În jurul meu e din ce în ce mai multă tăcere…

Pentru mine, plecarea unui  prieten vechi este o traumă greu  de suportat. Nu ștergi numai o adresă, un număr de telefon din agendă, ci de cele mai multe ori – dacă memoria nu te înşeală – treci în revistă amintirile comune. Nu doresc ca acest articol să întristeze pe cineva. Poate că ar fi mai bine să spun că eu am avut norocul să am prieteni de valoare, pe care nu știu dacă i-au cunoscut și alții. De aceea, pentru neuitare, vreau să  vorbesc despre ei.

Decesul  relativ recent al prietenei mele Memi Celaru, pe care nu cred că a cunoscut-o multă lume, un om  discret, foarte valoros, medic, conferențiar universitar la catedra de fiziologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti, în timpul regretatului profesor Benetato, mi-a fost prietenă  de o viață. Dar acum nu despre ea vreau să vorbesc aici – deşi ar fi meritat-o  – ci despre soțul ei, Anton  Celaru. Cine mai știe azi ceva despre Anton Celaru ?! Nu vreau să judec pe nimeni, dar ne-a părăsit în 2010 ( nu era tânăr, avea 91 de ani ) și de atunci nu s-a mai vorbit de el deși ar fi meritat din plin să fie evocat. Tocmai de aceea am să scriu acum despre el.

Dat fiind că foarte recent s-au decernat premiile Nobel, mi-am amintit că Anton Celaru a tălmăcit în română o mare parte din scrierile lui Isaac Bashevis Singer, singurul scriitor de limbă idiş care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Anton Celaru (Iosif Faierștain) era originar din Huși, un orășel unde odinioară trăiau mulți evrei, săraci și bogați, majoritatea cu știință de carte. Părinții săi erau relativ înstăriţi (casa lor, casă de patrimoniu, a fost retrocedată urmaşilor mult după anul 2000). Cei trei copii ai familiei au urmat liceul și apoi universitatea. Iosif era cel mai mare şi a fost un elev foarte bun, de nota 10, după cum a recunoscut chiar şi profesorul său de germană, Zelinski, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, care – după cum bine se ştie – nu-i  iubea deloc pe evrei. Iosif și-a încercat pana de scriitor încă din ultimele clase de liceu, trimiţând un articol literar sub pseudonim la Bilete de papagal, iar Arghezi i-a răspuns că merită să persevereze. A urmat politehnica, dar niciodată nu a practicat ingineria, dedicându-se gazetăriei. A fost un bun ziarist de la care mulţi au învăţat meserie.

Eu l-am cunoscut la București, prin 1948, când el lucra și ținea în spate ziarul Comitetului Democrat Evreiesc, Unirea, o extensie evreiască a PCR, de care ne ferim azi să vorbim și nu știu de ce. Dar asta-i altă problemă care merită discutată.

Soțul meu lucra la Ikuf Bleter, săptămânalul în limba idiș. Ambele publicaţii au fost desființate împreună cu CDE și activitățile lui, încă din 1952-1953.

Astfel, Iosif Faierștain a ajuns la ziarul Informația Bucureștiului, la pagina externă, iar soțul meu la Radio, la emisiunea pentru străinătate, responsabil pentru limba idiș. Cred că această emisiune s-a deființat prin 1958.

Anton Celaru cu soţia sa Memi şi băieţelul Arin

Cimentarea lungii noastre prietenii s-a datorat şi faptului că Memi, soţia lui Iosif Faierştein, era medic la fel ca mine și că locuiam în apropiere. Imediat după decesul soţului meu am continuat să ne vedem ca pe vremuri, în fiecare duminică.

După transferul la Informația Bucureștiului,  Iosif Faierştain și-a schimbat oficial numele în Anton Celaru, dar pentru mine a rămas tot Titi, aşa cum îi spuneam în tinereţe.

Nemaisuportând unele rigori ale presei anilor 70, s-a pensionat prematur pe motiv de boală, riscând sacrificii materiale substanțiale, dar a continuat să citească și să scrie, iniţial doar pentru sertar. A colaborat la Revista Cultului Mozaic și a studiat temeinic literatura idiș clasică și contemporană. Cu această ocazie a cunoscut opera lui Isaac Bashevis Singer și pe a fratelui său, Israel Iehoșua Singer. Mai întâi a cunoscut scrierile lui Bashevis Singer – laureatul Premiului Nobel 1978 – prin intermediul traducerilor în franceză, iar apoi citindu-i şi lucrările originalele, în idiș.

Traducerea în limba română a celor mai importante cărți ale acestui mare scriitor, apreciat a se număra printre primii o sută din literatura mondială, a însemnat o muncă titanică şi dificilă, întreprinsă cu acribie ani şi ani de zile. Mi-aduc aminte de stăruința depusă de Anton Celaru pentru a obține de la agentul marelui scriitor acceptul de a face aceste traduceri care apoi au fost publicate cu succes în România pre și postdecembristă. Fiecare cuvânt, fiecare frază în traducerea lui Anton Celaru te face să crezi că aceste opere au fost scrise direct în românește, el fiind un foarte bun și fin cunoscător atât al operelor originale, în idiş, cât și al traducerilor în franceză pe care le consulta concomitent. A muncit ca un rob la fiecare carte nefiind niciodată satisfăcut de rezultat și aștepta, asemeni unui copil, rezultatul aprecierii cititorilor. Nu știu  câți au citit Ghimpl Netotul,  dar știu cât s-a chinuit cu acest titlu care să redea cuvântul  din idiș „der tam”. Astfel,  muncind zile și nopți, Anton Celaru  a îmbogăţit cultura din România, care și-a însușit munca lui, dar nu l-a mai pomenit de la decesul său din 2010.

Cărţile traduse de el au apărut la diverse edituri, inclusiv la Hasefer. Familia Moskat, Magicianul din Lublin, Şoşa, Robul, Rătăcitorii, Duşmanecele și multe altele pe care nu le țin minte. Anton Celaru a tradus pentru Editura Hasefer și alte cărți, precum Vrăjitoarea din Castilia, de Shalom Ash,  şi tot el a realizat traducerile în cască pentru spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat între anii 1980 și 1990: Haşie, orfana de Jakob Gordin și Cântărețul tristeții sale, de Osip Dimov, piese clasice din repertoriul universal. Împreună  cu fiul său Arin a publicat Visătorii din Helem, oraș emblematic al înțelepciunii populare din literatura idiș. Toată această bogăție de cultură a scris-o în limba română pe care o stăpânea la perfecție. La un moment dat a fost și un fel de consilier voluntar pentru artiștii care nu știau limba idiș. A lucrat până l-a doborît boala și vârsta.

Anton Celaru, Șulim Rubinger – fost speaker
de limbă idiș de la radio – și Israil Bercovici, soțul meu

Îşi doarme somnul de veci la cimitirul Filantropia, unde recent a fost înmormântată și soţia sa, Memi. Şi tot acolo se odihnesc  mama  și sora lui, cunoscuta ziaristă și scriitoare Sanda Faur, admirată și iubită de cei care o citeau. Fratele lui Celaru, Faur, a emigrat în SUA.

Singurul fiu al familiei Celaru, Arin, de care am pomenit mai sus și pe care-l cunosc de când s-a născut, în 1956, a emigrat inițial în Israel și apoi în SUA. Arin a aflat că este evreu abia în clasa a doua primară, când s-a bătut cu un coleg  şi acesta l-a apostrofat „eşti un jidan!”. A venit acasă plângând ca să întrebe ce înjurătură mai e şi asta. Tatăl său – care crezuse cândva, în tinerețe, că băiatul lui va scăpa de acest stigmat – l-a liniștit spunându-i: Să ştii că şi nenea Izu pe care-l  iubești tu este tot jidan.” Nenea Izu era soţul meu… Așa era situaţia pe atunci şi tocmai de aceea noi am dorit ca fiica noastră să știe, încă din copilărie, că suntem „jidani”. Din păcate nici acum nu lipsesc cei care nu-i iubesc pe jidani.

Arin îşi vizita părinții și a fost de faţă şi la înmormântarea mamei sale care a murit totuși singură, așa cum se întâmplă acum când ai copii plecați peste mări și țări. Unul dintre fii săi a fost printre militarii americani de la baza din Kogălniceanu și astfel și-a putut vizita bunica, pe Memi, bătrînă și bolnavă. Despre celălalt băiat nu știu nimic.

După dispariția acestor vechi prieteni, tăcerea  din jurul meu e și mai adâncă… I-am pomenit acum în mijlocul sărbătorilor de toamnă, când este IZKOR şi ne amintim de rude și cei dragi dispăruți recent sau mai demult.

Mirjam Bercovici

14.10. 2019 București

8 Comments

  • Eddy commented on October 23, 2019 Reply

    Frumos scris Mirjam. Si e frumos sa amintesti tuturor de acest prieten bun pe care si eu l-am cunoscut. si care a lasat ceva dupa el. Iti multumim

  • evagalambos commented on October 21, 2019 Reply

    Am cunoscut și eu familia Celaru și mai bine pe Sanda Faur, cu care am fost colegă de breaslă. Erau niște oameni deosebiți, plini de sensibilitate și de talent. Traducerile lui Anton Celaru din Basevits Singer sunt excelente. Cred că doamnei Miriam îi lipsesc astfel de prieteni dar noi de o altă generație care o cunoaștem, o apreciem și o iubim.

  • Veronica Rozenberg commented on October 20, 2019 Reply

    “Dar in viața avem nevoie de acest tip de tristete care ne reamintește sa-i prețuim pe unii cind sint încă in viața ; …
    Articol util in egala măsura pentru autor și pentru cititor ..”

    Cred ca NU AVEM NEVOIE de acest tip de tristete, dar este inexorabilul destin care o face parte a prezentei umane pe acest pamant, si probabil ca este si o expresie a necesitatatii reinoirii speciilor, deci si a speciei umane.

    Revenirea starii de tristete a apropierii de punctul terminus, este dependenta de fiecare dintre noi, de experientele traite, de usurinta sau dificultatea de a ne accepta soarta.
    Inaintarea in varsta, de obicei, face ca gandul si intrebare, “ce va fii” sau “cum va fii” sa ne preocupe cu o frecventa si intensitate sporite.

    Am avut o relatie de “e-prietenie” cu unul dintre persoanele deosebite din lumea presei, a mass-media si ulterior chiar a politicii israeliene. Este vorba de jurnalistul de origine maghiara, Iosef (Tomy) Lapid z”l.
    Il amintesc aici pentru ca in fiecare vineri dupa amiaza, timp de ani de zile care au precedat intrarea sa in politica, prezenta o emisiune la canalul al doilea al radioului israelian, numit “reshet bet”.
    Incercam sa nu pierd nici una dintre discutiile sale, care continuau timp de o ora si in care, erau aduse in auzul celor interesati, prin vocea si spiritualitatea sa de neuitat, toate subiectele, pe care cineva si le-ar fi putut imagina.
    Legatura cu acest sensibil articol al dnei Mirjam B. este prin aceea ca Tomy, a evocat odata cum se schimba balanta trecutului si a viitorului in raport cu prezentul: De la un anume moment al vietii, este recomandabil sa stii in ce fel sa te bucuri de tot ceea ce ai facut in trecut, de realizarile pe care le-ai obtinu atuncit, de relatiile umane pe care le-ai creat si dezvoltat, si astfel sa privesti viitorul doar prin prisma acestora, lasandu-i vietii sa mearga in drumul sau, drum in care te va lua si pe tine, neputincios de a-l schimba.
    Articolul de mai sus, revine pentru a face acest schimb al balantei, inclinand-o spre trecut, prin evocarea oamenilor deosebiti, a prieteniilor si realizarilor de neuitat ale dnei Mirjam, parte din lumea care nu mai este.

    • Eva Grosz commented on October 20, 2019 Reply

      Frumoasă înțelegere a naturii umane . Fiindcă ați amintit de Tomi Lapid ..și eu ascultam în fiecare săptămână, la reshet beit radio Hasheua sheli și la fel la TV Po-politica. În ambele Tomi Lapid avea un fel de exprimare foarte colorată, sensibilă, dureroasă de multe ori, când era vorba de perioada nazistă. Cartea pe care Yair Lapid a scris-o în memoria lui ,la persoana întâia,Memories After My Death , conține părți din acele seriale ale lui Tomi Lapid- din Shevua sheli, atât de îndrăgite de mulți dintre noi. Trebuie să amintesc și cărțile lui de ghid turistic și cartea culinară Paprika , unde la fiecare rețetă, adaugă o amintire umoristică din copilăria lui . Memoria e importantă, dar nu putem trăi numai din ea. Fiecare om are o menire ,cât timp trăiește , oricât de “importantă” sau “neimportantă” ar fi ea.

      • Veronica Rozenberg commented on October 20, 2019 Reply

        Tomy a scris si el o carte cu programele de la radio,

        Hashavua sheli, saptamana mea, eu doar pe aceea o am. Ne-am intalnit de doua ori si am avut discutii interesante, am corespondat cativa ani, de la inceputul aparitiei Internetului aici in locurile de munca, mai tarziu, la calculatoarele de acasa.

        Nu am citit cartea lui Yair Lapid, nu-l prea simpatizez. Multumesc de comentariu.

        Aveti dreptate cu menirea, cand oamenii devin insa la o varsta, menirea si-o pastreaza doar cei cu adevarat norocosi, cum (din acest punct de vedere, imi permit sa spun) este dna noastra Mirjam Bercovici.

  • Eva Grosz commented on October 17, 2019 Reply

    Trist. Mai ales tăcerea….Dar amintirea ,câteva poze , reînvie oamenii, care ne-au fost dragi.

  • Andrea Ghiţă commented on October 17, 2019 Reply

    Am citit aproape toate romanele lui Bashevis Singer, unele în versiune lmaghiară şi altele în limba română, iar altele în ambele versiuni. Consider că traducerile lui Anton Celaru sunt excelente. Vă mulţumesc că ne-aţi povestit câte ceva despre viaţa lui.

  • Klein Ivan commented on October 17, 2019 Reply

    Desigur e un articol trist . Dar in viața avem nevoie de acest tip de tristete care ne reamintește sa-i prețuim pe unii cind sint încă in viața ; după ce ne părăsesc mergem la cimitir sau ii pomenim verbal / in scris dar o facem pentru noi . Articol util in egala măsura pentru autor și pentru cititor ..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *