Pentru mine, plecarea unui  prieten vechi este o traumă greu  de suportat. Nu ștergi numai o adresă, un număr de telefon din agendă, ci de cele mai multe ori – dacă memoria nu te înşeală – treci în revistă amintirile comune. Nu doresc ca acest articol să întristeze pe cineva. Poate că ar fi mai bine să spun că eu am avut norocul să am prieteni de valoare, pe care nu știu dacă i-au cunoscut și alții. De aceea, pentru neuitare, vreau să  vorbesc despre ei.

Decesul  relativ recent al prietenei mele Memi Celaru, pe care nu cred că a cunoscut-o multă lume, un om  discret, foarte valoros, medic, conferențiar universitar la catedra de fiziologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti, în timpul regretatului profesor Benetato, mi-a fost prietenă  de o viață. Dar acum nu despre ea vreau să vorbesc aici – deşi ar fi meritat-o  – ci despre soțul ei, Anton  Celaru. Cine mai știe azi ceva despre Anton Celaru ?! Nu vreau să judec pe nimeni, dar ne-a părăsit în 2010 ( nu era tânăr, avea 91 de ani ) și de atunci nu s-a mai vorbit de el deși ar fi meritat din plin să fie evocat. Tocmai de aceea am să scriu acum despre el.

Dat fiind că foarte recent s-au decernat premiile Nobel, mi-am amintit că Anton Celaru a tălmăcit în română o mare parte din scrierile lui Isaac Bashevis Singer, singurul scriitor de limbă idiş care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Anton Celaru (Iosif Faierștain) era originar din Huși, un orășel unde odinioară trăiau mulți evrei, săraci și bogați, majoritatea cu știință de carte. Părinții săi erau relativ înstăriţi (casa lor, casă de patrimoniu, a fost retrocedată urmaşilor mult după anul 2000). Cei trei copii ai familiei au urmat liceul și apoi universitatea. Iosif era cel mai mare şi a fost un elev foarte bun, de nota 10, după cum a recunoscut chiar şi profesorul său de germană, Zelinski, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, care – după cum bine se ştie – nu-i  iubea deloc pe evrei. Iosif și-a încercat pana de scriitor încă din ultimele clase de liceu, trimiţând un articol literar sub pseudonim la Bilete de papagal, iar Arghezi i-a răspuns că merită să persevereze. A urmat politehnica, dar niciodată nu a practicat ingineria, dedicându-se gazetăriei. A fost un bun ziarist de la care mulţi au învăţat meserie.

Eu l-am cunoscut la București, prin 1948, când el lucra și ținea în spate ziarul Comitetului Democrat Evreiesc, Unirea, o extensie evreiască a PCR, de care ne ferim azi să vorbim și nu știu de ce. Dar asta-i altă problemă care merită discutată.

Soțul meu lucra la Ikuf Bleter, săptămânalul în limba idiș. Ambele publicaţii au fost desființate împreună cu CDE și activitățile lui, încă din 1952-1953.

Astfel, Iosif Faierștain a ajuns la ziarul Informația Bucureștiului, la pagina externă, iar soțul meu la Radio, la emisiunea pentru străinătate, responsabil pentru limba idiș. Cred că această emisiune s-a deființat prin 1958.

Cimentarea lungii noastre prietenii s-a datorat şi faptului că Memi, soţia lui Iosif Faierştein, era medic la fel ca mine și că locuiam în apropiere. Imediat după decesul soţului meu am continuat să ne vedem ca pe vremuri, în fiecare duminică.

După transferul la Informația Bucureștiului,  Iosif Faierştain și-a schimbat oficial numele în Anton Celaru, dar pentru mine a rămas tot Titi, aşa cum îi spuneam în tinereţe.

Nemaisuportând unele rigori ale presei anilor 70, s-a pensionat prematur pe motiv de boală, riscând sacrificii materiale substanțiale, dar a continuat să citească și să scrie, iniţial doar pentru sertar. A colaborat la Revista Cultului Mozaic și a studiat temeinic literatura idiș clasică și contemporană. Cu această ocazie a cunoscut opera lui Isaac Bashevis Singer și pe a fratelui său, Israel Iehoșua Singer. Mai întâi a cunoscut scrierile lui Bashevis Singer – laureatul Premiului Nobel 1978 – prin intermediul traducerilor în franceză, iar apoi citindu-i şi lucrările originalele, în idiș.

