Buchenwald, aprilie 2019. Trasee şi oameni

Între 10-15 aprilie 2019 am participat la evenimentele care au marcat cea de a 74-a aniversare a (auto)-eliberării lagărului de concentrare Buchenwald. La scurt timp după revenire am scris un articol în care am relatat despre cele două ceremonii festive de pe Appellplatz, care au avut loc în 11 şi 14 aprilie (http:// https://baabel.ro/2019/04/la-buchenwald-pe-appellplatz/ ). De astă dată voi vorbi despre oameni. Oamenii întâlniţi aievea şi oamenii ale căror urme le-am străbătut la pas sau am căutat să le descopăr.

Traseul reculegerii

După prima ceremonie de pe Appellplatz mi-am dorit să revin şi să mă reculeg în locul unde au fost deţinuţi – alături  de alte câteva zeci de mii de häftlingi – tatăl meu, Imre Székely, unchiul meu László Székely şi alţi prieteni, fraţi de lagăr de ai lor, supravieţuitori buchenwaldişti clujeni, de care am fost foarte legată. Acest drum solitar l-am făcut a doua zi, miercuri 12 aprilie, pe un timp rece, cu vânt şi zloată. Mă aşteptam ca la o zi după ceremonia oficială, incinta lagărului să fie pustie şi am constatat cu mirare că, în pofida vremii potrivnice, mai multe grupuri de tineri de vârste diferite intrau şi ieşeau prin poarta cu inscripţia Jedem das seine. Îmi doream  cât mai multă singurătate şi linişte în periplul meu şi mi-am ales traseul în aşa fel încât să nu se intersecteze cu cel al grupurilor însoţite de ghizi sau profesori care explicau cu glas răspicat. Pe de o parte eram mulţumită că memorialul e vizitat, dar pe de alta, voiam – măcar pentru răstimpul petrecut aici – să mă transpun în atmosfera sumbră a Buchenwaldului. O atmosferă pe care nu mi-o puteam imagina altfel decât rece şi mohorâtă, în toate anotimpurile. În orice caz, tata sosise aici la sfârşitul iernii lui 1945 şi sunt aproape sigură că a răbdat de frig în zeghea lui subţire. Mi-am scos mănuşile ca să simt pe pielea mea frigul pătrunzător şi am rătăcit de-a lungul aleilor flancate de fâşiile de pietriş negru care marcau fundaţiile blocurilor (barăcilor),  astăzi inexistente.

La capătul fiecăreia era trecut numărul lui şi, eventual, câteva informaţii . Din păcate nu ştiam în care dintre ele stătuse tata, aşa că m-am oprit cu pioşenie în mai multe locuri. Îmi doream să calc – măcar simbolic – pe urmele paşilor săi …

Clădirea fostului depozit astăzi adăposteşte muzeul

Pe locul pustiu se înălţa singuratică şi parcă ameninţătoare clădirea fostei magazii cu efecte care astăzi adăposteşte muzeul lagărului şi alături o construcţie fără etaj în sălile căreia se găseşte galeria de artă cu lucrări dedicate lagărului de la Buchenwald. Mai întâi m-am îndreptat în sens contrar acestora, către crematoriu. Uşile erau deschise şi am pătruns în încăperea unde se căscau cele şase guri sinistre ale cuptoarelor…Alături o încăpere funerară cu plăcuţe şi lumânări depuse de urmaşii câtorva dintre zecile de mii de morţi incineraţi aci. Dincolo de o uşă sunt expuse o mulţime de urne funerare care nu au apucat să fie utilizate…

Am ieşit cu povara tristeţii în suflet şi paşii m-au purtat către cele două expoziţii. Galeria de artă în care erau reunite lucrări de grafică, pictură şi sculptură despre Buchenwald, unele realizate chiar în timpul detenţiei, altele după eliberare şi altele mult mai târziu (detalii puteţi găsi aici https://www.scrapbookpages.com/Buchenwald/ArtGallery.html).

M-a surprins atmosfera calmă, aproape senină care domnea în aceste săli, vădind că arta poate mângâia şi tămădui şi în cele mai cumplite condiţii, dacă are posibilitatea să încolţească. Am revăzut câteva cicluri de desene pe care le mai întâlnisem în foile unor albume memoriale (precum Duminicile din Buchenwald, de Fosty) şi câteva desene răzleţe executate de deţinuţi pe foi răzleţe, dar şi picturi, sculpturi şi  instalaţii moderne cu tematica Buchenwaldului, a Holocaustului.

