibil al scoicii și peretele casei sale, cochilia, provoacă durere acestei admirabile și ciudate ființe care are acoperă granula colțuroasă de nisip cu materialul extras din propriul corp, sideful policromatic, creând perla, alt binecunoscut simbol al frumuseții desăvârșite și al perfecțiunii. Ideea frumuseții perfecte, a operei de artă născute din durere nu este străină literaturii și artei universale, dar nici celor familiarizați cu istoria și cultura transilvană. Cu siguranţă aceste aspecte nu au ocolit nici atenția lui Tamás Ditrói.
Cu toate acestea, artistul a fost un optimist. Ne-o demonstrează faptul că după terminarea acestui prim ciclu de picturi, s-a apucat de realizarea unei a doua serii de lucrări având ca temă drama scoicii prinse în năvod. Dacă în cazul primului ciclu de 23 de lucrări a gravitat numai în jurul temei vulnerabilității scoicii, prezentându-ne-o într-un spațiu atemporal, din unghiuri fantastice și misterioase, în fața unor fundaluri nelumești, mistice, în cel de-al doilea ciclu a lăsat să se întrevadă și o licărire de speranță. Scoica e aici capabilă să taie plasa care o ține prizonieră, și chiar dacă nu și-a redobândit încă deplina libertate, promisiunea și speranța supraviețuirii sunt totuși prezente. Substanța acestei promisiuni este, de fapt, că există posibilități de scăpare din orice situație dificilă, că suntem în stare să ne eliberăm, în consecință nu trebuie să pierdem niciodată speranța.
Cea de-a treia serie de exponate exploatează tema femeii veșnice, cu ajutorul unui instrumentar împrumutat în parte de la pictori, iar pe de altă parte, propriu sculpturii, și care poate fi folosit numai de către sculptor. Aici se reflectă în lucrările lui Tamás Ditrói în modul cel mai clar școala maestrului și profesorului său, sculptorul Artúr Vetró. Senzualitatea feminină, pozițiile erotice ale corpului femeii scot în evidență în cel mai bun sens al cuvântului învățămintele și foloasele acestei importante școli.
Din acest punct de vedere nici cea de-a patra serie de lucrări care ne este oferită în această expoziție nu diferă de cele precedente. Inspirată de lucrarea lui Leonardo da Vinci, Bătălia de la Anghiari, legată și aceasta de Florența și considerată a fi pierdută pentru totdeauna, precum și de aceeași eternă frumusețe a corpului feminin, a rămas din păcate un ciclu neterminat. Este și aceasta o reprezentare prin juxtapunere a violenței, a cruzimii, a brutalității totale și a frumuseții fragile, vulnerabile. Sunt lucrări sensibile și emoționante totodată, a căror mistică este accentuată și de ancadramentele cu iz baroc, dar care oferă și posibilitatea ieșirii din cadrul predefinit, ca o dovadă a faptului că și în afara acestuia există viață, există frumusețe și iubire, pentru care merită să suporți chinul asociat existenței umane.
Viziunea sculpturală caracterizează întregul demers plastic al lui Tamás Ditrói, care este o reală valoare adăugată în cazul lucrărilor sale. Cromatismul atenuat are tocmai rolul de amplificator al tensiunii din aceste opere. Gravele și dramaticele chestiuni existențiale sugerate de aceste lucrări s-ar putea probabil exprima cu ajutorul unei cromatici mult mai intense, a unor culori puternice, care nu ar trebui să se întrepătrundă, să treacă lin unul în celălalt, pentru a crea o atmosferă de un fel complet diferit, o cu totul altă lume decât cea pe care o vedem în tablourile lui Tamás Ditrói.
Atunci când artistul a ales scoica drept model al său, el nu a avut probabil în vedere numai valoarea estetică dată de forma senzuală a acesteia, ci mai ales tensiunea care îl ține captiv pe privitorul care navighează vizual între scoică și reprezentările sale mentale abstracte. Tamás Ditrói ne transmite un mesaj foarte clar: să protejăm, să avem constantă grijă de semenii și apropiații noștri vulnerabili, fragili și expuși răului etern.
M-a bucurat și simplul fapt al realizării acestei expoziții la Cluj. Ea indică pe de o parte, întoarcerea lui Tamás Ditrói pe pământul patriei sale incontestabile, într-un fel de alia inversă a revenirii pașnice la locul actului agresiunii săvârșite împotriva poporului său, pe de altă parte, o experiență estetică asociată cu lecții de care rareori ne este dat să avem parte.
Se cuvine să exprimăm Ancăi, văduvei artistului și tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei memorabile expoziții. Cuvintele noastre de
Mulțumiri deci și gânduri de pace tuturor. Shalom.
Zoltán Tibori Szabó
(discurs rostit la vernisajul expoziţiei Thomas Ditroi, Muzeul de Artă Cluj, 23 aprilie 2019)
2 Comments
Azi am vizitat expoziţia Thomas Ditroi. Picturile de mari dmensiuni – expuse în ambianţa barocă, luxoasă, a sălilor de la etajul Palatului Bánffy – păreau desprinse dintr-un somptuos univers subacvatic, populat de scoici, unde misterul şi vulnerabilitatea se împletesc cu strălucirea discretă a comorilor pierdute. Într-o altă sală îţi încântă privirea lucrările care preamăresc frumuseţea eternî a femeii, misterul şi rodniciei ei, pe fundalul încrâncenării istoriei. Am adăstat cu privirea asupra sculpturilor cu forme molcome, iradiind căldura lăuntrică a lemnului. Îndemn toţi cititorii clujeni sau din împrejurimi să-şi facă drum la Muzeul de Artă. Expoziţia poate fi vizionată până în 19 mai.
I-am admirat lucrarile la Rehovot,orasul in care a trait si a creat si unde ne-am intalnit deseori.Tot aici au fost expuse multe dintre lucrarile sale,unele chiar pe bulevardele si strazile urbei,spre mandria mea si a colegilor sai.
Ma impresiona de fiecare data cu nesfarsita modestie si zambetul sau calduros .
Multumesc pentru un articol pe care Tamas il merita din plin.