Traducerea în limba română a celor mai importante cărți ale acestui mare scriitor, apreciat a se număra printre primii o sută din literatura mondială, a însemnat o muncă titanică şi dificilă, întreprinsă cu acribie ani şi ani de zile. Mi-aduc aminte de stăruința depusă de Anton Celaru pentru a obține de la agentul marelui scriitor acceptul de a face aceste traduceri care apoi au fost publicate cu succes în România pre și postdecembristă. Fiecare cuvânt, fiecare frază în traducerea lui Anton Celaru te face să crezi că aceste opere au fost scrise direct în românește, el fiind un foarte bun și fin cunoscător atât al operelor originale, în idiş, cât și al traducerilor în franceză pe care le consulta concomitent. A muncit ca un rob la fiecare carte nefiind niciodată satisfăcut de rezultat și aștepta, asemeni unui copil, rezultatul aprecierii cititorilor. Nu știu  câți au citit Ghimpl Netotul,  dar știu cât s-a chinuit cu acest titlu care să redea cuvântul  din idiș „der tam”. Astfel,  muncind zile și nopți, Anton Celaru  a îmbogăţit cultura din România, care și-a însușit munca lui, dar nu l-a mai pomenit de la decesul său din 2010.

Cărţile traduse de el au apărut la diverse edituri, inclusiv la Hasefer. Familia Moskat, Magicianul din Lublin, Şoşa, Robul, Rătăcitorii, Duşmanecele și multe altele pe care nu le țin minte. Anton Celaru a tradus pentru Editura Hasefer și alte cărți, precum Vrăjitoarea din Castilia, de Shalom Ash,  şi tot el a realizat traducerile în cască pentru spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat între anii 1980 și 1990: Haşie, orfana de Jakob Gordin și Cântărețul tristeții sale, de Osip Dimov, piese clasice din repertoriul universal. Împreună  cu fiul său Arin a publicat Visătorii din Helem, oraș emblematic al înțelepciunii populare din literatura idiș. Toată această bogăție de cultură a scris-o în limba română pe care o stăpânea la perfecție. La un moment dat a fost și un fel de consilier voluntar pentru artiștii care nu știau limba idiș. A lucrat până l-a doborît boala și vârsta.

Îşi doarme somnul de veci la cimitirul Filantropia, unde recent a fost înmormântată și soţia sa, Memi. Şi tot acolo se odihnesc  mama  și sora lui, cunoscuta ziaristă și scriitoare Sanda Faur, admirată și iubită de cei care o citeau. Fratele lui Celaru, Faur, a emigrat în SUA.

Singurul fiu al familiei Celaru, Arin, de care am pomenit mai sus și pe care-l cunosc de când s-a născut, în 1956, a emigrat inițial în Israel și apoi în SUA. Arin a aflat că este evreu abia în clasa a doua primară, când s-a bătut cu un coleg  şi acesta l-a apostrofat „eşti un jidan!”. A venit acasă plângând ca să întrebe ce înjurătură mai e şi asta. Tatăl său – care crezuse cândva, în tinerețe, că băiatul lui va scăpa de acest stigmat – l-a liniștit spunându-i: Să ştii că şi nenea Izu pe care-l  iubești tu este tot jidan.” Nenea Izu era soţul meu… Așa era situaţia pe atunci şi tocmai de aceea noi am dorit ca fiica noastră să știe, încă din copilărie, că suntem „jidani”. Din păcate nici acum nu lipsesc cei care nu-i iubesc pe jidani.

Arin îşi vizita părinții și a fost de faţă şi la înmormântarea mamei sale care a murit totuși singură, așa cum se întâmplă acum când ai copii plecați peste mări și țări. Unul dintre fii săi a fost printre militarii americani de la baza din Kogălniceanu și astfel și-a putut vizita bunica, pe Memi, bătrînă și bolnavă. Despre celălalt băiat nu știu nimic.

După dispariția acestor vechi prieteni, tăcerea  din jurul meu e și mai adâncă… I-am pomenit acum în mijlocul sărbătorilor de toamnă, când este IZKOR şi ne amintim de rude și cei dragi dispăruți recent sau mai demult.

Mirjam Bercovici

14.10. 2019 București