Lecturi obligatorii

L-am cunoscut pe Aram Azaryan într-una din concentrările mele în armată. Lucra cu mine. Făcea parte din echipajul sanitar al batalionului. Terminase cursul de paramedici, dar în civil era profesor de istorie la Liceul Armean din Ierusalim. Într-una din diminețile de Şabat, ieșind din sala de mese, mi-am aprins o țigară, ca de obicei pe vremurile când fumam. Aram s-a apropiat de mine și mi-a spus în șoaptă:

– Domnule doctor, ar trebui să vă îndepărtați cu țigara de sala de mese. Sunt printre noi religioși pe care îi deranjează fumatul în timpul Şabatului. Eu sunt creștin, n-ar trebui să mă intereseze, dar oricum trebuie să-i respectăm. Mi-am stins țigara și l-am întrebat:

– Aram, tu de ce faci armată? (În Israel, cetățenii arabi de religie musulmană sau creștină nu sunt obligați să efectueze serviciul militar, pot să-l facă însă în mod voluntar).

– Sunt cetățeanul acestei țări, deci am și eu obligația să satisfac serviciul militar. Asta-i tot. M-am născut aici, în Ierusalim, iubesc acest oraș, mă simt acasă.

– Ai auzit de scriitorul Franz Werfel? m-a întrebat Aram.

– Am citit „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” și știu că face parte dintre puținele cărți care vorbesc despre Genocidul Armenilor din Turcia în timpul Primului Război Mondial, i-am răspuns.

– Familia mea – a spus Aram – a scăpat cu viață măcelului din Alep, care era pe atunci parte integrantă din Imperiul Otoman, datorită flotei franceze care a salvat viața a circa patru mii de armeni. Toată familia mea a trăit și trăiește în Ierusalim. Noi, armenii, îl considerăm pe Franz Werfel un erou de-al nostru, fiind primul care a scris despre tragedia poporului nostru.

– În carte, pe lângă descrierea genocidului armenilor de pe teritoriul Imperiului Otoman, din 1915-1917, este prezentată și rezistența armată a câtorva mii de cetățeni armeni care trăiau într-o așezare la poalele muntelui Musa (forma arabă a lui Moise) Dagh, aproape de Alep. Lupta lor a durat patruzeci de zile. Nu întâmplător a fost cea mai citită carte de către  locuitorii ghetoului de la Varșovia.

– Pe de altă parte faptul că Franz Werfel a fost evreu m-a influențat, și numai pe mine, să mă prezint ca voluntar în armata israeliană, a continuat Aram. Cu vecinii mei arabi am relații bune, cu toții trăim în același oraș, avem același interes să trăim bine și în pace.

Armen Dabeghyan: “Cele 40 de zile ale lui Musa Dagh” – miniatură

– La școala în care predai, copiii învață despre Franz Werfel? l-am întrebat.

– Cartea „Cele patruzeci de zile pe Musa Dagh” este lectură obligatorie pentru elevii din clasele mai mari. Aș fi dorit ca Liceul Armenesc să poarte numele scriitorului, dar intențiile mele nu s-au realizat.

– Spune-mi, Aram, tu care poți să fii obiectiv în cea ce privește marea problemă din regiunea geografică în care trăim. Ce soluție vezi pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian? l-am întrebat. Aram a stat puțin pe gânduri, după care mi-a spus:

– E complicat, dar cred că niciuna dintre părți nu are suficientă răbdare. E necesar ca atât israelienii, cât și palestinienii să aștepte până se vor ivi lideri pragmatici care vor ști să găsească punctele comune capabile să termine acest conflict. Istoria – a continuat Aram – se măsoară în sute de ani și nu în câteva zeci.

– Bine, i-am răspuns, dar noi trăim acum, nu peste o sută ori două sute de ani.

– Ei vezi, mi-a răspuns Aram, aceasta este a doua mare problemă.

L-am revăzut pe Aram din când în când, cu ocazia concentrărilor în cadrul serviciului militar. Petreceam câtva timp împreună, discutând în mod plăcut despre istorie, literatură, etc. Pe urmă, la vârsta de 51 de ani, am fost ”pensionat” din armată și, din neglijență, am pierdut legătura cu el. În 2015 m-a sunat și m-a invitat la o festivitate la Liceul Armenesc din Ierusalim, prilejuită de împlinirea a șaptezeci de ani de la apariția cărții „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” în limba engleză. Ceremonia a avut loc în sala festivă a liceului. Toți elevii purtau la piept insigne cu poza scriitorului. La terminarea festivității, Aram m-a invitat acasă la el, unde l-am întâlnit pe Abed, prietenul lui din copilărie. Era tot profesor de istorie și ghid turistic în Ierusalim. După o cafea bună însoțită de niște prăjituri delicioase, Abed ne-a invitat la o scurtă plimbare. Ne-a dus pe o terasă în Ierusalimul vechi, care era situată deasupra unor case din cartierul arab. Era cu un sfert de oră înainte de șapte seara, când încă nu se difuzaseră știrile principale neliniștitoare de la ora opt, într-o zi frumoasă de vineri, înainte de intrarea Şabatului. Era iunie, soarele apunea încet, aruncând o lumină roșiatică asupra orașului. După amiaza se îngâna cu seara şi aerul era liniştit. Abed ne-a explcat unde ne aflam:

– Aveți în față Moscheile El Aqsa și Omar, lipit de ele Zidul Plângerii. Rotindu-vă cu 45 de grade găsiți Cartierul Creștin, precum și Cartierul Armenesc; la alte 45 de grade se află Cartierul Evreiesc, continuând tot așa veți vedea Cartierul Musulman. Deodată, din toate direcțiile am fost invadați de sunete: Cornul anunța intrarea Şabatului, muezinul chema pe credincioși la slujbă, iar clopotele nenumăratelor biserici din oraș băteau de ora șapte. Muzica divină, purpuriul soarelui ce se reflecta de pe cupola aurie a Moscheii Omar, iluminatul feeric al Turnului lui David, strălucirea crucilor de pe biserici m-au făcut să spun cu voce tare ceea ce gândeam în clipa aceea:

– Cândva și aici va fi pace!

Inșallah! (Cu voia lui Dumnezeu, în arabă) au răspuns aproape simultan Aram și Abed.

11 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on November 4, 2019 Reply

    Articolul de mai sus, are o tenta de echilibru si de speranta.
    Notiunea timpului, pe care o invoca eroul armean al articolului, este probabil fundamentala in incercarile, atat de nereusite pana acum, de a imblanzi atmosfera care exista aici in Israel, intre etnii diferite, intre politicieni diferiti, desigur intre nationalitati care isi doresc o stapanire totala asupra unui teritoriu disputat.

    Timpul este si factorul care poate asigura o sansa de revizuire si eventual schimbare a mentalitatii la generatiile viitorului.
    Si acest lucru nu cred ca se poate realiza, altfel, decat prin educatie.
    Andrea Ghiţă commented on October 31, 2019 Reply
    Editorialul lui Andrei Schwartz reflectă spiritul revistei B

  • Lucian Herșcovici commented on November 2, 2019 Reply

    Poporul armean a suferit la fel, sau aproape la fel ca poporul evreu. De aceea, ma intristeaza faptul ca Israelul nu recunoaste Genocidul Armean in mod official. M-am bucurat in anul 2007, atunci cand scriitorul turc Orhan Pamuk a primit Premiul Nobel pentru o carte care prezinta acest Genocd, tratandu-l in forma literara. Unii istorici si polemisti au afimat ca Genocidul Armean a fost repetitia generate a Holocaustului Evreilor. Nu vreau sa fac o asemenea afirmatie, dar oricum, este evident faptul ca faptasii nazisti au luat exemplu de la tacerea lumii fata de Genocidul Armean. Uneori, parca imi vine sa spun ca nu este de mirare ca romanul Genocidului Armean a fost scris de un evreu, Franz Werfel, care ulterior a suferit din cauza Holocaustului, a antisemitismului nazist. Apropo, cartea a fost tradusa si in limba romana si a cunoscut o editie noua acum circa 20 de ani, la Editura Ararat a Comunitatii Armene din Romania. Si, ca o marturiseire personala. Imi place uneori sa trec prin cartierul armean din Ierusalim. Iar convietuirea celor trei religii monoteiste abrahamice (de fapt, a tuturor religiilor bazate pe variantele lor) este ceva extraordinar pentru Orasul Sfant. Am simtit ca sunt in Ierusalim, ca acest oras are ceva specific al sau, pe care il iubesc, tot intr-o vineri dupa amiaza, atunci cand ma aflam langa Zidul de Apus, tocmai la concentrare. Parca se reuneau melodiile si sunetele cantecelor cantate de evreii care veneau sa-si faca rugaciunea de Sabat, strigarea muezinului si bataia clopotelor de la biserici… Si adaug felicitari domnului profesor armean de istorie, care a inteles atat specificul orasului, cat si al religiilor, importanta respectarii credintei fiecaruia, a religiilor si a traditiilor, precum si autorului articolului, care a povestit acest lucru…

  • Ivan G Klein commented on November 1, 2019 Reply

    Sînt povești pentru copii și povești pentru oameni mari ca articolul de mai sus . Franz Werfel a scris despre realitatea care trebuie reamintită naivilor.

    • Eva Grosz commented on November 2, 2019 Reply

      Franz Werfel ar trebui să fie lectură pentru politicienii Israelului.

      • Ivan G Klein commented on November 2, 2019 Reply

        ….. cu speranța că o vor înțelege prin prizma ” pregăteșteți sanie vara ….. ” – adică vor fi oameni de stat . .

  • Andrea Ghiţă commented on October 31, 2019 Reply

    Editorialul lui Andrei Schwartz reflectă spiritul revistei Baabel. Umanism şi receptivitate faţă de diversitate.

  • Tiberiu Georgescu commented on October 31, 2019 Reply

    Impresionant text; doi intelectuali, religii diferite (nu opuse) exprima aceiasi idee/dorinta; PACE.
    Felicitari autorului.

  • Tiberiu Ezri commented on October 31, 2019 Reply

    Vorbind de armeni, am cunoscut odata un ginecolog armean care se chema Tigran Chistovarian…

    • Eva Grosz commented on October 31, 2019 Reply

      Asta se cheamă umor israelian. Minunat !!!

  • PLUGARU VALER GHEORGHE commented on October 31, 2019 Reply

    Pacea, atat de necesara tuturor, culmea chiar si celor care nu isi dau seama cat le este de necesara, trebue sa ramana o prima conditie pentru toata lumea, acesta este motivul pentru care nu putem renunta la speranta ca o vom dobandi. Relatarea, placuta, sincera si calda o percep ca unul din pasii, si probabil nu putini deja, spre a atinge acest deziderat care poate promite viata la superlativ.

  • Eva Grosz commented on October 31, 2019 Reply

    Wow ! Ce poveste ! Cât de frumos e scris !
    Și ce încheiere optimistă ! Short stories .Genul de povestiri scurte și cu tâlc ,se pare că este ceea ce vă place . Și aveți mare talent !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *