Cozonacii dospesc în liniște

Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile. Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri: foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el.

Pe stânga, imediat după ușă, o masă, iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare.

Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.

Patul avea chiar la mijloc o adâncitură, semn că acolo ne așezam cu toții cel mai des și mai apăsat. Sau ne trânteam, eu și cu vărul meu, când veneam în viteză de afară și urlam ca indienii.

În patul mare și vechi ne petreceam majoritatea timpului în vacanțele de iarnă, pentru că afară era frig, ningea și se făcea repede întuneric. Iar în bucătărie, lângă sobă era cald și bine. Jucam Sus-Jos până ne săturam de împins pioni pe tablă și de dat cu zarul. Luam cărțile de joc și băgam partide lungi de macao și șeptic. Când ne plictiseam și de ele, ne rezemam spate în spate și citeam. Sau ascultam teatru la radio. Sau povesteam. Și întotdeauna găseam câte ceva de povestit.

Zilele astea calme și leneșe erau însă întrerupte când venea Mama de la oraș. Întotdeauna sosea ca un vârtej și ne smulgea din picoteala noastră plăcută. Avea idei și planuri, ne punea pe toți la treabă, de parcă nu-i făcea plăcere să ne vadă că stăm degeaba. Nu trecea mult și o anunța pe mătușa, sora ei: mâine vreau să facem cozonaci. Cozonacii copți în sobă la foc cu lemne îi plăceau tare mult. Și adevărul e că aveau un gust grozav.

Odată cuvântul magic rostit și intenția exprimată, dispărea toată tihna vacanței. Făina trebuia adusă din dam și cernută, ouăle puse într-un castron pe masă la căldură, drojdia scoasă și ea din frigider, laptele și untul măsurate. Ligheanul mare și roșu era adus și el înăuntru, pentru că ăsta era marele secret: când te apuci de cozonaci, ingredientele trebuie să fie calde și la îndemână.

Vărul meu, mai mare cu patru ani decât mine, avea sarcina să trântească aluatul cât de tare putea. Eu trebuia să torn în fir subțire untul topit și să țin de marginile ligheanului.

Apoi aluatul se așeza pe un scaun lângă sobă, învelit în blănuri, ca nu cumva să răcească. Iar noi, copiii, n-aveam voie să mișcăm în perioada asta, pentru că ba lăsam ușa larg deschisă, ba uitam să băgăm lemne pe foc, ba ne apuca săritul și cântatul, iar mama era convinsă că aluatul dospește cel mai bine în liniște.

Abia așteptam ca mama și mătușa să iasă din bucătărie. Dădeam la o parte învelișurile de pe lighean, apucam cu degete lacome aluatul crud și îl înghițeam rapid, de frică să nu fim prinși. Era așa de bun, de dulce și de moale. Încercam să netezim apoi suprafața pe care o tulburasem, ca să nu ne dea de gol.

Primul cozonac ieșit din cuptor era al nostru. Și eram așa de nerăbdători și așa de pofticioși că îl dădeam gata imediat, deși era fierbinte.

Apoi pacea și tihna se reinstalau. Mulțumită că-i reușiseră cozonacii, Mama se relaxa și redevenea veselă și calmă. Surorile mergeau în camera cu televizorul, iar eu și vărul meu, cu burțile umflate de aluat crud și copt, moțăiam în ticăitul ceasului de masă Slava.

Îmi amintesc de toate acestea acum când frământ primii mei cozonaci. Și zâmbesc când mama mă sună să mă întrebe cum merge și-mi strigă la telefon: fă cald în casă și ai grijă să nu-i răcești!

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Peter Biro commented on April 19, 2020 Reply

    Caracteristica deosebită a articolelor nostalgice ale Doinei este că acestea produc imagini incredibil de colorate și diverse. Iar ceea ce nu este exprimat explicit în cuvinte, cititorul crează involuntar un tablou din imaginația sa. Aceasta este adevărată artă literară.

  • Maria Roth commented on April 18, 2020 Reply

    Amintiri duioase, cu aroma de vanilie. Paste cu liniste si sanatate, si pofta buna!

  • Tiberiu Ezri commented on April 16, 2020 Reply

    Articol simpatic, tipic stilului autoarei.

  • Grosz Eva commented on April 16, 2020 Reply

    Aproape că se simte mirosul cozonacilor ! Mâncați aluat crud ? Ce spunea stomacul ?

    • Doina Borgovan commented on April 16, 2020 Reply

      pe vremea aia stomacul nu protesta. Acum însă nu îndrăznesc să mai încerc 🙂

  • Schwartz Andrei commented on April 16, 2020 Reply

    Cit de inedit reda autoarea acestui articol atmosfera intima a unei bucătării de iarna ca să nu mai vorbim de procesul coacerii cozonacului. Și eu m-aș fi repezit sa mininc din el!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *