L-am cunoscut pe Aram Azaryan într-una din concentrările mele în armată. Lucra cu mine. Făcea parte din echipajul sanitar al batalionului. Terminase cursul de paramedici, dar în civil era profesor de istorie la Liceul Armean din Ierusalim. Într-una din diminețile de Şabat, ieșind din sala de mese, mi-am aprins o țigară, ca de obicei pe vremurile când fumam. Aram s-a apropiat de mine și mi-a spus în șoaptă:

– Domnule doctor, ar trebui să vă îndepărtați cu țigara de sala de mese. Sunt printre noi religioși pe care îi deranjează fumatul în timpul Şabatului. Eu sunt creștin, n-ar trebui să mă intereseze, dar oricum trebuie să-i respectăm. Mi-am stins țigara și l-am întrebat:

– Aram, tu de ce faci armată? (În Israel, cetățenii arabi de religie musulmană sau creștină nu sunt obligați să efectueze serviciul militar, pot să-l facă însă în mod voluntar).

– Sunt cetățeanul acestei țări, deci am și eu obligația să satisfac serviciul militar. Asta-i tot. M-am născut aici, în Ierusalim, iubesc acest oraș, mă simt acasă.

– Ai auzit de scriitorul Franz Werfel? m-a întrebat Aram.

– Am citit „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” și știu că face parte dintre puținele cărți care vorbesc despre Genocidul Armenilor din Turcia în timpul Primului Război Mondial, i-am răspuns.

– Familia mea – a spus Aram – a scăpat cu viață măcelului din Alep, care era pe atunci parte integrantă din Imperiul Otoman, datorită flotei franceze care a salvat viața a circa patru mii de armeni. Toată familia mea a trăit și trăiește în Ierusalim. Noi, armenii, îl considerăm pe Franz Werfel un erou de-al nostru, fiind primul care a scris despre tragedia poporului nostru.

– În carte, pe lângă descrierea genocidului armenilor de pe teritoriul Imperiului Otoman, din 1915-1917, este prezentată și rezistența armată a câtorva mii de cetățeni armeni care trăiau într-o așezare la poalele muntelui Musa (forma arabă a lui Moise) Dagh, aproape de Alep. Lupta lor a durat patruzeci de zile. Nu întâmplător a fost cea mai citită carte de către  locuitorii ghetoului de la Varșovia.

– Pe de altă parte faptul că Franz Werfel a fost evreu m-a influențat, și numai pe mine, să mă prezint ca voluntar în armata israeliană, a continuat Aram. Cu vecinii mei arabi am relații bune, cu toții trăim în același oraș, avem același interes să trăim bine și în pace.

– La școala în care predai, copiii învață despre Franz Werfel? l-am întrebat.

– Cartea „Cele patruzeci de zile pe Musa Dagh” este lectură obligatorie pentru elevii din clasele mai mari. Aș fi dorit ca Liceul Armenesc să poarte numele scriitorului, dar intențiile mele nu s-au realizat.

– Spune-mi, Aram, tu care poți să fii obiectiv în cea ce privește marea problemă din regiunea geografică în care trăim. Ce soluție vezi pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian? l-am întrebat. Aram a stat puțin pe gânduri, după care mi-a spus:

– E complicat, dar cred că niciuna dintre părți nu are suficientă răbdare. E necesar ca atât israelienii, cât și palestinienii să aștepte până se vor ivi lideri pragmatici care vor ști să găsească punctele comune capabile să termine acest conflict. Istoria – a continuat Aram – se măsoară în sute de ani și nu în câteva zeci.

– Bine, i-am răspuns, dar noi trăim acum, nu peste o sută ori două sute de ani.

– Ei vezi, mi-a răspuns Aram, aceasta este a doua mare problemă.

L-am revăzut pe Aram din când în când, cu ocazia concentrărilor în cadrul serviciului militar. Petreceam câtva timp împreună, discutând în mod plăcut despre istorie, literatură, etc. Pe urmă, la vârsta de 51 de ani, am fost ”pensionat” din armată și, din neglijență, am pierdut legătura cu el. În 2015 m-a sunat și m-a invitat la o festivitate la Liceul Armenesc din Ierusalim, prilejuită de împlinirea a șaptezeci de ani de la apariția cărții „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” în limba engleză. Ceremonia a avut loc în sala festivă a liceului. Toți elevii purtau la piept insigne cu poza scriitorului. La terminarea festivității, Aram m-a invitat acasă la el, unde l-am întâlnit pe Abed, prietenul lui din copilărie. Era tot profesor de istorie și ghid turistic în Ierusalim. După o cafea bună însoțită de niște prăjituri delicioase, Abed ne-a invitat la o scurtă plimbare. Ne-a dus pe o terasă în Ierusalimul vechi, care era situată deasupra unor case din cartierul arab. Era cu un sfert de oră înainte de șapte seara, când încă nu se difuzaseră știrile principale neliniștitoare de la ora opt, într-o zi frumoasă de vineri, înainte de intrarea Şabatului. Era iunie, soarele apunea încet, aruncând o lumină roșiatică asupra orașului. După amiaza se îngâna cu seara şi aerul era liniştit. Abed ne-a explcat unde ne aflam:

– Aveți în față Moscheile El Aqsa și Omar, lipit de ele Zidul Plângerii. Rotindu-vă cu 45 de grade găsiți Cartierul Creștin, precum și Cartierul Armenesc; la alte 45 de grade se află Cartierul Evreiesc, continuând tot așa veți vedea Cartierul Musulman. Deodată, din toate direcțiile am fost invadați de sunete: Cornul anunța intrarea Şabatului, muezinul chema pe credincioși la slujbă, iar clopotele nenumăratelor biserici din oraș băteau de ora șapte. Muzica divină, purpuriul soarelui ce se reflecta de pe cupola aurie a Moscheii Omar, iluminatul feeric al Turnului lui David, strălucirea crucilor de pe biserici m-au făcut să spun cu voce tare ceea ce gândeam în clipa aceea:

– Cândva și aici va fi pace!

– Inșallah! (Cu voia lui Dumnezeu, în arabă) au răspuns aproape simultan Aram și Abed.