Am urcat apoi etajele clădirii depozit unde se află expoziţia permanentă a lagărului https://www.buchenwald.de/en/1452/,  realizată într-o manieră modernă, în care se poate urmări cronologic istoria lagărului de la Buchenwald de la înfiinţarea sa, în 1933, şi până la eliberarea din aprilie 1945. Nu sunt multe obiecte, dar m-au impresionat cele care reflectau mişcarea de rezistenţă subterană care a făcut din Buchenwald un loc unic în universul concentraţionar nazist.

Erau mulţi vizitatori, mai ales tineri de vârstă şcolară, care animau incinta fără însă a face larmă. Erau disciplinaţi şi respectuoşi, păreau interesaţi de ceea ce vedeau. De altfel, disciplina, respectul şi interesul au fost cuvintele cheie ale comportamentului tinerilor întâlniţi la toate manifestările de la Weimar şi Buchenwald.

Traseul urmelor

Următorul popas al acelei zile de pelerinaj la Buchenwald a fost în clădirea arhivelor, o construcţie sobră din exteriorul lagărului propriu-zis, unde mă aştepta Stefanie Dellemann. Întâlnirea fusese aranjată din timp de către Zsuzsanna Berger-Nagy – omul care, de ani de zile, se ocupă cu prietenie şi dăruire de grupul supravieţuitorilor vorbitori de limbă maghiară care vin la festivităţile aniversare de la Buchenwald. Obiectivul meu prioritar era găsirea unor documente legate de Izrael (Izsó) Kertész, tatăl lui Judith Mureşan (n. Kertész) colegă de generaţie a unchiului meu şi prietenă bună a mamei mele. Din informaţiile obţinute de Judith în 1945, de la Crucea Roşie, tatăl ei decedase la Buchenwald, în ianuarie 1945. Fusese arestat în octombrie, la Budapesta, şi trimis într-o direcţie necunoscută. După cum îmi povestise Judith, peste scurt timp a fost ridicată şi ea şi mama ei, dar înainte de asta apucaseră să primească ceasul şi verigheta tatălui ei, pe care le trimisese de pe drum prin intermediul unui necunoscut. Aşa au aflat că de câteva zile mergea pe jos, probabil, către graniţă.

Doream, de asemenea, să aflu unele informaţii legate de tatăl meu şi de rudele unor prieteni (urmaşi ai buchenwaldiştilor). Stefanie, căreia Zsuzsa Berger-Nagy îi trimisese din timp datele persoanelor despre care doream informaţii, m-a primit cu un zâmbet larg. Găsise mai multe documente interesante, unele revelatoare, pentru parcursul lui Izrael-Izsó Kertész care nu decedase la Buchenwald, ci în lagărul satelit de la Berga, unde morţii nu au fost incineraţi, ci înhumaţi. Mi-a spus că statul german şi Israelul lucrează la proiectul unui memorial în lagărul de la Berga şi că se preconizează ca toţi deţinuţii decedaţi să fie înscrişi nominal.

Stefanie a găsit şi câteva documente despre tatăl meu, Imre Székely. Astfel am aflat că tata care plecase cu un transport de la Auschwitz în ianuarie 1945  şi a călătorit şapte zile, fără hrană, într-un vagon deschis (amănunte găsiţi aici: https://baabel.ro/2015/01/andrea-ghita-parintii-mei-in-ianuarie-1945/) , nu a fost dus direct la Buchenwald, ci în lagărul de la Gross Rosen, ajungând la Buchenwald abia în martie 1945, în urma unui marş forţat, alături de mai multe sute de deţinuţi epuizaţi. Tot din cele câteva documente găsite de Stefanie am aflat că tata fusese repartizat în blocul numărul 19 din Lagărul Mic.

Székely Imre, evreu maghiar, născut în 6 august 1922, la Bănişor (Alsóbán aici scris greşit Olsoban), de profesie lăcătuş mecanic, a sosit la Buchenwald în 7 martie 1945, din lagărul Gross Rosen

M-au trecut fiorii văzând cu câtă acurateţe erau întocmite cartotecile deţinuţilor care, în majoritate, erau sortiţi pieirii…Erau trecute numele, locul naşterii, vârsta, ocupaţia, starea civilă, până şi limbile cunoscute de deţinutul care sosise epuizat, înfometat şi îngheţat care – de fapt – nu conta decât ca număr. Cine poate înţelege absurdul acestui mecanism birocratic nazist care, peste aproape opt decenii furnizează informaţii urmaşilor şi cercetătorilor, păstrătorilor memoriei?!

La arhive, alături de Stefanie Dellemann

Am petrecut la arhive câteva ore în care Stefanie Dellemann mi-a tradus şi explicat documentele, cu multă răbdare şi empatie.  La plecare mi-a întins dosarele cu documentele listate, iar pe cele destinate prietenilor mei le-a expediat via email. Am întrebat-o care este, de fapt, munca ei de arhivar. Mi-a răspuns firesc că rolul ei principal este să răspundă cererilor aparţinătorilor sau cercetătorilor care se ocupă de studierea şi păstrarea memoriei celor care au pierit sau au fost deţinuţi la Buchenwald şi în lagărele satelit. Temeinicia şi dăruirea cu care-şi face meseria au fost dovedite şi de faptul că, la auzul numelui meu şi al oraşului Cluj, şi-a amintit că, în urmă cu un an,  unchiul meu Vasile (László) Székely şi soţia lui trecuseră pe la arhive şi le dăduse câteva documente relevante privitoare la detenţia unchiului meu.

Tinerii din preajma supravieţuitorilor

Pe tot parcursul şederii mele la Weimar, am constatat cu bucurie prezenţa unui număr mare de tineri. Atât lucrători de la Memorialului de la Buchenwald, precum şi voluntarii angrenaţi în organizarea evenimentelor, dar şi cei repartizaţi pentru a însoţi şi ocroti supravieţuitorii vorbitori de franceză, italiană, poloneză, spaniolă, engleză, greacă, ucraineană, rusă, maghiară şi ivrit, erau tineri. Primitori, empatici, atenţi, grijulii, veseli şi neobosiţi, ne-au însoţit peste tot şi s-au îngrijit de toate necesităţile supravieţuitorilor dintre care cel mai tânăr avea 87 de ani şi cel mai vârstnic 97.  De grupul clujenilor s-a ocupat mai ales Zsuzsanna Berger-Nagy – din cadrul Memorialului Buchenwald – care şi-a început munca la Buchenwald, acum 15 ani, ca voluntar, iar astăzi face parte din stafful educaţional al Memorialului. Ea şi-a îndeplinit cu profesionalism şi eficienţă rolurile de organizatoare, ghid şi translator, fiind ]n acelaşi timp o sursă nesecată de optimism şi voie bună. Zsuzsanna Berger-Nagy îi cunoaşte bine pe supravieţuitorii vorbitori de maghiară (din Ungaria şi din Cluj) şi ştie să se facă utilă, să intuiască ce are nevoie fiecare şi să răspundă cererilor lor cu promptitudine. Celălalt om de bază în “managementul” şederii noastre la Weimar a fost Ildikó Magyari, din Budapesta, care face de mai mulţi ani voluntariat la Buchenwald şi continuă să revină în această postură chiar dacă între timp a absolvit Universitatea din Graz şi se pregăteşte de doctorat. De-a lungul anilor s-a creat şi o comunitate a voluntarilor arondaţi diferitelor grupuri de supravieţuitori. Se cunosc bine între ei şi împărtăşesc aceleaşi valori. Într-o seară am cunoscut-o pe Theresa, voluntară din Germania care vorbea perfect poloneza şi o rupea în maghiară.

De la strânga la dreapta: subsemnata, Zsuzsanna Berger-Nagy şi Ildikó Magyari

I-am cunoscut şi pe tinerii de organizaţia Third Generation Buchenwald şi am asistat cu uimire şi satisfacţie la o acţiune pe care au organizat-o într-o cafenea din Weimar (găsiţi amănunte aici: https://thirdgenerationbuchenwald.wordpress.com/)

Sinceră să fiu, eram destul de sceptică privitor la faptul că tinerii din Weimar aveau să fie interesaţi să vină la această acţiune, legată de memoria Buchenwaldului, în după amiaza de 13 aprilie. Era vineri, ziua când în Germania  se lua vacanţa de Paşte. Am constatat cu uimire cât de mulţi tineri (şi nu numai) au poposit la cafeneaua  retro Project Eins, unde activiştii Buchenwald Third Generation au amenajat un stand cu materiale promoţionale şi au pus în dezbatere subiecte arzătoare.

poze Third Generation

Stand cu cărţi şi publicaţii despre Buchenwald
Open Table la Third Generation Buchenwald
Ioana Florea şi Ildikó Magyari două voluntare zâmbitoare

La fel de uimită am fost de faptul că în aceeaşi după amiază, la ora 16.00, la casa de cultură Mon Ami se adunaseră câteva sute de oameni, tineri şi mai puţini tineri, pentru a asculta cele împărtăşite de Magda Brown, supravieţuitoare a lagărelor Auschwitz şi Buchenwald. Nimeni nu a părăsit sala mai devreme, tinerii nu erau cu nasul în telefoane şi nu-şi făceau selfie. La sfârşitul expunerii au adresat întrebări pertinente care reflectau faptul că fuseseră atenţi şi erau interesaţi de subiect.

Magda Brown povesteşte despre experienţa de lagăr publicului din Weimar

În acelaşi timp, din discuţiile cu tinerii din preajma noastră am aflat despre îngrijorarea lor privind ascensiunea extremei drepte din Germania, dar şi hotărârea de a acţiona pentru stăvilirea acestei tendinţe.

(fotografii Andrea Ghiţă)

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

7 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on May 5, 2019 Reply

    Ma asociez celor care au scris comentarii referitoare la acest subiect.
    Admir rezistenta dumneavoastra draga doamna Ghita la vizitarea acestui lagar, ma refer la rezistenta emotionala pe cere o incearca orice vizitator al lagarului.Din pozele atasate imi dau seama ca ce am vazut eu in 1981era cu totul altceva;nu intru in detalii, sunt prea dureroase pentru a le evoca.
    Cred ca nu ar trebui sa apara nici un numar din Baabel fara sa aiba un articol referitor la lagarele naziste.
    Nu am putut intra pe adresa cafenelei depre care ati pomenit. Cu respect si piosenie,

    dr.Tiberiu Georgescu

  • Paula Craciun commented on May 4, 2019 Reply

    Noi si noi povestiri aflam in fiecare an, povestiri care ne proiecteaza cu gandul la acei ani de graoza si nesiguranta. Cred ca este un lucru pozitiv faptul ca se povesteste din ce in ce mai mult despre acei ani de suferinte si umilinte, pentru a inchide gura celor care incearca sa nege existenta Holocaustului. Multumim celor care fac acest efort de a a ne povesti despre ororile traite de ei sau de rudele lor, cu toate ca acest lucru le provoaca o noua suferinta. Nu avem voie sa uitam!

  • Serena commented on May 3, 2019 Reply

    Draga mea, am citit și m-am simțit acolo, împreună cu tine! Mai mult, aș spune că am același gen de amintiri, un deja vue, poze, căutări în arhive, emoție, empatia celor din jur, mai ales a tinerilor arhivari din muzeele de prin lagăre. Este uimitor ce mult ne leagă aceste amintiri mai recente și mai vechi! De curând, am căutat poze și acte ale tatei și bunicului ca să le trimit la muzeul din mina de sare de la KZ Kochendorf și am fost invadată de amintiri, care nu toate erau ale mele, unele mi-au fost transmise de-a lungul experiențelor întâlnirilor cu ceilalți ca noi. Emoția este copleșitoare și încerc să nu mă gândesc oare ce va fi peste 15-20 de ani sau poate cum va fi. Sunt sigură că vom fi prin copii și nepoții noștri, așa cum EI sunt prin noi!

    • Andrea Ghiţă commented on May 3, 2019 Reply

      Dragă Serena, mulţumesc pentru rândurile acestea. Cred că am mai spus-o că şi Baabel s-a constituit în mare parte din membrii generaţiei a doua după Holocaust şi poate aceasta este una dintre trăsăturile definitorii ale revistei. Te aşteptăm cu noi articole.

  • George Farkas commented on May 2, 2019 Reply

    Draga Julika,iti admir optimismul,sensibilitatea si curajul reflectate in mod evident in randurile articolului.

  • George Kun commented on May 2, 2019 Reply

    Lectura articolului tau, Andrea, m-a penetrat cu infrigurare pana in maduva oaselor, si chiar am si recitit cateva pasaje. Faptul ca familia ta apropiata a facut parte din aceasta tragedie de nedescris, te pune intr-o categorie aparte de.vizitatori. E important ca lumea, cat mai multa lume si mai ales tinerii sa afle ce s-a intamplat si sa fie inarmati politic pentru rezistenta la orice tendinte noi, repetate, care au dus la timpul sau la aceste evenimente.

  • PLUGARU VALER GHEORGHE commented on May 2, 2019 Reply

    Nu pot sa renunt la idea ca fara a actiona impotriva acestor fapte si in primul rand a nu le ignora si uita facem ca ele sa se poata repeta cu toate treptele in care s-au manifestat. De aceea trebue amintite si reamintite toate acele momente de groaza pentru cei care au suferit , de nespusa vina a celor care le-au planuit si executat si de rusine pentru cei multi care au privit cum ele se intampla si nu au putut sa le opreasca. A nu le uita, a le reaminti este una dintre metodele de mobilizare larga pentru a impiedeca repetarea lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *