În iunie 1952, când am fost angajat ca reporter la România Liberă eram convins că am ales o carieră extraordinară și nu aveam niciun motiv să mă gândesc că va fi numai de scurtă durată. Din nefericire, așa a fost.

De fapt, am început să scriu poezii și schițe la o vârstă fragedă, la 13 ani am publicat prima plachetă de versuri la Editura Tineretului, împreună cu prietenul meu, pe atunci numit Aurel Schwartz, mai târziu poetul, dramaturgul și textierul Aurel Storin. Doi ani mai târziu am scris împreună cu el nuvela Efortul final, desigur nu o capodoperă, dar pe care aceeași editură a publicat-o. Uitasem de această „aventură literară”, dar când l-am întâlnit pe Aurel la Capșa, acum vreo patru ani, el m-a surprins că mai avea cărticica. Mi-a promis că mi-o arată, dar cum era destul de bolnav, cred că a uitat.

Eram deci în ultima clasă de liceu când, împreună cu bunul meu prieten Relu Marcovici, am devenit cei mai tineri reporteri din țară la acea vreme. Pentru mine au fost timpuri de neuitat, având privilegiul de a lucra cu Dumitru Tabacu, șeful nostru, sau cu doamnele din camera vecină, bineînțeles mult mai „bătrâne” ca noi, având vreo… 22-23 de ani – mă refer la Ecaterina Oproiu și Georgeta Horodincă. De asemenea eram colegi cu Eva Molho, Camil Baciu, Dante Viecelli, Stan Vlad, Uri Vălureanu, Harry Focșa (mai târziu coleg din nou pe alte meleaguri, la Europa Liberă) și cu ilustratorii Cik Damadian, Romeo Voinescu, Val Munteanu. Iar noi, cei doi „puști”, uneori în pantaloni scurți, aveam impresia că făceam parte din echipă și uneori așa și era!

Chestia cu pantalonii scurți a avut și o urmare interesantă, decenii mai târziu. Locuind de o vreme la Vancouver, am fost invitat la o întâlnire cu renumitul Sergiu Comissiona, la vremea aceea dirijorul orchestrei simfonice din oraș. Fusesem invitați de o doamnă înstărită din oraș, originară din România, ca să ajutăm la strângerea de fonduri pentru un orfelinat din România.

Mi-am amintit de o după amiază din primăvara anului 1953 când Tabacu m-a chemat în biroul lui și m-a trimis să iau un interviu tânărului dirijor Comissiona, care fusese numit într-un post important. La început m-am cam opus deoarece, neștiind că voi merge „pe teren”, eram în pantaloni scurți și nu mai aveam timp să mă schimb, în 25 de minute nici măcar nu puteam să ajung cu tramvaiul de la Casa Scânteii, unde era redacția, la clădirea Operei. Dar Tabacu se gândise la toate.

– Nu contează, el este destul de tânăr și va înțelege. Cât despre tramvai, vei avea mașina tovarășului Breazu care este în concediu.

Redactorul șef, filozoful Marcel Breazu, avea la dispoziție o limuzină englezească foarte elegantă, rechiziționată de la un mare industriaș fugit din țară la venirea comuniștilor. Câteva minute mai târziu mă lăfăiam, cu grijă să nu stric ceva, pe scaunul de piele moale, proaspăt lustruit, încercând să nu apar impresionat, deși eram!

Interviul în sine nu a avut nimic deosebit, cu întrebări și răspunsuri de rutină, dar era prima dată (și desigur ultima), când făceam așa ceva în pantaloni scurți și mă mir și acuma cum am reușit să îmi păstrez calmul.

Revenind la întâlnirea din Vancouver, când m-am prezentat dirijorului, după câteva cuvinte banale, l-am întrebat cu un surâs dacă își mai amintește de interviul din 1953. S-a uitat la mine, acum încărunțit și cu o mustață stufoasă și fără a sta mult pe gânduri mi-a răspuns:

– Ești cumva băiatul cu pantaloni scurți care mi-a luat odată un interviu la Operă?

Cam rușinat am admis, după care am râs amândoi cu poftă.

– Ne-am cam schimbat între timp!

Trebuie să admit că perioada de la România Liberă a fost foarte interesantă și plină de impresii plăcute, deși în primul an, fiind încă elev la liceul Matei Basarab, dormeam foarte puțin. De la 8 la 14 eram la școală, apoi plecam cu tramvaiul la Casa Scânteii să lucrez ca reporter. Lecțiile mi le făceam în tramvai – de obicei aveam noroc și găseam un scaun liber – și uneori chiar la birou. Plecam acasă după ora 22 și a doua zi rutina se repeta. Apucam să dorm doar șase ore, uneori nici atât, dar mi-era de ajuns.

După absolvire am lucrat ore normale. Am fost admis, împreună cu Relu, la Facultatea de Ziaristică, fără frecvență.

Adesea plecam în provincie, în special în orașele unde România Liberă avea un corespondent local, de multe ori oameni foarte sârguincioși, dar unii cu studii la Facultăți Muncitorești, nu prea dibaci cu vorba scrisă. 

Am făcut parte și din echipa care a scris despre Festivalul Mondial al Tineretului, din august 1953, dar parcă nu îmi dădeam seama de suferințele oamenilor, năpăstuiți de „Foametea Festivalului”. De fapt, ar fi trebuit să știu deoarece în 1951, când România s-a angajat să organizeze Festivalul, ca pe o celebrare a orânduirii socialiste, țara încă suferea cumplit după o secetă nemiloasă, combinată cu obligația de a furniza Uniunii Sovietice cantități enorme de grâu și alte bunuri și cu ineficiența sistemului centralizat de planificare. Și cum autoritățile comuniste voiau să prezinte țara ca un exemplu de belșug și bunăstare, cu multe luni înainte de festival cele mai multe alimente de bază au dispărut fără urmă, cozile lungi și magazinele goale devenind un lucru normal. Dar cum la cantina redacției era mâncare din belșug, chiar și de luat acasă, iar organizațiile comuniste nu sufereau, cred că preferam să nu văd. Sau, chiar dacă mă credeam reporter profesionist, poate că eram totuși prea tânăr să realizez ce se petrece în jurul meu.

De fapt eram fericit! La cei 18-19 ani ai mei aveam ceea ce americanii numesc un dream job. Am petrecut câteva concedii foarte plăcute la casa de odihnă a ziarului, un fost conac boieresc de la Timișul de Sus, eram apreciat și respectat, cu un salariu excelent, aveam și o „amică”, studentă în primul an la Teatru. Ce îmi puteam dori mai mult?

Și dintr-o dată totul s-a prăbușit ca o casă fără temelie. În 1954, într-o dimineață de la sfârșitul verii, am venit la birou ceva mai devreme ca să termin un reportaj despre șantierul naval de la Galați. A doua zi urma să plec la casa de odihnă pentru restul concediului. Am fost surprins să îl vad la intrare pe șeful meu, Dumitru Tabacu, asteptându-mă pe un scaun și pufăind de zor o țigară. Nu era prima, scrumiera de alături era plină. Mi-a spus să mă duc imediat la „tovarășul Grigore de la Cadre” (nume schimbat de mine), care mă aștepta.

– Dar ce fac cu reportajul de la Galați? Mâine plec la Timiș!

– Nu pune întrebări și du-te la tovarășul Grigore!

Nu îl cunoșteam personal pe Grigore, care era la Cadre de vreun an. Știam doar că avea peste 60 de ani, era tată și bunic, fost miner la Petroșani și ilegalist – se spunea că petrecuse un timp cu Dej în aceeași pușcărie. Auzisem că era un om de treabă, dar mie îmi treceau prin cap mii de gânduri când i-am bătut la ușă. Mai știam că era bolnav de plămâni și partidul îi găsise un post în care putea rămâne până ieșea la pensie.

Abia am intrat în birou când Grigore, cu un ton serios dar nu foarte agresiv, m-a întrebat cu o franchețe de șef:

– Măi Chivule, de ce ai mințit când ai fost angajat?

Nu știam despre ce vorbește, dar mi-a explicat imediat.

– De ce ai declarat în hârtiile de angajare că tatăl tau este muncitor/maistru, când în realitate ești dintr-o familie de burghezi, poate chiar mari burghezi? Dacă s-ar fi știut, nu ai fi fost angajat!

De fapt nu mințisem. În acel timp tata era cu adevărat maistru/muncitor, omisesem doar să precizez că el lucra într-o întreprindere care fusese pe vremuri proprietatea familiei. Înainte de românizare și naționalizare, familia bunicii mele din partea tatălui avea un număr de întreprinderi mai mari și mai mici în mai multe orașe din țară, chiar și la Varna, în Bulgaria. Firma de la București, cu 60-70 de salariați, era cea mai mare. Și cum verii mai mari ai tatălui, fiii fraților bunicii, nu aveau niciun interes în afaceri și plecaseră la studii la Viena și Paris, ca să devină doctori sau ingineri, tatăl meu a fost desemnat ca „prinț moștenitor”. După terminarea liceului a intrat la firmă și în câțiva ani a învățat să conducă întreprinderea. Noi locuiam într-o casă mare, în incinta fabricii, cu o cameră specială pentru femeia de serviciu care o ajuta pe mama. Numai că legionarii ne-au dat afară! Aș fi putut să menționez aceste amănunte în hârtiile de angajare, dar pentru ce? Nimeni nu mă întrebase!

Convins că soarta mea era pecetluită, i-am spus lui Grigore că am răspuns cinstit la întrebare, așa cum fusese scrisă, la care el a adăugat pe neașteptate că fuseseră sesizați de curând printr-o scrisoare de la un fost coleg de școală. Aveam o idee destul de clară cine fusese „turnătorul”.

Deodată, după o criză de tuse, Grigore mi-a pus o întrebare cu totul neașteptată:

– Tu te mai duci la Facultatea de Ziaristică? Cum merg treburile acolo? – Apoi a adăugat. – Trebuie să fi fost destul de greu. De ce nu te înscrii la cursurile de zi, ca toată lumea?

Dintr-o dată mi-a „căzut fisa”! Tovarășul Grigore avea un mesaj pentru mine.

– Mă întreb cum s-ar schimba lucrurile dacă mi-aș da acum demisia ca să merg la facultate.

Cred că atâta aștepta șeful de la cadre.

– Păi dacă îți dai demisia și nu mai ești salariat la noi, nu avem niciun motiv pentru o investigație – după care mi-a întins a foaie de hârtie albă și un stilou, cu care am scris în grabă cererea de demisie, „dorind să mă dedic studiilor universitare”. Tovarășul Grigore a citit cu atenție declarația, a pus o ștampilă cu cuvântul „APROBAT” și așa a rezolvat problema!

Înainte de ce am părăsit biroul, Grigore a adăugat:

– Cum nu ai fost concediat ci ai demisionat, ai încă dreptul la o săptămâna de concediu legal. Vei primi un cec prin poștă.

Când am ieșit din birou, Dumitru Tabacu era tot acolo și cred că era la al doilea pachet de țigări. Văzându-mă zâmbind, nu a știut ce să spună, dar când i-am povestit (nu chiar totul), a fost foarte mulțumit. Ne-am dus în biroul meu ca să îmi iau lucrurile personale și nu am mai intrat niciodată în incinta redacției. Chiar și în anul trei de facultate, când studenții au fost invitați să viziteze redacțiile ziarelor de la Casa Scânteii, eu m-am dus la Munca, organul sindicatelor.

Nu mult după „întâlnirea” noastră am aflat că Grigore a decedat de un cancer la plămâni. Nici nu a apucat să se bucure de pensie! I-am aprins o lumânare – în cazul meu el își făcuse numai datoria, fără a încerca să mă distrugă, ceea ce ar fi putut face cu ușurință dacă era un altfel de om!

Iar eu am început un capitol nou în viață, după ce cariera mea de ziarist la România Liberă, care sperasem să fie de lungă durată, se terminase abrupt. Abia împlinisem 19 ani!

Jack Chivo