Preambul

Am scris câteva observaţii la articolul dl Jack Chivo “Only in Israel” referitoare la cei care erau Kapo din lagărele naziste, în urma discuțiilor contradictorii privitoare la acest subiect. Nu ştiu cum s-a ajuns la el, întrucât în articol nu apare, dar dacă tot s-a deschis această discuţie vreau să vă împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de deţinut. Din 28 mai şi până în 15 iunie 1944 am fost la Auschwitz, iar apoi încă 10-11 luni în lagărul nr. 3 de la Kaufering și lagărul nr. 1 Landsberg. Am fost eliberat la 1 mai 1945. Aceste lagăre făceau parte din cele 11 lagăre de muncă (comandouri) care aparțineau de Dachau. Fiecare lagăr avea o capacitate de cca. 3000 de locuri şi în cele 10-11 luni au pierit acolo circa 15.000 de deţinuți.

Despre Kapo

În scurtul timp cât am stat la Auschwitz (acum mi se pare scurt, dar atunci am trecut prin multe) am fost împreună cu un unchi. La un moment dat s-a făcut o selecţie pentru muncă şi se căutau fierari, potcovari şi alţi meseriaşi. M-am prezentat împreună cu unchiul meu, dar ofiţerul german m-a scos din rând ca necorespunzător. Atunci un kapo ţigan, care era în preajmă, mi-a aplicat pe antebraţ o lovitură năprasnică pe care n-o pot uita nici azi.

La Auschwitz am avut parte numai de Kapo ţigani. În lagărul de la Auschwitz ţiganii erau împreună cu familiile (nu fuseseră separaţi ca alţi deţinuţi) şi ştiam că trebuia să ne ferim de ei. Într-o baracă de 500 de locuri au înghesuit 1000 de deţinuţi. Priciurile nu au rezistat şi s-au prăbușit, astfel încât au fost scoase. Nu aveam loc să ne culcăm pe jos; singura posibilitate era să ne depărtăm picioarele şi să ne aşezăm cu toţii în V, unii în faţa altora – eu stăteam între picioarele celui din spate, iar între ale mele stătea cel din faţa mea. Era imposibil să dormi şi când unul trebuia să iasă, sau să se dezmorţească, erau nevoiţi să se scoale şi ceilalţi din rândul său.

La mijlocul lunii iunie 1944 am ajuns la în Lagărul nr. 3 de la Kaufering. Era şi acolo foarte rău, dar faţă de Auschwitz era o diferenţă ca de la cer la pământ. Cel puţin la început, când eram câte 15 într-o baracă, aveam două pături, o lingură, o gamelă şi chiar şi talaş pe care să ne întindem păturile când ne culcam. La început şi mâncarea era mai suportabilă – zilnic o pâine de 1800 grame se împărţea la trei deţinuti, dar cu trecerea timpului porţiile au scăzut tot mai mult: o pâine la patru deţinuti, apoi la cinci, pentru ca în final, în februarie-martie 1945, o pâine să se împartă la 15 deţinuţi. Cum se împărţea în mod egal o pâine de 1800 grame la 15 oameni, fără cuţit şi fără cântar, este o altă poveste care merită relatată.

Primii Kapo din Kaufering au venit de la Dachau, erau deţinuți politici germani cu vechime de vreo 10 ani în lagăr. Ei ne sfătuiau ce să facem, cum să ne comportăm ca să putem supravieţui. În scurt timp aceştia au dispărut, a ramas doar unul, ca Lagererster, adică cel mai mare peste deținuți. Se spunea ca era în lagăr de 11 ani… În locul lor au apărut alți Kapo cu triunghiuri în diferite culori. (Deţinuţii de drept comun aveau drept însemn un triunghi verde, homosexualii un triunghi roz, deţinuţii politici unul roşu, iar evreii unul galben.) De obicei erau înarmați cu bâte şi noi ne feream de ei cât puteam. Majoritatea erau germani condamnaţi pentru crime, jafuri, etc. şi se purtau foarte brutal cu deţinuţii.

Aici am cunoscut un Kapo evreu, pe nume Gardos, care se purta foarte omenos cu noi. Era un bărbat voinic, cu o voce puternică. Cred că era din Târgu Mureş. De obicei ne atrăgea atenţia în ungureşte că vine cineva şi apoi începea să urle la noi în nemţeşte. Toţi căutau să ajungă în grupul condus de el. Din câte îmi amintesc era împreună cu fiul său, un băiat de vreo 15 ani. Nu ştiu ce soartă au avut pentru că la începutul anului 1945 am fost transferat cu un grup de oameni în Lagărul nr. 1 Landsberg.

Din exemplele de mai sus nu cred că toţi Kapo pot fi puşi în aceeaşi categorie şi nici că ar trebui să-i stigmatizăm pe toţi.

În afară de Kapo mai erau şi alţi deţinuţi ceva mai avantajaţi decât marea majoritate: cei care munceau în bucătăria lagărului, în Revier (infirmerie), în atelierele de cizmărie sau croitorie. Unii s-au purtat omenește cu cei ce li se adresau cu ceva, dar au fost şi unii care îi repezeau pe oameni şi nu îi ajutau.

Alte amintiri…

Revin la articolul dlui Jack Chivo “Only in Israel” şi la funcţionarul german de la oficiul de pensii al armatei, care din 1940 îl căuta pe fostul rănit în Primul Război Mondial care avea drept la pensie germană şi l-a găsit abia în 1944, la Ierusalim. Am şi eu o poveste care reflectă zelul şi disciplina funcţionarilor armatei germane care, cu puţine excepţii, şi-au îndeplinit atribuţiile cu râvnă până în ultimul moment.

În dimineaţa de 24 aprilie 1945, cu doar două săptămâni înainte de capitularea Germaniei – şi se putea bănui care va fi soarta războiului – am fost scoşi la lucru ca să transportăm în buncăr maşini-unelte care se montau (strunguri etc.). La ora 12 a venit ordinul să ne întoarcem în lagăr. Acolo ni s-a ordonat să ne luăm cele două pături pe care le aveam şi să ne încolonăm. Am primit câte o pâine şi o conservă de carne şi am pornit la drum. Se zvonea că mergem spre Tirol ca să săpăm şanţuri antitanc. De fapt a fost un aşa-numit marş al morţii.

Am mers timp de şase zile. Noaptea ne opream în afara localităţilor şi dormeam pe pământul gol, iar ziua mergeam. Pe la amiază făceam câte o pauză. Dacă aveam norocul să ajungem în apropierea unui câmp unde creştea măcriş, îl culegeam și îl mâncam, pentru că pâinea şi conserva fuseseră consumate în prima zi şi altceva nu ni s-a mai dat de mâncare…

În după amiaza celei de a şasea zile am ajuns într-o pădure unde era o clădire destul de mare, iar în faţa ei se afla un loc îngrădit cu un gard de sârmă. În timpul marşului am vorbit cu un deţinut mai în vârstă ca mine, un fost muncitor textilist din Lituania. I-am spus că nu mai pot; a doua zi nu voi putea mărşălui şi voi împărtăşi soarta deţinuţilor care cădeau de epuizare şi erau împuşcaţi… Dimineața s-a întâmplat minunea: paza noastră a dispărut şi am fost liberi.

Landsberg a fost eliberat în 27 aprilie 1945, iar paza convoiului nostru a dispărut abia 1 mai 1945!

Documente și fotografii legate de Landsberg pot fi găsite la adresa http://www.buergervereinigung-landsberg.org/  Informațiile în limba germană sunt mai amănunțite decât cele în engleză. Cândva au existat și informații în ebraică, dar de la o vreme au dispărut.

Oscar Herzlinger