Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat.

De fiecare dată când mă gândesc la Corona  (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez.

Ce nu face dragostea atunci când e puternică, curată și, mai ales, continuă?!

Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente  bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe  neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive.

Probabil, dar nu întotdeauna.

În zilele noastre (zilele Coronei) perechile, mai ales cele vârstnice, sunt nevoite să se izoleze în acea carapace cunoscută sub numele de locuință, apartament, casă, și să-și petreacă cea mai mare parte a zilei (și bineînțeles a nopții) în preajma partenerului sau partenerei de o viață.

Aparent, nimic nou.

Oamenii care reușesc să îmbătrânească împreună ajung, la un moment al existenței lor în care mediul intim familial e cel în care-și consumă cea mai mare parte a timpului. Nu se mai merge la lucru, nu se mai organizează întâlniri cu prieteni la fel de des ca înainte, copiii sunt deja adulți, nepoții n-au niciodată timp, fiecare e la casa lui, deci ”frecușul” zilnic se împarte cu cel/cea cu care ți-ai împărțit viața conjugală (a nu se uita originea acestui ultim cuvânt).

Am scris nu o dată că nu sunt psiholog și nici sociolog sau antropolog, așa că modul în care mă refer la aceste aspecte umane are un caracter cu totul neprofesional.

Dar omul gândește dacă mai are ochi vede și dacă mai are urechi (de auzit!) aude, înmagazinează și rumegă, iar apoi într-o fază finală trage concluziile de rigoare, fără îndoială subiective, ele fiind puternic influențate de personalitatea și mentalitatea celui care rezumă elementele adunate în mintea sa.

Povestea mea are vechime, dar în aceste zile ea a căpătat o întorsătură, surprinzătoare pentru unii…Doar pentru unii.

De zeci de ani urmăresc – la început aproape din punct de vedere geografic și apoi de la mare depărtare – saga unei perechi, pe care o pot cu greu încadra într-o definiție exactă, ceva între buni cunoscuți și oarecum prieteni, nicidecum făcând parte din cercul social intim.

Iată povestea lor, amănunte pe care le știam de mulți ani, pe care le-am uitat, dar care mi-au fost readuse în amintire de situația în care ne aflăm în ultimele săptămâni și cum se spune, de ultimele evenimente.

El chimist, profesor universitar. Ea asistentă socială. S-au căsătorit pe când niciunul din ei nu trecuse de vârsta de 30 ani. Au hotărât că el e cel care face carieră, deci imediat după studiile în țară chimistul a reușit să obțină un post de doctorant la una din cele mai prestigioase universități de pe coasta de Est a Statelor Unite. Cei patru ani petrecuți acolo au fost foarte utili din punctul lui de vedere, ea și-a găsit de lucru pe ici și colo şi o dată la doi ani reveneau în țară, în Israel, nu numai pentru a-și revedea rudele și prietenii, ci și (sau mai ales) pentru ca ea să poată naște în Țara Sfântă, țara lor și a copiilor ce vor veni.

El încercase s-o convingă de beneficiul nașterii în America, pentru viitorul celui care a văzut cerul american în prima zi a existenței sale terestre, dar ea s-a încăpățânat.

De fapt, nimic nou. Relațiile dintre ei erau extrem de corecte, dar nimic mai mult.

Trăiau împreună, respirau acelaș aer, dar din punct de vedere personal, fiecare își avea lumea sa spirituală și aceste două lumi nu se prea întâlneau.

După o relativ scurtă perioadă în care fiecare din ei ajunsese la concluzia că nu prea au multe gânduri comune și chiar foarte puține subiecte din viață interpretate în mod identic sau măcar similar, încetaseră să mai schimbe între ei opinii. Ceea ce nu era foarte geu de suportat, întrucât fiecare își ducea propria sa existență spirituală, cu îndeletniciri intelectuale complet diferite.

Ea cu concertele la televizor, el cu meciurile de baschet, că de, aveau un televizor în salon și încă unul în dormitor.

Întorși definitiv acasă, celor doi băieți li s-a adăugat o fetiță și iată această familie de părinți cu trei urmași, trăindu-și existența de zi cu zi, copiii crescând și dezvoltându-se, părinții îmbătrânind și fiecare ocupat cu ale lui.

Replicile schimbate între cei doi soți pe unitatea de timp (să zicem 24 ore) nu depășea numărul degetelor de la ambele mâini.

Cele trei odrasle au sesizat îndeajuns de devreme situația din casă, așa că niciunul nu a cerut părerea și nici acordul vreunuia din părinți pentru decizii luate de-a lungul adolescenței și primei tinereți.

Și bine au făcut pentru că orice întrebare, orice încercare de a primi un sfat, s-ar fi soldat cu cel puțin două păreri diferite! Și atunci la ce bun?!

Plămădiți dintr-un material uman solid, cei trei copii au trecut cu bine toate fazele caracteristice unui tânăr israelian, școala, serviciul militar, tradiționala excursie în străinătate după ce fiecare dezbrăcase uniforma militară, studiile superioare (doi ingineri și o arhitectă), variatele munci în timpul învățăturii, nu pentru că părinții nu-i puteau ajuta (din contră!), ci pentru simplul motiv că fiecare dorea să-și păstreze independența și să evite a fi controlat ”de alții”.

În mod interesant, cei trei luaseră un drum identic, aproape fără să se sfătuiască între ei, căci lucrurile erau clare pentru fiecare sau cum spune englezul: it goes without saying.

Viața de familie se manifesta în special de sărbători. Fiecare sărbătoare reprezenta o ocazie de folosit în mod obligator. Familia se întrunea în casa părintească, copiii își ajutau mama în pregătirile de rigoare, iar tatăl sosea la timp (de unde? De unde nu!!) pentru a-și ocupa locul în capul mesei și a conduce cu tact și dibăcie discuțiile, care doar rareori se transformau în dispute cu voci ridicate și cu încercări de convingere reciproce.

Interesant, copiii (deja tineri adulți) aveau păreri similare despre tot ce se întâmpla în jurul lor, cu excepția momentelor în care trebuiau să voteze pentru un partid sau altul, dar mai ales erau uniți în părerea ce și-o făcuseră despre modul în care se desfășura viața în comun a părinților.

Acest subiect nu venea prea des în discuție, dar într-o seară, când cei doi frați își invitaseră sora la un mic restaurant din centrul Tel Avivului, toți trei au avut o discuție cu un final clar: definirea vieții în casa părintească ca fiind ceva cu totul artificial, banal, fără sentimente, fără niciun fel de comuniune spirituală.

„Dacă așa stau lucrurile și suntem de acord cu această descripție, hai să hotărâm că subiectul e închis definitiv și în felul acesta vom ști la ce ne putem aștepta și vom evita orice supriză neplăcută.” Acesta a fost verdictul final al fiului cel mare.

Dar viața nu stă pe loc.

Cei trei și-au găsit fiecare perechea, nunțile au fost grandioase, ca întodeauna în Israel, părinții fericiți, cuscrii având doar o apariție efemeră și un rol cu totul temporar, cel de a fi prezenți la nuntă și, mai ales, sub baldachin.

Ah, părinții celor trei aveau destule ocazii să se întâlnească cu ”ceilalți”: la ceremoniile de circumcizii ale moștenitorilor de gen masculin, la săbătoririle zilelor de naștere a urmașilor comuni și la festivitățile de împlinire a vârstei de 12 ani la nepoate și 13 ani (bar mițva) la nepoți.

Cu greu mă pot abține de a continua această poveste adăugând noi amănunte și reflecții. Dar mă țin tare și voi încerca s-o scurtez.

În tot acești ani subiectul cuplului cu pricina apărea și era întors pe o parte și alta de toți cei care cunoșteau povestea și bârfa își făcea cu ușurință loc între o relatare și alta, total înfluențate de subiectivitatea povestitorului.

În urmă cu vreo cinci ani, bătrânul Alzheimer s-a decis să poposească pentru un timp indefinit în casa eroilor mei. Ținta fu chimistul. Boala își făcuse prezența cu mulți ani înainte, aproape de vârsta de 80 ani, lapsusuri de memorie, păreri serioase despre evenimente inexistente, izbucniri de furie inexplicabilă și, mai ales, treptat-treptat, o totală lipsă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur.

Bineînțeles, în casa bătrânilor îşi făcut apariţia o filipineză, ajutând în fiecare moment și creând o situație stabilă și o atmosferă calmă, fără probleme și crize.

El deveni dependent de femeia străină.

Ea fu fericită că se poate elibera de corvezile casei și se dedică plăcerilor oferite de o intensă viață intelectuală, concerte, spectacole de teatru, filme joi după amiază la cinemateca din oraș.

El rămânea linștitit în fața ecranului de televizor, îndeletnicire întreruptă doar de nevoia de a ajunge la toaletă.

Ea jubila, folosindu-și timpul necesar pentru a-și ajuta copiii, luând o mică parte din îngrijirea nepoților de diverse vârste.

El respecta cu strictețe cele trei mese zilnice și ceaiul de după amiază.

Ea invita și era invitată la restaurant de prieteni.

Și deodată, virusul Corona se făcu simțit peste tot, iar știrile despre pandemie nu încetau să ocupe canalele de televizune, împroșcând prognoze una mai sumbră decât cealaltă.

Epidemia îl aduse, e drept parțial, la realitate.

Oarecum, el deveni conștient de ce se petrecea, iar existența epidemiei îi creă o adevărată obsesie, legată mai ales de brusca grijă pentru sănătatea copiilor și nepoților săi, de a căror nume nu-și mai amintea.

Atmosfera în casă deveni insuportabilă, accese de furie, întrerupte de momente (rare) de luciditate.

După câteva nopți nedormite, ea începu să caute soluții.

Și ce nu face soarta?!

„Am venit să vă spunem la revedere, ne mutăm într-un apartament foarte aproape de fiica noastră cea mare, așa e mai bine…”.

Prietenii din blocul alăturat veniseră să-și ia rămas bun. Nu-l căutau pe ”stăpânul” casei, ei se conversau cu vecina.

– Și cui lăsați apartamentul?

– Căutăm chiriași, încă n-am găsit. Am lăsat totul pe loc, apartamentul în care ne mutăm e complet mobilat…..

Două geamantane cu lucruri de îmbrăcat, încă unul cu cărți de citit și nimic mai mult.

Filipineza dăduse o mână de ajutor. Fiica venise să controleze cum arată apartamentul.

Ea se adresă fetei:

– Vreau să te rog ceva… Prima vineri seară, când va fi deja voie de circulat în mod liber, vă rog să veniți toți trei la masă la mine, bineînțeles cu nepoții, dar fără să aduceți nimic de mâncare, poate doar două sticle de vin. Restul e în grija mea…

Și după o secundă:

– Și vă mai rog ceva… În drum spre mine, să vă opriți la tata și să-i spuneți șabat șalom. Nu vă faceți grijă, n-o să întrebe nimic de mine, ca în toți acești zeci de ani, eu nu am existat pentru el și credeți-mă, așa e cel mai bine.

De acolo, de la geamul apartamentului de la etajul șase, se vedea perfect linia mării. Iar soarele își găsise ca de obicei drumul spre asfințit.

Gabriel Ben Meron.